Pax vobiscum

Corpus Christi al lui Jan Komasa, concurând la Oscar pentru Cel mai bun film străin se inspiră dintr-un fapt real, ne atenționează o scurtă prezentare a filmului, iar acest cont(r)act cu realitatea inspiră și abordarea regizorului polonez. Un tânăr, în film Daniel (Bartosz Bielenia), condamnat pentru omucidere, își petrece ultimele zile de detenție la o școală de corecție. Daniel administrează o pedeapsă dureroasă și umilitoare deopotrivă unui nou venit, fără să știm cu ce a „greșit“ acesta sau dacă este vorba de un ritual de inițiere unde liderul îi arată unde îi este locul neofitului. Avem numaidecât și o altă versiune, soft, a lui Daniel ca ajutor, țârcovnic al preotului închisorii, părintele Tomasz (Lukasz Simlat), de care este foarte apropiat. Atât de apropiat și devotat încât își manifestă dorința de a deveni la rândul său preot. Însă, crima comisă face imposibilă împlinirea vocației și o carieră ecleziastică, și în sensul acceptării acestei realități este îndrumat de duhovnicul său. După o petrecere de adio consumată erotic și etilic, tânărul trece în următoarea etapă a reeducării care presupune un stagiu la o fabrică de cherestea, undeva în mediul rural. Numai că odată ajuns în satul unde a fost repartizat, Daniel se duce direct la biserică unde întâlnește o fată, Eliza (Eliza Rycembel), și se recomandă drept preot – reverenda se află în bagajul său –, și este condus la preotul satului care-l găzduiește. Să-l privim puțin pe acest tânăr, tuns scurt militărește, tâmplele rase, o față cu contururi pronunțate, înalt, subțire, dar cu o formă fizică foarte bună, îmbrăcat decent, cu o reținere politicoasă. Daniel este convingător nu doar ca înfățișare, ci și printr-un limbaj al trupului controlat, iar diferența stilistică deopotrivă sare numaidecât în ochi când îl putem compara de aproape cu unul dintre foștii săi colegi de detenție, versatil, grosier, mustind de violență. Daniel este la fel și altfel deopotrivă, duritatea a rămas în el, dar există acolo și altceva, iar acel altceva face diferența. Când nu se supraveghează, ceva din atitudinea sa îl deconspiră, cum se întâmplă în autobuzul care-l duce către noul loc de muncă, unde un polițist îl „miroase“ că vine dintr-un centru de detenție.

În orice caz, câștigă repede încrederea preotului din sat care vede în acest tânăr o ocazie de a petrece un mic concediu, timp în care acesta îi va putea prelua prerogativele și va ține slujbele. Este ocazia pe care Daniel o așteaptă, de a da curs vocației sale, numai că slujbele presupun un tipic pe care practica alături de preotul închisorii nu o poate cu totul suplini pe deplin. Și totuși, pericopele acestuia, ultimul discurs, servesc intrării în rol a tânărului delicvent care se adresează unui public prin excelență conservator, format din oameni în vârstă – tinerii satului nu servesc predici. Succesul ține nu doar de o punere în scenă reușită, cât de un patos real de care Daniel dispune, de o experiență de viață care însuflețește discursul său. „Preotul“ Daniel nu vorbește din cărți, discursul său nu este uscat, detașat, de sus, ci atașant, empatic, atent la problemele micii comunități. Un accident de mașină a scindat comunitatea, șase tineri și-au pierdut viața împreună cu șoferul celeilalte mașini care a intrat în coliziune cu a lor. Sătenii nu i-au iertat văduvei ceea ce ei numesc crima comisă de soțul ei, iar parohul de conivență cu primarul a refuzat înmormântarea acestuia în cimitirul satului. Daniel preia acest „caz“ asemeni unui doctor, conducând ședințe de terapie cu membrii familiilor îndoliate în fața micului altar construit pentru acești tineri, altar decorat cu pozele lor.

În fapt, tânărul nu face decât să urmeze terapia pe care preotul închisorii o utiliza cu tinerii deținuți, pentru ca aceștia să-și elibereze furia, agresivitatea, resentimentele etc. Slujbele devin astfel mai vii ca niciodată, fără a mai vorbi de pitorescul lor, dialogul cu enoriașii mai dezinhibat, preoția se mută în stradă. Încă o dată, tinerețea joacă de partea lui Daniel, o față ușor emaciată de șederea la închisoare, disciplina penitenciară care ține loc de penitență, înțelegerea directă a unei suferințe se completează pentru a configura profilul unui bun preot de țară. Încrederea enoriașilor este câștigată încetul cu încetul, entuziasmul său este molipsitor, țesutul necrozat al spiritului comunitar se reface în jurul său. O discuție cu primarul (Leszk Lichota), totodată și patronul fabricii de cherestea din zonă, oferă și prima confruntare mai substanțială, cea dintre adevăr și putere, singura discuție care depășește puțin cadrul de referință al educației lui Daniel, un mic ecou al unui credo polonez filtrat prin devoțiune. Regizorul putea împinge mai departe, spre spectaculos acest travesti, dar reținerea conferă mai multă credibilitate filmului. Daniel nu trăiește non-stop la temperatura fervorii religioase, ci cumva firesc, în pas cu vârsta sa: repară o motocicletă, fumează, bea bere, ascultă muzica generației sale, puțin rock, puțin hip-hop, stă de vorbă cu tinerii de aceeași vârstă cu a lui. Dar în același timp se lasă invadat de emoție, este empatic, este atent la ceilalți. La un moment dat se alătură tinerilor de vârsta lui care-l simpatizează, – se pronunță despre inutilitatea celibatului, dar și despre necesitatea de a păstra niște reguli – care discută complet dezinhibați în prezența lui și care se ceartă pe seama accidentului de mașină care le-a răpit prietenii. Ei alcătuiesc unul dintre acele mici tribunale mobile care judecă cu intransigență juvenilă cazul pe care viața li l-a oferit pe tavă. Daniel îi ascultă fără să intervină, nu știe cum ar putea-o face sau pur și simplu nu vrea, sau cu o intuiție bună realizează că nu ar putea convinge toți acești tineri furioși de inutilitatea violenței lor. Daniel vine dintr-o lume în care violența este instituționalizată, în care adevărul stă de partea celui mai puternic. Realizează că acel accident reprezintă blocajul micii comunități, că toate anxietățile, resentimentele, furia se concentrează în acel punct. Și ultimul gest pe care-l face este să elibereze oamenii de ura lor, organizând înmormântarea pentru bărbatul socotit criminal, făcând tabula rasa de negocierile la care participă și primarul. Este actul prin care comunitatea poate exorciza furia, vindeca trauma, poate trece de la acuzare și pedepsire la acceptare și iertare. Este și momentul care precede demascarea sa, atunci când preotul din penitenciar avizat asupra imposturii sale îl descoperă în acest rol. I se propune lui Daniel o ieșire elegantă și sigură din scenă, care să-l protejeze de consecințele legale ale actelor sale, dar tânărul refuză tranzacția și se autodenunță în fața comunității. Ultima minciună este inacceptabilă, ultima penitență constă în spunerea până la capăt a adevărului, chiar dacă nu va fi un adevăr de cuvinte, ci unul coborât în gest. Reîntoarcerea în penitenciar înseamnă o totală reconversie la o lege a violenței, bătăia aranjată între el și challanger-ul său nu lasă loc niciunei îndoieli, niciunei răscumpărări, niciunei posibile tangente la acel orizont de posibilitate în care a intrat pentru scurt timp. Cumva regizorul transmite un mesaj tranșant, legea junglei și spiritul evanghelic nu pot coexista, lumea penitenciarului și cea a micului sat au fost intersectate de traseul destinal al lui Daniel, dar ele nu au nimic în comun, cum a părut inițial când aceeași furie stăruia în sufletul nu doar al deținuților, dar și al oamenilor liberi, iar lecția de catehism a părintelui duhovnic putea da roade în libertate