În 1994, printr-un act abuziv, Alexandru Dabija a fost demis din funcția de director al Teatrului Odeon din București. Paradoxul a fost situat pe culmi. Teatrul Odeon era considerat unul dintre cele mai tari teatre ale momentului și, în orice caz, cel mai non-conformist. Trebuia scos din cărți pentru că ieșea din calapoade. Aici funcționa un alt fel de trupă, cu un alt fel de spirit pentru că în 1990, Meșterul Vlad Mugur s-a întors în România, fiind numit director al acestui loc de Andrei Pleșu, Ministrul Culturii de atunci. Vlad Mugur a început o ctitorie. Libertatea sa interioară și fanatismul pentru teatru s-au imprimat în fiecare gest, în fiecare gînd, în fiecare dialog, în fiecare spectacol. Drumul a fost continuat de cel pe care și l-a ales urmaș. Alexandru Dabija, un tînăr regizor inteligent, rebel, care avea multe din datele Meșterului, s-a devotat întru totul acestui destin teatral. Lucrurile erau gîndite profund, pe termen lung, ca în orice țară civilizată, repertoriul era îndrăneț și avea ținută. După succesul major pe care Richard III l-a avut în Marea Britanie, Teatrul Odeon a fost decapitat. A fost tot ce a găsit să facă mai inspirat și mai „cultural“ puterea de atunci. În semn de solidaritate, Marcel Iureș, protagonistul acestei montări a regizorului Mihai Măniuțiu, a părăsit, prin demisie, teatrul. S-au alăturat și alții. Seria protestelor a continuat. Spectacolul lor, unul dintre cele memorabile pentru istoria acestei arte, a murit la început de drum.
Din revoltă și sub semnul nobleței prieteniei, s-a născut, peste o vreme, o altă ctitorie: TEATRUL ACT. De la zero. Din nimic. Dintr-o nebunie. Din vise. Din cai verzi pe pereți, cum se spune în popor. Undeva pe Calea Victoriei, sub pămînt, în mațele orașului București era o gaură. Un loc „necurat“, insalubru, plin de moloz pînă la gît, de pancarde cu lozinci comuniste și de alte materiale de propagandă a partidului. După manifestații fel de fel, erau vîrîte în această catacombă-depozit. Cum au putut să vadă Marcel Iureș și Alexandru Dabija că ar putea să facă un teatru aici, mi-e greu să pricep și astăzi, după atîția ani. De cîte ori povesteau despre, mi se părea că nasc auzului meu o utopie. Superbă. Suculentă. Mirobolantă. Ca toate utopiile.
Au fost vizionari. Au avut forța incredibilă să creadă în obsesia lor. În energia că se poate construi un loc, un teatru, un spirit. În trena lor au intrat iute, fanatizați de un discurs atipic și fără să clipească, arhitecți – Dorin Ștefan și Octavian Neculai, de pildă – , ingineri constructori – Pia Crăciun, un pilon – artiști importanți de pe la noi și din lume, nume sonore, prieteni, economiști, oameni de cultură, cei doi tehnicieni-nucleu pentru echipa minusculă. Tipi formidabili care și-au amestecat povestea cu una dintre cele mai frumoase din teatrul românesc. Din 1998, în locul acesta se fac spectacole, se face muzică, se încep cariere, se confirmă valoarea, se fac și se desfac prietenii, se construiește, în permanență ceva, se plătesc facturi de curent, apă, gaze, salarii, colaborări. Incredibil. Și Marcel Iureș nu a obosit. Este un fenomen! Cu o tenacitate de ctitor și constructor. Cînd s-a pus la cale seminarul Grotowski, mi s-a părut că s-a făcut botezul, de fapt. Că George Banu a venit la București cu o întreagă istorie a teatrului mare mondial și a coborît-o, ca într-un ritual japonez, într-un loc proaspăt, deschis tradiției și noului deopotrivă, calității și cercetării. Întîlnirilor. Teatrul Act rămîne sub acest semn al întîlnirilor. Așa a fost posibil totul. Marile ctitorii se susțin, spiritual, mai presus de timp. Grotowski și Kantor au fost modele pentru Vlad Mugur, dar și pentru artiștii care au născut Teatrul Act. Repet, dintr-un vis nebun. În seara premierei cu Cetatea soarelui a lui Mihai Măniuțiu – primul spectacol – regizorul și prietenii încercau să semnaleze existența teatrului. Se lipeau afișe, indicatoare care să conducă acolo, jos. Astăzi, toată lumea știe drumul. El este în conștiința noastră. Pe la Act au trecut toți actorii și regizorii momentului, dar și cei foarte tineri. Pe care nu miza mai nimeni. Au fost cicluri strategice de pus în valoare voci tinere, proaspete, cool, aici s-a pariat pe sciitura lui Mimi Brănescu și a fost lansat în forță cu trei spectacole după trei texte diferite, puse în scenă de trei regizori, aici au fost spectacole altfel pentru că tehnica de joc atît de aproape de spectator este alta, aici au fost cicluri de lecturi coordonate de regizori tineri atunci, concerte de muzică clasică, de jazz, un festival pentru tinerii muzicieni, festival făcut după toate regulile profesionalismului, aici, la Teatrul Act se află un pian Steinway pentru că Marcel Iureș a considerat că artiștii au nevoie de un miracol ca aripile zborului lor să fie largi și ample. A bătut singur pe la toate ușile celor cu bani. Și nu numai. Așa ceva nu am mai întîlnit… Un Steinway la Teatrul Act înmulțește, de fapt, posibilitățile unui actor în formarea lui, dar a deschis drum și altor tineri, unor spectacole de muzică clasică de mare ținută, care au înnobilat spațiul.
Teatrul Act este un miracol. Asta și pentru că îl poartă pe umeri, în cap, în inimă Marcel Iureș.
Devoțiune și Asumare.
Teatrul Act este un teatru intim. De cameră. Un teatru și crud, și cald, în aceeași măsură. Intimitatea jocului actorilor practic nu mai există. Spectatorul este lîngă ei, este martorul fiecărui detaliu, fiecărui mușchi care tresare, fiecărei emoții care se transformă, la vedere, în sudoare, în extaz, în poezie și mister. Din mers, regizorii și actorii care au lucrat aici au făcut un fel de școală nouă de actorie. Și nu numai. Inedită. Pentru un astfel de tip de relație. Acută, intensă, provocatoare, tandră și necruțătoare, în același timp. Identitatea lui este unică și pînă astăzi. Cu alte forme de devoțiune și de nebunie. Mă gîndesc la cei cu care l-au făptuit împreună. Este un fel de punct și nu de la capăt, ci, în continuare. Este un loc și un model pentru arta independentă din România. Cu adevărat independentă și morală. De douăzeci și doi de ani.
În lunile acestea din urmă, artiștii independenți traversează Infernul. Nu sînt bani pentru nimic. Nu au cu ce să-și plătească reluarea producțiilor vechi, facturile, artiștii care joacă. Cît despre premiere, nici nu poate fi vorba. Nu au din ce trăi, la propriu, ei înșiși. Măsurile de securitate a sănătății tuturor reduc numărul spectatorilor la o reprezentație la o cifră ce face inutil jucatul spectacolului. Nu rentează. Din niciun punct de vedere. Aș spune că este o tragedie. Culturală. Poate că este momentul să înțelegem că ajutorul nostru financiar, sprijinul donațiilor, ca afară, poate să devină un gest salvator. Un gest de Solidaritate. Fiindcă ne pasă. Fiindcă prețuim arta și valoarea. Artiștii au început să sară unii în ajutorul celorlalți. Cu diferite soluții de avarie. Este timpul să ne exprimăm, și noi, responsabilitatea.
Imaginea mea despre Teatrul Act? Imaginea vizuală fabuloasă din Livada de vișini a lui Harag. O pîlnie a timpului. Care absoarbe prezentul și îl preschimbă în istorie. Acolo, în adîncuri, în viscerele orașului. Care ne plasează aventura în TEATRU și PRIETENIE. Dincolo de cronologic și de biologic, de vreme și vremuri, de putințe și de neputințe, de iubiri, de cuvînt, de tăceri.