José Luís Peixoto. „Eu-familia-regiunea“

José Luís Peixoto în dialog cu Cristian Pătrășconiu

 

José Luís Peixoto e născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. Este licențiat în limbi și literaturi germanice al Universidade Nova de Lisabona. Este considerat copilul-minune al literaturii actuale din Portugalia. A scris și a publicat poezie, proză, teatru și critică literară. În 2001, pentru primul său roman, Nici o privire, a primit Premiul José Saramago. Această carte a fost publicată și în limba română, la Editura Polirom; tot acolo a apărut și romanul Cimitirul de piane. Autobiogafia – carte în care figura lui Jose Saramago e proeminentă – e cea mai recentă carte a scriitorului portughez; foarte recent, ea a fost tradusă și în limba română, în colecția „Anansi“ la Editura Pandora M.

Cristian Pătrășconiu: Cum ieșiți în literatura dumneavastră? Nu cum trăiți în cărțile dumneavoastră, ci cum ieșiți din ele?

José Luís Peixoto: Aș vrea să știu și eu cum… În anul 2001, am fost laureat al unui premiu foarte important – Premiul Jose Saramago. E un premiu faimos în Portugalia, într-un fel un Nobel autohton – ei bine, acest premiu mi-a schimbat în mod radical viața. Eram foarte tânăr pe atunci; de altfel, sunt și până astăzi cel mai tânăr laureat al acestui premiu.

Aveați 27 de ani. M-am documentat…

Exact. 27 de ani. Atunci, pe moment, am luat o decizie – și anume, să folosesc banii – nu puțini – pe care i-am câștigat din acest premiu pentru a trăi, așa zicând, în afara literaturii. Am încercat să mă ocup de administrarea unor chestiuni diferite de cele literare; am făcut multe alte lucruri. Însă fapt este că azi, literatura este jobul meu – iată, de mai bine de 18 ani.

Dumneavoastră scrieți cu ideea de magie la purtător – nu o spun numai eu; v-au spus-o oameni mult mai importanți. Cum v-ați întâlnit cu magia literaturii? Care ar putea fi un punct de cotitură în acest sens?

Nu, nu e vorba despre premiul de care am vorbit mai înainte și de care, de altfel, sunt foarte mândru. Este vorba de ceva care s-a petrecut cu mult înaintea acestuia. Premiul Jose Saramago mi-a schimbat viața și a avut o mulțime de implicații, la modul cel mai practic, pentru viața mea. Acum și, în anii din urmă, se spune destul de des despre literatura mea că acel premiu mi-a adus multe; este și nu este așa – ceea ce mi-a adus el ține de dimensiunea pragmatică a literaturii, nu de substanța ei, nu de combustia ei. Ceea ce a fost esențial pentru ceea ce scriu eu – și, de fapt, ceea ce continuă să fie esențial în ceea ce scriu – are rădăcini anterioare. O să aduc aici în discuție ceva mic – și anume, satul în care locuiam, un sat din inima Portugaliei în care am stat o vreme, un sat cu aproape 1.000 de locuitori. Acolo, lumea de acolo s-a așezat în mine, așa încât, atunci când am deschis un caiet în care am început să scriu, eu însumi am fost uimit de ceea ce era în mine. Notam mereu câte ceva în caietul meu despre lumea de acolo; a fost o comunitate în care mi-am făcut mulți prieteni, pe când eram adolescent. Și, mai apoi, aceasta se întâmpla pe când trecusem de 17-18 ani, am descoperit un ziar – un ziar tipărit – care avea un supliment de literatură. Cei de acolo primeau și publicau scurte texte de proză de la tineri asemenea mie. De la tineri de 18, de 20, de 22 de ani. Și, pentru cariera mea de scriitor, această întâlnire a fost decisivă; cum se spune, atunci s-a făcut diferența. Am publicat și eu acolo la un moment dat, iar faptul de a fi publicat în acel ziar de hârtie a fost, cum să spun, ca și cum întreaga lume mi s-ar fi deschis. Pentru că am publicat acolo, am început să intru în legătură, să comunic aș putea spune cu oameni pe care, până atunci, mi-i puteam cel mult imagina. Or, ei existau cu adevărat. Eu scriam și ceea ce scriam ajungea la oameni care înțelegeau și apreciau ce scriam. M-ați întrebat despre magie; ceea ce vă spun eu e cu siguranță una dintre formele ei…

Literatura nu poate exista fără celălalt, vreți să spuneți…

Și aceasta, desigur. Dar, à propos de magie, mai întâi a fost uimirea și bucuria că literatura este o modalitate extraordinară de a comunica cu mine însumi – și pentru a-mi ordona sentimentele și ideile. Mai apoi, uimirea și bucuria că pot să împart gândurile mele cu alți oameni, că le pot împărtăși.

Ziarul acela, așadar…

A fost punctul de cotitură. Ușa mea spre magia literaturii. Aveam 17-18 ani, v-am spus, am continuat să trimit texte de literatură în fiecare săptămână – desigur, nu mi s-au publicat toate. Eram un adolescent, un tânăr și acel ziar m-a ajutat să văd mai bine, să trec la nivelul următor.

Ce anume credeți – să spunem: în 3-5 fraze – că este, pentru un cititor, esențial de știut despre dumneavoastră?

E dificil să spun despre mine în numai 3-5 fraze. Mai întâi: cred că aș vrea ca oamenii să știe despre mine ca despre cineva care insistă să scrie despre originile sale. Origini, într-un dublu sens: atât origini în termeni cât se poate de personali, cât și origini într-un anume sens dacă vreți regional. Poate să sune ca un clișeu, dar este adevărul adevărat: ceea ce mă interesează în cel mai înalt grad este să îmi chestionez identitatea. Scriu, în mod constant, despre familie; am început prin a scrie despre familia mea. O familie care a funcționat, dacă vreți, ca o paradigmă pentru literatura mea; între timp, scriu despre familie, dar am evoluat, am trecut dincolo de familia mea. Am scris, de asemenea, mult și cu mare plăcere despre regiunea în care m-am născut. Eu-familia-regiunea: acestea sunt probabil cele mai importante teme pentru literatura mea. Pun, desigur, lucrurile acestea în timp, le plasez în diverse formule istorice. Și tot legat de identitate și de obsesia mea literară fecundă: încerc să aflu cât pot de multe nu numai despre timpul meu, ci și despre timpul care a fost înainte de mine. Eu sunt născut într-o perioadă foarte intensă și foarte interesantă pentru istoria portugheză – în ultimii ani de dictatură. Or, lumile acestea – cea în care trăiesc, dar și cea de dinainte de mine, cea în care a existat dictatură – fac parte din identitatea mea. De aceea, încerc să le înțeleg și știu că, cu cât le voi înțelege mai bine, cu atât mă voi înțelege pe mine însumi mai bine. Am vorbit cu tineri, și de la mine din țară, dar și din alte țări, chiar și de la dumneavoastră, din România – și cred că avem, într-un fel, această căutare comună. E căutarea unei identități a cuiva care a trăit în mai multe lumi – inclusiv „lumi politice“.

Cum era Jose Saramago?

Există un detaliu care este foarte important în privința relației mele cu Jose Saramago: când l-am întâlnit pentru prima oară, eu aveam doar ceva peste 20 de ani, iar el era în ultima parte a anilor 70 ai săi. Și, mai apoi, a intrat în al optulea deceniu de viață; a murit la 88 de ani, cu puțin înainte de a împlini 89. În 2001, așadar, a fost prima dată când l-am întâlnit pe Jose Saramago, când avea, cum spuneam, 79 de ani. Am publicat recent o carte despre el – și, asta începusem să spun: Saramago a avut o viață foarte lungă, foarte plină, plină și de istoria unor evenimente majore (și pentru Portugalia, și pentru întrega lume, de fapt). Ceva, are legătură cu Saramago, foarte important și provocator pentru mine și la care cred că oamenii ar trebui să fie foarte atenți pentru că îi poate inspira este faptul că în ultima decadă a vieții sale, atunci când eu l-am și cunoscut, Saramago era nu plin, ci incredibil de plin de energie. Era așa de plin de viață. De asemenea important – faptul că marile cărți care l-au făcut pe Saramago să fie cel care știm astăzi că este au fost publicate după ce acesta a trecut de 50 de ani. La 57 de ani, mai precis. Ei bine, după două decenii de la aceasta, el a ajuns să fie răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură. Fantastic! Eu, când vorbim noi doi, am 45 de ani; uneori mă simt demotivat, golit de orice energie și Saramago, după 50 de ani, e ca și cum s-ar fi născut încă o dată.

Pe de altă parte, Saramago e un foarte bun mânuitor al limbii portugheze și influența sa e majoră în țara mea, într-un fel foarte adânc. Nu pot nega: asupra mea, impactul său a fost uriaș. Să îl cunosc, să îi fiu alături, să îl ascult – toate sunt un mare privilegiu pentru mine. Mai e ceva: felul în care el înțelegea să fii în literatură, felul în care înțelegea el ce înseamnă să fii scriitor și cum să fii scriitor în lumea de azi erau speciale. Aș adăuga: și modul în care el înțelegea să fii activ, chiar activist în societate. Aceasta, în condițiile în care opiniile noastre politice nu coincideau…

Saramago era un comunist declarat.

Exact. Un comunist-ortodox, dacă pot spune așa. A avut o mare influență asupra mea. Sunt însă și alți scriitori în Portugalia care au o mare influență.

Antonio Lobo Antunes – pentru dumneavoastră?

Lobo Antunes este, de asemenea, unul dintre marii noștrii scriitori; influența lui e, desigur, uriașă. Nu știu dacă știți: Saramago și Antunes au avut o rivalitate foarte mare.

Ceva – ceva am auzit, dar fără să știu prea multe detalii…

Conflictele dintre ei au fost uneori foarte mari. Nu se putea să se afle în aceeași încăpere, nu era posibil să fie invitați împreună la unul și același festival de literatură. A fost o rivalitate foarte puternică. Una pe care o găsesc nefericită, pentru că amândoi sunt, de fapt, niște scriitori uriași.

Dați-mi voie să vă provoc puțin: dacă ar fi să faceți o alegere, care ar fi aceasta: Brazilia sau Portugalia?

Portugalia. Dar să știți că volumele mele se pot citi în oricare circumstanțe – inclusiv în traduceri. Brazilia e, desigur, mult mai mare decât Portugalia și mă bucur că și acolo cărțile mele sunt publicate și apreciate. Trebuie însă să fiu onest și să spun că atunci când îmi scriu romanele, am în minte – înainte de toate – cititorii din Portugalia. Aceasta este casa mea, acolo e „acasă“ al meu. Sunt bucuros pentru fiecare traducere a unei cărți scrise de mine; dar sunt conștient că aceasta – fie spaniolă, fie poloneză, fie românească – este o versiune a originalului portughez. Pentru simplu motiv că originalul portughez există numai în portugheză. Desigur, Brazilia este un caz foarte special – pentru că limba care se vorbeșe acolo este aceeași limbă cu limba mea natală. Și, în fapt, Brazilia este o realitate atât de complexă. E atât de complexă încât, deși, evident, cărțile mele care apar acolo, scrise evident în portugheză, e ca și cum ar „vorbi“ o limbă străină. Pentru că Brazilia e, ea singură, ca un continent, cu multe, multe realități. Aș putea să fiu diplomat cu dumneavoastră și să spun că Portugalia și Brazilia, pentru că în ambele țări se vorbește aceeași limbă, sunt cam același lucru. Dar nu e așa – și nu e așa nici pentru cărțile mele. În orice caz, atunci când îmi aleg cuvintele pentru a-mi scrie cărțile, acele cuvinte sunt, în mod cert, portugheze.

Există un premiu care vă poartă numele. V-ați da acest premiu dumneavoastră înșivă?

(Râde copios)Premiul acesta este pentru scriitori care au până în 25 de ani. Prin urmare, nu cred că mă calific pentru el. (Râde din nou) Unul dintre motivele pentru care există acest premiu e pentru a sublinia că eu însumi am început să public la o vârstă foarte fragedă – și că eu însumi am fost ajutat, tânăr fiind, să mă orientez în lumea literară. Cred că este important acest fel de omologare de specialitate – poate că e și mai importantă acum, în epoca rețelelor sociale, a internetului, a blogurilor. E importantă această formă de recunoaște „în print“ – tipărirea clasică a unei cărți face, cred, în continuare diferența. Internetul este un loc cu atât de mult zgomot; pe internet, faima literară poate să țină 5 minute sau preț de un „like“ pe o rețea de socializare. Deși cantitatea de materiale, inclusiv materiale de tip cultural de pe internet este uriașă și crește, practic, exponențial, uitarea este aici teribilă. Eu sunt și mai tranșant: social media este moartea expresivității și este, cred, un mare pericol pentru literatură. E interesant și asemenea aprecieri precum e cea pe care urmează să o rezum mă face să fiu ușor melancolic – oamenii consideră că dacă X sau Y sau ceva anume e pe internet, atunci va sta acolo pentru totdeauna. Dar nu e așa; dimpotrivă, perisabilitatea aici e mult mai mare. Pentru că internetul e și despre un fel de „dictatură“ a noului. Lucrurile ajung pe internet și mor acolo. Poate că am exagerat când am spus despre faima de 5 minute, dar lucrurile nu stau foarte departe de aceasta – chiar dacă ai stârnit dispute sau, pur și simplu, multe discuții apreciative, asta durează câteva zile, apoi „fluxul“ vine neîndurător și acoperă acele momente de glorie. Ca să închid cercul: dacă aș fi avut un premiu ca acesta când aveam vârsta care permite obținerea lui, ar fi fost foarte important pentru mine. Din fericire, puțin mai încolo, am luat altul, nu mai puțin important, ba chiar decisiv pentru mine.

Cum măsurați valoarea unui premiu?

O să spun așa: un premiu nu este incredibil de important pentru literatură în sine. Eu nu cred că un premiu schimbă literatura. Dacă un roman, o carte sunt interesante, ele rămân așa și cu premiu și fără premiu. Dacă e ceva relevant, nu e de pe urma unui premiu, ci pentru că e în sine relevant. Nu vreau să minimalizez nicidecum când spun aceasta importanța premiilor literare. Ele sunt importante; un premiu literar e important pentru persoana care îl primește, fiindcă un premiu îl poate așeza pe noi coordonate de carieră.

Se spune că un mare scriitor are o mare obsesie. Dacă acceptăm ceea ce spune această afirmație provocatoare – care e marea dumneavoastră obsesie?

Dincolo de faptul de a fi sau nu un mare scriitor, pot spune despre mine că am, într-adevăr, câteva obsesii. Probabil că tema care transpare cel mai mult ca fiind obsesivă în cărțile mele e legată de ceea ce am putea numi „moartea tatălui“. Tema aceasta apare în toate cărțile publicate de mine – în diferite moduri. Moartea tatălui – foarte precis. Cea mai recentă carte publicată de mine, cea despre Jose Saramago, e ea însăși sub influența aceasta – a temei „tatălui“. Mai mult: cred – simt – că această obsesie tematică va fi mereu prezentă și de acum înainte în toate cărțile mele. E o temă așa de bogată, inepuizabilă practic. Tatăl e (și) despre tată și fiu; toate religiile sunt populate cu aceasta, toate sunt (și) despre relația tată-fiu. Tată-fiu e ceva care există de dinaintea noastră și care va exista și după ce noi nu vom mai fi.

Cum începeți o carte? Ce trebuie să se întâmple? Ce „scântei“ trebuie să sară?

Romanele mele încep în feluri diferite și au ca punct de pornire rațiuni diferite. Nu am un început-tipar. Am romane care încep de la o singură idee sau de la un anume episod de viață cu relevanță artistică pentru mine. Am romane care încep de la un cuvânt, uneori chiar de la cuvântul care le dă titlul. Sau romane care încep de la un personaj care e deja conturat în mintea mea.

Mitologia ajută literatura dumneavoastră?

Foarte, foarte mult. Pe de o parte, cu toții avem mitologia noastră personală. Și, în jurul acesteia, împreună cu această mitologie personală (care poate fi cea pe care ne-o transmit părinții și ceea ce ni se întâmplă în copilărie) sunt multe alte cercuri mitologice. Mitologia e ca o supă existențială. Punctual, în cazul operei mele literare, ceea ce e în Biblie populează cel mai des cărțile mele. Biblia e, cu siguranță, cel mai important „rezervor“ mitologic pentru ceea ce scriu eu. Spun aceasta pentru că, într-un anume fel, cu toții considerăm că personajele din Biblie sunt, nu-i așa, mitologice. De asemenea, există un aspect care ține de mitologie și care m-a impresionat foarte tare – relația profundă dintre umanitate și violență, dintre tandrețe și violență, dintre blândețe și violență. Cred că aceasta este o temă cu adânci rădăcini mitologice – și ea este des ilustrată și în literatura pe care o scriu.

Sunteți și muzician. Când scrieți literatură, obișnuiți să ascultați muzică?

Foarte, foarte rar, de fapt. Sunt două registre destul de diferite pentru mine. Ascult muzică înainte de a scrie, ascult muzică după ce scriu; muzica e foarte importantă pentru mine.

Dar muzica – încercați să puneți muzică în interiorul literaturii dumneavoastră, așa încât să sune într-un anume fel, într-un mare fel?

Aceasta, da. Cu cât e mai muzicală fraza mea, cu atât cred că e mai reușită. De altfel, cam toate romanele mele fac uz, în chip programatic, de anumite cuvine muzicale, de ceea ce populează lumea muzicală. Caut această dimensiune muzicală în literatură; e foarte importantă pentru mine. Muzica aceasta pe care o caut mă ajută să „lipesc“ romanul, să îl leg. Muzica e și referință, și liant pentru cărțile mele. Pentru că muzica e structură, muzica e formă. E, așadar, foarte importantă – și pentru a concepe ceea ce scriu, și pentru a executa ceea ce am gândit, pentru a lega materia epică.

Aveți în cărțile dumneavoastră personaje care au mai multe tatuaje decât aveți dumneavoastră în realitate?

Nu. Nu încă, mai precis. (râde) De fapt, provocat de întrebarea dumneavoastră: nu știu dacă am vreun personaj care să aibă vreun tatuaj. Tatuajele sunt foarte expresive, sunt ca niște metafore pe corp, ele spun ceva important despre acel om. Poate că vă vine să mă întrebați despre ale mele…

Îmi cam vine, dar mă abțin – pentru că sunt, îmi închipui, ceva privat…

Da, acesta este un aspect. Însă mai e altul, foarte important: odată ce ți-ai făcut un tatuaj, cu trecerea timpului, înțelesul acestui tatuaj se schimbă. Pentru că omul însuși se schimbă în timp.

Sunteți, probabil, cel mai tatuat scriitor portughez dintre cei foarte cunoscuți.

(Râde) Și eu cred că sunt.

Dar dacă nu ați fi ales să scrieți? Ce ați fi făcut?

Profesor, învățător. Am și făcut aceasta pentru o vreme și mi-a plăcut mult. Deci tot aproape de cărți, într-un fel…

Notă: José Luís Peixoto a fost unul dintre invitații speciali ai Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) din anul 2019. Dialogul de față a fost realizat cu prilejul acelei vizite în România a scriitorului portughez. Autorul interviului mulțumește organizatorilor FILTM pentru oportunitatea oferită.