Perturbată de contextul pandemic care a limitat manifestările culturale și umbrită, oarecum, de revelațiile privind implicarea politică a scriitorului de după 1945, consemnarea publică a datei „rotunde“ sadoveniene (140 de ani de la naștere) se va desfășura, probabil, fără rezonanța la care o operă literară de o asemenea valoare ar fi îndreptățită. Totuși, fie și numai pentru cititorii noștri, apropiata comemorare trebuie, cumva, marcată: măcar ca o invitație la relectură.
Există – spun o banalitate – mai mulți Sadoveanu, în opera prolifică, dar atât de strâns închegată a acestui prozator inclasabil. Totuși, la o analiză structurală, aceste numeroase „variante“ se reduc în cele din urmă la două paradigme, întrețesute și nu o dată greu de delimitat: un Sadoveanu „cinegetic“, goliardic și domestic, respectiv, un Sadoveanu mitic.
Granița între cele două ipostaze nu este trasată de tipul narațiunii sau de tema ei, ci de timpul narativ. Acolo unde avem de-a face cu un timp măsurabil, cronometric (după cum îi zice Bergson), întâlnim domesticul. Acolo unde narațiunea intră într-un timp nemăsurabil sau în illo tempore, începe miticul.
Din prima categorie de scrieri fac parte opere ca Dureri înăbușite, Povestiri, Însemnările lui Neculai Manea sau Cazul Eugeniței Costea, Valea Frumoasei, Țara de dincolo de negură, Împărăția apelor sau Vechime. Din cea de-a doua, capodoperele interbelice Hanu-Ancuței, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă, Baltagul și Frații Jderi.
Un „turnesol“ evident al ipostazei cu care avem de-a face, într-o scriere sau alta, este relația cu vinul (care nu este altceva, cum vom vedea, decât o metaforă a timpului).
În ambele ipostaze – cinegetică/ domestică, respectiv, mitică –, Mihail Sadoveanu este un inegalabil aed al vinului. Aceasta, în pofida faptului că prozatorul, în viața privată, nu a fost un mare băutor și, mai ales, nu a fost văzut prea des prin localuri, nici măcar prin cele literare. Vinul a fost, pentru el, legat de contexte ca vânătoarea și pescuitul, prietenia, mesele și agapele în cercuri prietenești. Și mai ales de povestire. Licoarea este, la el, un Caron care face trecerea dintre spațiul mundan, al comunicării obișnuite, și cel al Povestirii.
În romanul Frații Jderi (ca să operez cu un decupaj inevitabil, date fiind dimensiunile operei sadoveniene), via își face apariția încă de pe prima pagină. La hramul Mănăstirii Neamț, se adună mulțimi de oameni: „Toți cei sosiți știau de asemeni că se vor îndestula cu mâncare și vin, faima de primire de oaspeți a mănăstirii fiind întru totul neștirbită. Osârdia boierilor și mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfânt lăcaș; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din câmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura și mai mari mulțimi decât cele strânse acolo în acea luminată zi de mai a anului 1469“.1 Ștefan cel Mare, personajul din umbră al romanului, îi dăruiește starostelui Căliman (personaj cu o funcție vizibilă în construcția mitului sadovenian al „Moldovei de aur“) o vie, în așteptarea judecății la capătul căreia starostele spera să-și recapete averea: „Iar până atunci, binevoiește a primi o moară pe Pârâul Alb și două pogoane folosință din via domnească de la Cotnari, iar din Braniștea domnească de pe Ozana, pământ cât îți lipsește“.2
Ajuns la hramul mănăstirii, Vodă Ștefan prânzește. Sadoveanu introduce aici, în scena de viață privată imaginată ca preludiu al sărbătorii religioase, obiceiul medieval al gustării în prealabil a mâncării și vinului: „Vlădica Iosif blagoslovi mâncările. Medelnicerii înfățișară măriei sale vasele de argint. Din vasul ales slujitorul luă gustare cu lingura lui. De asemeni veni cuparul, vărsând vin în cupă și luând întâi credința“.3 Bine informat cu privire la istoria reală a principatului Moldovei, prozatorul nu cedează clișeului lui Ștefan cel Mare bahic, așa că domnitorul este înfățișat bând cu moderație și cu un anumit ceremonial. De fapt, paharul îi este umplut, la acest dejun cel puțin, doar de două ori, la început, cum am văzut, și la sfârșit: „Măria sa oftă. Păru mai luminat la obraz și ceru paharnicului să-i umple cupa.“4
Vinul creează, dimpotrivă, în scena publică a sărbătorii, o atmosferă dulce, de relaxare a barierelor morale: „Mai ales muierile din preajma focului râdeau ascuțit. Unele găsiră în ele atâta cutezare, încât veniră până la Ionuț, ca să-l îmbrățișeze și să-l sărute. Se știe, într-adevăr că, dintr-al șaselea an al domniei lui Ștefan-Vodă, de când au început bielșugul și huzurul, buruiana care se chiamă rușine nu mai înflorește în Țara Moldovei. Feciorașul se luptă nu cu mare izbândă și se supuse râzând. Cupa de vin mănăstiresc îl înfocase cumplit.“5
Jupâneasa Ilisafta, soția lui Manole comisul, la rândul ei, folosește însă vinul la altceva, și anume la o rețetă de origine bizantină: „Unul dintre claponii tăiați l-am oprit, ca să-l gătesc eu cu mânile mele, mâni la amiază. Nici un bucătar pe lumea asta nu știe să facă ce știu eu dintr-un clapon: o mâncare de i-a plăcut foarte mult lui Mavrichie împăratul de la Bizanț, încât a dat caftan de boierie bucătarului său. De la acel boier al lui Mavrichie, care s-a făcut monah la Aton, a rămas știință în sfânta mănăstire Zografu despre clapon cu vin, opărit cu unt; și din stareț în stareț, s-a păstrat învățătură la Zografu; iar părintele meu, care-a fost hagiu de la Sfântul Munte, a plătit trei galbini învățătura la cuhnia stăreției de la Zografu. Așa am să fac, ca să mă ție măria sa minte.“6
Pasajul de mai sus, în care vinul apare absolut accidental, are importanța lui. Analizat printr-o „lectură strânsă“, el evidențiază tehnica mitologizantă a lui Sadoveanu.
mai întâi, că, potrivit celor mai vechi însemnări privind arta culinară românească, păsările de curte erau destul de puțin prețuite. Voga „puilor“ este recentă la români, și se leagă de sărăcia și planificarea alimentară din epoca socialistă. În Evul Mediu, mai ales la nivel aristocratic, carnea principală era vânatul. Urmau mielul, peștele, vita, abia apoi porcul și, la urmă de tot, păsările. Dintre care rața și gâsca erau mult mai apreciate decât găina, cocoșul/ claponul sau puiul.
În al doilea rând, oricine cunoaște istoria monahismului știe că într-o mănăstire ortodoxă, și în special la Sfântul Munte (unde se respectă și azi asprele Canoane ale Sfântului Vasile cel Mare), nu se mănâncă și nu se gătește carne. Nici nu există vite, porci sau păsări de curte, tocmai pentru ca monahii să nu fie ispitiți să mănânce altceva decât vegetale și pește. Deci, în ciuda bogăției de referințe istorice avansate de jupâneasa Ilisafta, era de-a dreptul imposibil ca o rețetă de clapon cu vin să fie păstrată într-o mănăstire unde nu existau claponi și nici nu se mânca vreun fel de carne de pasăre.
Apoi, la acea dată, nu se numeau hagii cei care mergeau la Sfântul Munte. Termenul era și este și astăzi rezervat celor care merg la Ierusalim și în Țara Sfântă, și este obținut în urma parcurgerii unui itinerar obligatoriu, care se încheie cu botezul în râul Iordan, atestat cu documente în regulă de la așezămintele ortodoxe autorizate. Medievalii, oricât de primitivi erau ei în Țările Române, trăiau într-o societate în care nu se glumea cu termeni atât de grei de semnificații.
În fine, o altă întrebare care nu poate primi răspuns este: cine e acel Mavrichie împărat de la Bizanț? La 1480, când se petrec evenimentele din roman, Bizanțul creștin era deja o amintire cețoasă, iar lista împăraților nu ne oferă nici un Mauriciu (mania slavizantă a lui Sadoveanu, vizibilă în lexic și în onomastică, nu trebuie luată drept normă lingvistică a secolului al XV-lea), cel puțin nu după secolul al X-lea, când este întemeiat Sfântul Munte.
Totul – cu excepția claponului cu vin, versiune locală a mai celebrului coq au vin francez – este o ficțiune, minuțios garnisită cu aparențe de referință istorică.
Același grad (variabil) de autenticitate putem să-l atribuim și ocurențelor vinului, care „traduc“ de fapt arta subtilă cu care prozatorul se mișcă pe cele două axe temporale fundamentale (timp cronometric/ timp mitic). Va fi băut, oare, vreodată Ștefan cel Mare vin direct din fedeleș, adică dintr-un baric? Poate că da, dată fiind viața sa aventuroasă și zecile de campanii militare prin care a trecut și în care regimul de viață era redus la esențial, iar luxul absent. Dar Sadoveanu îl face să bea din fedeleș pe când se află pe moșia lui Manole Păr-Negru, când ar fi fost simplu și natural să i se aducă vinul măcar în ulcior: „Măria sa, întinzând iar cupa, primi vin din fedeleș și bătu pe umăr pe Simion, ceea ce fu de mirare pentru boieri.“7 Totul seamănă mai degrabă a ficțiune sadoveniană a „omului natural“, nepervertit de civilizație. Firește că omul din secolul al XV-lea era mai puțin atins de civilizație decât cel de azi. Dar, dacă luăm în considerare evoluția civilizației materiale din perioada lui Ștefan cel Mare, în raport cu secolele anterioare – mărturisită, între altele, de zecile de edificii care i-au supraviețuit domnitorului –, a proiecta lumina sălbăticiei asupra acestor personaje nu e istoricește întemeiat. Omul medieval nu e un om „natural“: el evoluează doar într-o altă convenție și într-o altă eră tehnologică.
Firește că, dincolo de această mitologizare a istoriei Moldovei, se bea mult vin și în Frații Jderi. Mult și cu socoteală, până și beția fiind reglată de un cod al onoarei și bunei cuviințe.
Oricum, în toate aceste întâmplări mai mari sau mai mici care se îngrămădesc la începutul volumului intitulat Ucenicia lui Ionuț, vinul are un rol pregătitor. De îndată ce atentatul împotriva lui Alexăndrel-vodă eșuează, iar Tudosia de la Ionășeni fuge în Polonia cu Nasta (care jucase rolul de ispită pentru fiul domnitorului), narațiunea intră pe un făgaș eroic-haiducesc în care clipele de răgaz sunt puține. Vinul se retrage, deci, făcând loc sabiei, iar mitul istoric este substituit de mitul cavaleresc.
O dată încheiate isprăvile haiducești din Ucenicia lui Ionuț, următorul volum, Izvorul Alb, începe, ca și primul, sub semnul mesei domnești și al reafirmării mitului „Moldovei de aur“: „ – Bun cuvânt, a încredințat cu grabă cuvioșia sa Timoftei. Pe cât de mare arșiță e în păliștea soarelui, pe atât de plăcută e umbra sub boltă. Toate-s cu rânduială, căpitane, la curtea măriei sale și bine este de trăit întru această Țară a Moldovei. Când arată ceasornicul de soare al cincilea ceas, știm că numaidecât medelnicerul bate cu polonicul în căldarea de aramă la cuhnii; fiind tocmai un ceas înaintea amiezii, copiii de casă deschid canaturile ușilor și poftesc pe măria sa la prânz în spătăria cea mică. Au fost chemați astăzi unii boieri mari și nu lipsește înalt prea sfințitul Teoctist, ca să binecuvinteze bucatele. Vine miros gras de batal fript și știu că, pe lângă ulciorașul cu vin, arnăutul domniei tale n-are să uite să aducă partea ce se cuvine căpitanului său. – N-are să uite. – Așa că, urmă călugărul sârb, având eu slăbiciune atât pentru friptură de batal cât și pentru vin de Cotnari, așa de bine mi se desleagă limba, încât s-ar mira părintele Amfilohie auzin- du-mă în ce fel mă bucur.“8
Încă două inadvertențe mă fac să atribui fragmentul procesului de mitologizare istorică, de care vorbeam. Mai întâi, arnăuții nu apar în Țările Române decât în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după dispariția armatelor celor două principate și înlocuirea lor cu mici contingente de mercenari balcanici. Apoi, vinul de Cotnari, ori de care ar fi el – unul din cele patru soiuri din sortimentul istoric al podgoriei, păstrat până azi, sau asamblaje între ele –, nu se potrivește deloc cu carnea de batal, care cere vin roșu. Cotnarii sunt un vin special, care se bea cu multă cumpătare și, de aceea, nu este ceea ce se cheamă un vin de băut la masă, ci la desert. Calitățile lui se cer apreciate pe îndelete, mai ales că, la prima vedere, nu sunt evidente. Ca vin cu care se încheie masa, el nu poate fi asociat cu o carne roșie, grasă și friptă, care necesită un vin roșu, sec și, pe cât posibil, maturat. Uneori, mă întreb dacă Sadoveanu se pricepea cu adevărat la vin. Sau, mai degrabă, proceda ca în celebra excursie a Vieții românești pe Bistrița, în care a stat cu spatele la cel mai spectaculos loc, La Toance, după care i-a adus lui Ibrăileanu o splendidă și minuțioasă descriere a Toancelor pe care, în realitate, nici nu le văzuse…
Boierii moldoveni, în proza lui Sadoveanu cel puțin, beau bine, cum spuneam. În fața pivnițelor deschise, se deschide și apetitul aristocraților moldavi: „Au boierii moldoveni mare dragoste de băutură. Și cu cât închină mai multe cupe, cu atât vorbesc mai mult și mai frumos. După aceea unii se bucură mai tare; alții cad într-o oarecare mâhnire; iar alții arată o vitejie și o fală pe care, socotea Stratonic în mintea lui, n-o arătase nici Alexandru Machedon-Împărat“.9 Boierii beau și pe la casele lor, când se sfătuiesc sau când se pregătesc de câte o plecare: „Nana Chira, care avea înțelegere a supărărilor și mângâierilor omului, aduse și puse pe masă, lângă cinstiții comiși, un ulcioraș de vin de la cămară. Mai veni o dată, ca să lese și patru ulcele, după care se dădu după ușă, așteptând o vreme“.10
În Frații Jderi, prozatorul imaginează și o vânătoare domnească. Încă dinainte să înceapă, Ștefan este întâmpinat de răzeșii locului, care îi oferă o brânză specială. Domnitorul îi răsplătește, ca într-un manual de gastronomie, cu vin: „Măria sa porunci stolnicului său să sloboadă acelor stăpâni o butie de vin, s-o beie cu soții și să cânte întru slava sa.“11 Vânătoarea bourului este, de fapt, menită să reitereze mitul fondator al Moldovei: vânătoarea bourului care-l duce pe Dragoș din Maramureș, peste munți, în Moldova. Reiterarea ei are atât funcția de a-l afirma pe Ștefan în postura de „al doilea ctitor“ al principatului, cât și de a amplifica atmosfera de mit istoric a romanului. Tot o vânătoare domnească, nu-i așa?, dăduse naștere Mănăstirii Putna, care avea să devină necropola domnitorului și un puternic simbol în imaginarul istoric romantic.
Dacă la această vânătoare nu se consumă nimic – căci se sfârșește nu cu un trofeu, ci cu un vis greu de sensuri de care are parte Ștefan cel Mare –, la nunta acestuia cu Maria de Mangop, vlăstarul împărătesc din micul „imperiu“ post-bizantin de Trapezunt (anihilat de turci în 1461, la opt ani după căderea Constantinopolului), se bea apreciabil de mult. La întrebarea fratelui său Cristea despre cum se va desfășura nunta, Ionuț, inițiat în pregătiri – era deja un mic d’Artagnan de Suceava – răspunde: „Bem și mâncăm, fiecare la mesele ce ne sunt hotărâte – cinstiții boieri de o parte, și cinstitele jupânese de altă parte.“12
În marginea nunții domnești – amintită, în stil sadovenian, numai prin aluzii și referințe tangențiale: „Vizitiul era cam băut, ca unul ce stătuse la petrecere de nuntă“13 – se derulează drama lui Niculăieș Albu, a cărui logodnică, Marușca lui Iațco, nu îl mai iubește. După ce află cumplita veste, se retrage la hanul în care stătea, han în care socializau atât oameni simpli, cât și boieri. Pretextul ștergerii barierelor sociale era, evident, cel bahic, amplificat acum de bucuria populară a nunții domnești: „Erau acolo oameni de toată mâna. Unora le cântau lăutari la ureche. Alții închinau oalele pline întru lauda măriei sale și nu le lăsau de la gură până ce nu suflau în fundul lor. Se aflau, între acești băutori, și gospodari îndârjiți, care, după ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pământ.“14 Obiceiuri goliardice, de întâlnit și la alți meridionali.
Nu mai insist. Vinul mitic al lui Sadoveanu nu ne spune nimic limpede cu privire la condiția sa istorică. Dar ne spune foarte multe, în mod indirect, despre tehnica sadoveniană de „alunecare“ din domestic în mitic, ca și despre fantasmele și obsesiile de care era stăpânit prozatorul însuși. De pildă, obsesia butoaielor, a buților și oalelor, care conturează în Frații Jderi o imagine a abundenței, traduce probabil nemulțumirea scriitorului față de „civilizarea“ comerțului cu vin în România dintre cele Două Războaie Mondiale (prin generalizarea îmbutelierii), și, în general, față de împuținarea sărbătorilor și a ospețelor „domnești“, înlocuite cu o frumoasă civilizație a cafenelelor și localurilor publice. Insistența asupra Cotnarilor este și ea un reflex al lentei decăderi prin care trecea podgoria, într-un interbelic dominat net de Drăgășani și de Dealul Mare. Chiar recurența scenelor bahice – pentru care a fost mereu acuzat de „naturalism“ și „imoralitate“ – este o expresie a nemulțumirii sale față de noua civilizație a vinului în România, mult mai ponderată și, în fond, cu un cuvânt, care probabil că prozatorului îi displăcea, burgheză.
__________________________
1 Mihail Sadoveanu, Frații Jderi, Editura Cartea Românească, București, 1978, p. 6.
2 Ibidem, p. 15.
3 Ibidem, p. 27.
4 Ibidem, p. 29.
5 Ibidem, p. 47.
6 Ibidem, p. 64.
7 Ibidem, p. 84.
8 Ibidem, p. 262.
9 Ibidem, p. 287.
10 Ibidem, p. 341.
11 Ibidem, p. 364.
12 Ibidem, p. 388.
13 Ibidem, p. 405.
14 Ibidem, p. 396.