Odată trecut Primul Război Mondial, vinul de Drăgășani intra într-o nouă perioadă de glorie. Totodată, de modernizare a distribuției, îmbutelierea la sticlă devenind tot mai mult modalitatea predilectă de vânzare, înlocuind astfel tradiționalul butoi și diferitele carafe, în care fusese transportat, respectiv, degustat timp de secole. La acest capitol, crama familiei Știrbey și celebra pivniță aflată sub Calea Victoriei (astăzi, niște amintiri care nu mai reușesc să poleiască ruina) au avut, probabil, o contribuție semnificativă. Vinul de Drăgășani – ca și alte vinuri de soi ale României – și-a găsit un nou public, cel casnic, alcătuit din oameni care nu-și permiteau să cumpere un butoi întreg și nici nu aveau timp sau dispoziție să petreacă în localuri. Totodată, vinul de Drăgășani, ca epitom al vinului nobil românesc, a putut face față cu succes concurenței vinurilor de import (în special celor din Franța), care soseau îmbuteliate, cu etichete atrăgătoare, și riscau să ocupe părți semnificative dintr-o piață pe care vinurile autohtone o stăpâniseră, până atunci, autoritar.
Momentul coincide, poate accidental, poate nu, cu intrarea triumfală a Drăgășanilor în istoria literaturii române, datorită celei mai cunoscute nuvele a lui Gib. I. Mihăescu, La Grandiflora (1928).
Primul aspect interesant, în această operă de ficțiune, ține de identificarea referentului: deși orașul în care scriitorul localizează povestea nu este precizat în text, iar denumirea localului, La Grandiflora, era destul de răspândită în România interbelică, nici un comentator nu s-a îndoit că urbea la care trimite universul nuvelei sunt Drăgășanii. Poate pentru că autorul era un fiu al orașului (în care se născuse, în 23 aprilie 1894), poate pentru că psihologia podgorenilor vâlceni este particulară și recognoscibilă, ori, verosimil (deși mai puțin probabil), pentru că s-a putut identifica, în nuvelă, un anume detaliu toponimic local: Dealul Verdii. Cert este că majoritatea comentariilor a aplicat o lectură de identificare, care a accentuat intepretările realiste ale nuvelei și transferul permanent din planul ficțiunii în realitate. Aceste analogii sunt frecvente în critica din epocă, dar vor fi reluate și în istoriile literare de mai târziu.
O interpretare simbolică, legată de acea particulară bogăție a orașului, care îi conferă și identitatea, este, totuși, posibilă și chiar necesară, mai ales dacă facem conexiunea între onomastica personajelor și rolul vinului în economia narațiunii.
Întâi și-ntâi, după cum o sugerează și titlul, nuvela este construită în jurul grădinii La Grandiflora: un petec de „fâneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumii, în chip de pavilion“. Însă nu localul în sine este cel care alimentează starea de spirit a protagonistului (podgoreanul Manaru), ci consumația. Mai ales vinul, căci fleicile sunt aceleași, indiferent de anotimp, în timp ce degustarea vinului tânăr, de toamnă, e un eveniment ce are loc doar o dată pe an. El coincide, deloc întâmplător, în nuvelă, cu începutul dramei domestice a lui Manaru. Vinul este pus de scriitor într-un raport de reciprocă oglindire cu stările de spirit ale personajului: la început calm, senin, învăluit într-un halou de lumină, ca vinul cel bun, Manaru începe să se înfierbânte și să se tulbure, exact ca vinul care începe fermentația. Personajul, stăpânit de febra comună eroilor lui Gib. I. Mihăescu, trăiește o pendulare între fervoare și îndoieli, între asertivitatea emoțională și autoanaliza dizolvantă, pe parcursul lunilor de răzbunare pentru infidelitatea soției, pendulare similară, și ea, instabilității vinului pe parcursul celei de-a doua fermentații. Deznodământul dramatic seamănă și el cu soarta licorii: Manaru moare, psihologic, în momentul în care sinuciderea ultimei sale victime, „Morărița“, îi prăbușește convingerea de până atunci, conform căreia toate femeile sunt ușuratice și infidele. Din acea clipă, întregul său eșafodaj de certitudini – pe care le rostea seară de seară, la Grandiflora, în fața amicilor livizi de furie – se năruie, iar Manaru, după ce-l ucide pe cel care, seducându-i soția, declanșase întregul proces, adică Ramură, se predă poliției, închizându-se singur în cușca propriilor combustii interioare. De prisos să adaug: și în acest punct, evoluția personajului este asemenea vinului care, după a doua fermentație, este ferecat în sticle, iar ceea ce se petrece înăuntru nu ne mai este cunoscut decât când o desfacem… Gib. I. Mihăescu își încheie nuvela așa cum se cuvine, (și) din punctul de vedere al tehnicii narative propriu-zise, odată ce Manaru, predându-se poliției, este trimis în arest, luând cu sine secretul arderilor sale interioare.
Comparația între evoluția psihologică a personajului și stările vinului, chiar dacă neintenționată de autor (deși competența enologică nu cred că îi poate fi contestată lui Gib, I. Mihăescu, după cum vom vedea), nu e forțată. Personajele aflate în conflict poartă nume care trimit explicit la civilizația viticolă, într-atât de transparent, încât, pentru cine cunoaște domeniul, onomastica prefigurează chiar raporturile dintre ele. Rivalul care-i seduce soția – pe disponibila Frosa – și i se substituie, finalmente, în cuplu se numește Ramură: aluzie clară la ramura care se naște, prin altoire, din trunchiul vechi. Or, Manaru îi spune lui Ramură, în timpul scenei care declanșează acțiunea, că „Ți-o las… Eu trebuie să renunț la ea, cum m-am sfătuit și cu dânsa, rămâneți“, iar Ramură acceptă firesc „altoiul“ erotic: „Fie“.
Manaru însuși poartă un nume adânc simbolic în lumea podgorenilor, cu atât mai mult cu cât celelalte personaje i se adresează și îl numesc numai cu numele de familie, prenumele (Sava) fiind întrebuințat doar de narator. Manaru vine, fără discuție, de la mană, boală devastatoare a viței de vie, care distruge recoltele, tot așa cum răzbunarea erotică a lui Manaru distruge liniștea burgheză a familiilor micului orășel viticol, existența familiei Moraru, cercul de prieteni, ca și pe cea a propriei familii. Manaru, cu toate că pare un lucid, un seducător rece și un personaj dominant, sfârșește prin a distruge totul, de jur împrejur: exact ca boala viței de vie, al cărei nume îl poartă.
Analogiile sunt potențate, cum spuneam, de aluziile la eno-gastronomie, strecurate de autor pe parcursul narațiunii, deopotrivă în scenele ce se petrec la Grandiflora și în cele din oraș. Elocventă este, în acest sens, scena seducerii cârnățăresei maghiare, petrecută tocmai în măcelăria acesteia, în care decorul se suprapune scenei erotice, într-o imagine care nu este numai vulgară – cum a afirmat E. Lovinescu la apariția nuvelei în volum –, ci de-a dreptul grotescă, întrucât sugerează metisajul imposibil dintre o carne grasă, lipsită de rafinament, dacă nu chiar grețoasă (cârnățăreasa), și un vin nobil, plin de caracter (Manaru). Cea de-a doua „fermentație“ psihologică a acestuia din urmă, presărată cu asemenea decizii eronate, nu se putea finaliza decât printr-un eșec de proporții: dintr-un „vin tânăr“ superior nu va ieși, din cauza respectivelor erori, decât un eșec existențial al cărui „gust“ e la fel de respingător ca al vinului prost.
Nu este locul, în această evocare, pentru o analiză alternativă și simpatetică a nuvelei lui Gib. I. Mihăescu. Încerc doar să semnalez că, fără să fie el însuși un podgorean profesionist ori un zelator al zeului Bachus, autorul a strecurat în operă nenumărate simboluri și aluzii la o realitate pe care, în diferitele etape din biografia sa petrecute la Drăgășani (în special, copilăria și tinerețea), a cunoscut-o în profunzime: cea a orășelului viticol, în care totul – iubirile și urile, dramele și lupta pentru existență – se desfășoară în funcție de ciclul viilor. De altfel, ca o încheiere, și nuvela La Grandiflora se derulează pe parcursul intervalului dintre două culesuri ale viilor…
Există, în continuarea sugestiilor de mai sus, și unele mărturii documentare cu privire la ambientul vini-viticol în care trăia, la Drăgășani, scriitorul. După moartea lui Gib I. Mihăescu, colegul gândirist Radu Gyr a povestit, într-un articol neadunat în volum, mai multe întâmplări la care fusese martor direct sau indirect, întâmplări ce atestă că prozatorul, fără să fie un consumator înrăit – boala îl și împiedica, de altminteri, să facă excese –, era un fin degustător. Nu doar al vinului, ci și al atmosferei podgorene a orașului natal.
Iată-l, mai întâi, în rememorarea lui Radu Gyr, pe Gib. I. Mihăescu în 1924, primindu-i în vizită pe redactorii revistei craiovene „Flamura“: „Nu știu de ce, a doua zi eu n-am putut să merg la Drăgășani. S-au dus ceilalți camarazi de redacție – îmi amintesc cu câtă nerăbdare le-am așteptat reîntoarcerea,
seara, târziu, pe peronul gării Craiova. Au venit gâlgâind de impresii, de calda revărsare a sufletului lui Gib., de orele unei tulburătoare lecturi, și de generozitatea unui vechi și leal vin de Drăgășani, oferit, cu vrednicie, de amfitrion“1 .
Iar vizitele confraților craioveni nu se vor opri, firește, la acest unic episod2. După cum povestește mai departe Gyr, în vara anului următor, 1925, „aproape în fiecare duminică, de-a lungul acelei vacanțe, până spre sfârșitul toamnei, mă duceam să-l vizitez în Drăgășanii lui. Bineînțeles, nu plecam singur, ci însoțit, totdeauna, de câțiva prieteni craioveni, dintre care nu lipseau [C. S. Niculăescu] Plopșor, [Nicolae] Milcu și Radu Bardeș. La ora cinci de dimineață ne încărcam în tren și, cu «personalul de Sibiu», despicam limpezimea rece a zărilor vâlcene spre târgul din apropierea podgoriilor triumfătoare. Peste trei ore, ne găseam în gara orașului, unde ne aștepta Gib., însoțit, la rândul său, de o ceată gălăgioasă de tineri drăgășeneni, unii, mânuitori, ca și noi, ai plaivasului albastru, alții, admiratori generoși și vibranți ai scrisului. Conduși de două admirabile «călăuze», prietenii Mihail Bărăgan și Vidrighin, adânci cunoscători ai tainelor și subsolurilor drăgășenene, mergeam să facem, în primul rând, o vizită de expertiză și ușor antrenament, în pivnițele depozitelor de vinuri, din spatele gării, numai așa ca să alegem «un vin ca lumea» pentru prânz. Masa se întindea, lungă și boemă, în sala unicului restaurant din «centru», lăsând să scapere, – deasupra paharelor cu flăcări rumene în ele, – verva, fantezia și înțepăturile noastre“3. Nici din casa prozatorului nu lipsea vinul, dimpotrivă: „În largul salon al locuinței sale, ne aștepta o lectură de nuvelă, lângă o bărdacă doldora de chihlimbar. Beam vinul în păhărele mici, discrete, căci Gib avea oroare de paharele mari, înalte, pe care le socotea vulgare și agresive“4. Serile la Drăgășani se încheiau, invariabil, tot sub semnul vinului: „Reîntorși în casa lui, mulcomeam un ultim «păhăruț» de vin «adevărat» și, către miezul nopții, o porneam spre gară, escortați de Gib cu plutonul lui de amici drăgășeneni“5.
notele dominante ale relației lui Gib. I. Mihăescu cu vinul sunt – dacă e să credem în relatarea lui Radu Gyr (și, în afara tonului pășunist desuet, caracteristic scrisului lui Gyr, nu văd de ce nu am crede-o) –, moderația și, mai ales, asocierea obligatorie a licorii cu literatura, sub toate formele ei: amiciții scriitoricești, anecdote din viața literară, dar și lectură și comentariu. Tot Radu Gyr ne mai furnizează un detaliu intim, care confirmă și întărește ideea că podgoriile și atmosfera viticolă a Drăgășanilor au dominat sufletul autorului Rusoaicei și după mutarea în Capitală: „După zbateri și eforturi disperate de «a se rupe» de ancorele târgului ce-l rețineau cu o pluritate (sic!) de griji și interese diurne, a izbutit, într-un târziu, să se așeze în Capitală. Atunci, însă, inima a început să i se înduioșeze și să lâncezească după melancoliile și amintirile târgului părăsit. Și, în zile crâncene de boală și suferință copleșitoare, s-a întors să zacă, din zbuciumul Capitalei, în liniștea Drăgășanilor de altădată…“6. Chiar și imaginea sub care poetul gândirist îl vede pe Gib. I. Mihăescu în posteritate include o carafă cu Tămâioasă Românească, unul din cele patru soiuri care au făcut, timp de secole, faima Drăgășanilor: „Când pașii ne vor reîntoarce, cândva, într-un amurg de vară sau de toamnă, în vechiul târg oltenesc, vom mai putea, așadar, să vedem cum încă ne întâmpină, din bronz, zâmbetul prietenului drag, – așa cum, altădată, ne întâmpina din pragul casei lui, să ne poftească lângă o lectură de nuvelă și lângă o bărdacă doldora de tămâios“7.
Cred că nu exagerez dacă disting, în portretul panegiric de mai sus, o posibilă definiție spirituală a „vechiului târg oltenesc“, în care literatura și vinul se îngemănează și se întrepătrund.
Dar Drăgășanii îi mai datorează ceva autorului nuvelei La Grandiflora. Implicat în apariția revistei „Gândirea“, la Cluj, în anii de după Marea Unire, Gib. I. Mihăescu l-a chemat, în numele redacției conduse de Cezar Petrescu și (pentru scurtă vreme) Pamfil Șeicaru, și pe Păstorel Teodoreanu, ca să li se alăture celor ce doreau să creeze o mare revistă de cultură română în Transilvania realipită. Păstorel Teodoreanu nu era un nume oarecare, chiar dacă nu era decât un strălucit autor de literatură gastronomică și un bun prozator de raftul al doilea. Era, în schimb, un excelent orator și agitator literar, ca și, în subsidiar, un fervent și competent adorator al zeului Bachus. Păstorel se va împrieteni rapid cu cel ce reprezenta, literar vorbind, viile pe care autorul Hronicului măscăriciului Vălătuc le admirase de la fereastra trenului care îl ducea spre Cluj și spre promisiunea unei noi reviste de cultură. Astfel încât, în toamna anului 1926 – în aproximativ aceeași atmosferă spirituală descrisă în relatarea lui Radu Gyr, citată anterior –, Păstorel îi va fi oaspete, lui Gib. I. Mihăescu și tuturor locurilor de referință în materie de vin, de pe cuprinsul Drăgășanilor. Reconstituirea istorico-literară a primei vizite a făcut-o profesorul Teodor Barbu, probabil cel mai bun cunoscător al vieții literare din zonă8. În 1926, Gib. I. Mihăescu era avocat și profesor la Școala de ucenici și publicase peste 40 de proze în revistele din țară, dar încă nu debutase în volum. Vizita lui Păstorel Teodoreanu i-a atras la Drăgășani și pe craiovenii Nicolae Milcu, C. S. Nicolăescu-Plopșor, iar dintre localnici au fost prezenți Mihail Bărăgan, I. M. Negreanu, Al. Vidrighin ș.a., cunoscuți nouă din evocarea, anterior citată, a lui Radu Gyr. Scenariul vizitei a fost și el identic cu cel al vizitelor lui Gyr: întâmpinarea la gară cu alai, apoi popasul la casa lui Gib. Mihăescu, iar de acolo la restaurant (singurul din centru, conform poetului gândirist). Elemente noi în scenariu au fost o partidă de șah la o cafeanea, o vizită la berăria-varieteu București9 și, pentru că apăruse deja în revistă nuvela La Grandiflora, mai multe seri petrecute în grădina din spatele localului. Conform lui Mircea Handoca (Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu, 1988), Păstorel, mare gourmet, a elogiat vinul de Drăgășani mai întâi în proză: „Vinurile din această regiune […] sunt ușoare și seci, fiind nimerite pentru păstrăv și lostriță, fala apelor noastre de munte“10, iar apoi și într-o compoziție epigramistică, în stilul binecunoscut din alte creații similare: „Culesul viilor e-n toi la Drăgășani,/ De vorbe dezmierdate-i plină via,/ N-auzi decât: Gordana, Crâmpoșia,/ De Dealul Oltului, Călina, Mitrofani…“11. Semnificativ, în acest lapidar catren, mi se pare, însă, faptul că Păstorel Teodoreanu era pe deplin familiarizat cu sortimentul clasic al Drăgășanilor, într-o epocă în care, în urma ravagiilor filoxerei și a neinspiratei introduceri de soiuri de import, acesta era tot mai mult o amintire. Semn că era reală, iar nu legendară competența sa enologică, mergând până la istoria viei românești.
Iar preferatul său, dintre cele menționate în catren, este soiul Crâmpoșie, despre care a scris un catren separat: „Cercând sticluțe vechi și azi, și ieri,/ Am dat de crâmpoșie-ntr-o sticluță./ Ce-i crâmpoșia? E o țărăncuță,/ Dar care place, foarte, la boieri“12. Păstorel va reveni, de altminteri, la Drăgășani, un an mai târziu, ca să se bucure de spectacolul facerii pelinului din Braghină, cu adaos de Crâmpoșie13.
Dar, la următoarele sale vizite, Gib. I. Mihăescu era deja istorie literară, iar Grandiflora, fără cel care a transformat-o în literatură, agoniza uitată.
(fragment din volumul O istorie literară a vinului în România,
ediția a II-a, revăzută și adăugită, aflat în pregătire)
1 „În Drăgășani, la Gib. Mihăescu“, în „Universul literar“, anul XLVIII, nr. 45, 11 noiembrie 1939.
2 Cercetarea literară a identificat chiar și o scrisoare inedită, adresată de Gib. I. Mihăescu colegilor de la „Flamura“ craioveană, exact în urma vizitei evocate de Radu Gyr, care confirmă detaliile de istorie literară din textul poetului gândirist. Vezi Nicolae Scurtu, O scrisoare necunoscută a lui Gib I. Mihăescu, în România literară, nr. 42/2004.
3 Radu Gyr, op. cit.
4 Idem.
5 Idem.
6 Idem.
7 Idem.
8 Teodor Barbu – „Păstorel Teodoreanu și Drăgă șanii“, în „Actualitatea drăgășeneană“, 24 august 2011.
9 După știința mea, singura mențiune a berii în- tr-un text literar care vizează Drăgășanii…
10 Teodor Barbu, op. cit.
11 Idem.
12 Apud Teodor Barbu, op. cit.
13 Teodor Barbu, op. cit.