De multe ori, port în mine persoane ex cepționale, intuind că mă leagă ceva, undeva, cîndva, mult mai profund decît știu. Duc conversații scurte – uneori și ani de zile – nedefinite, convenționale, stupide, amînînd, de fapt, momentul întîlnirii adevărate. Pentru asta, simt că am nevoie să mă pregătesc. Să-mi clarific drumul spre celălalt, să caut să descifrez semnele care îmi șoptesc că nimic nu este întîmplător. La fel s-a întîmplat și cu Dinu Cernescu. Coabităm în lumea teatrală, ne tatonăm, am avut o fascinație față de faptul că Ștefan Iordache s-a lansat, practic, minunat, împreună cu acest regizor, că respectul reciproc i-a ținut alături o viață, că Vlad Mugur a existat pentru Dinu Cernescu ca un nod major al maturizării umane și profesionale, că ideile lui regizorale – și mă gîndesc la montările cu Viziuni flamande, Tigrul, cu Hamlet, toate marcînd nu doar istoria Teatrului „Nottara“, ci și modul profund de a înțelege și de a face teatru pe lume – au fost moderne, suple, inteligente, cu un pas înaintea timpului. Nu o dată mi-a povestit Alexandru Darie cum l-a format, cu amănunte care relevau o cultură teatrală, și nu numai, solidă, precisă, adîncă. M-am văzut de atîtea ori cu regizorul Dinu Cernescu la teatru, la spectacole fel de fel și, poate, am comentat scurt, din priviri, mai mult decît o puteau face cuvintele atunci. Comentariile au fost și polemice, de nenumărate ori, iar mișcarea ochilor marca gradul înalt al disputei.
La Editura „Semne“, iarăși, poate nu degeaba tocmai acolo, din punctul meu de vedere, a apărut un volum care se numește simplu și direct: „DINU CERNESCU. REGIZOR“. L-am deschis în dimineața zilei de 14 sptembrie. De Ziua Crucii. Gîndul îmi zbura spre cei care nu mai sînt, spre patimi, spre poveri, spre ispitele care mă îndepărtează de mine însămi.
„Amintirea cea mai veche, și cea mai importantă, din copilăria mea este cea a unui telefon care sună, sună și iar sună. Nu îmi place această amintire pentru că a marcat ziua în care a fost arestat tatăl meu, adică 14 septembrie 1949. Zi de sărbătoare, Ziua Crucii! Tata fusese ridicat în timpul nopții! Eu eram la mine în cameră. Aveam 15 ani!“
Am avut un șoc. Ziua Crucii… Am citit începutul de cîteva ori. Frază cu frază. Un ritual care mă ajuta să mă desprind de mine, de zgomotul prezentului. Așa m-am prins de această carte pe care nu am lăsat-o din mînă pînă cînd nu am terminat-o. Toate poveștile, faptele, oamenii de teatru pomeniți, tipul de observație, tonurile care alternează suplu, accentele care scot diferite reliefuri, prietenii comuni, imaginile aproape cinematografice, detaliile, filmul vieții, practic, m-au ținut pe loc ca să ascult și să vibrez la vocile interioare ale lui Dinu Cernescu. Nu l-am descoperit doar pe el. Citeam și mă întrebam, din cînd în cînd, cum putem să trăim în aceeași lume și să știm puțin unii despre ceilalți. Cum îi dăm la o parte, din principiu, pe cei care nu mai sînt în prim plan, la modă, care sînt prea modești, deloc gălăgioși și de aceea invizibili, parcă, cum uităm de istorie, de istoria teatrului și, într-un fel, de noi înșine. Prezentul abulic înghite lacom trecutul, anulîndu-i, uneori, sensurile. Ce iluzie blestemată pentru unii că lumea s-a născut azi, acum, cu noi. Privind în urmă generos, interesat, fără ochelari de cal, poți să vezi lucruri incredibile care astăzi par imposibile. Cine ar mai face acum ce a făcut Vlad Mugur cu una dintre cele mai tari generații de actori absolvenți? Cine ar mai lua drumul provinciei cînd Capitala părea singurul și unicul miraj? În anii cincizeci, regizorul și profesorul Vlad Mugur pleca la Teatrul Național din Craiova însoțit de aproape întreaga sa promoție de actori: Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauțchi, Sanda Toma, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Eliza Plopeanu, Ioana Bulcă, Dumitru Rucăreanu… Scenografii invitați de Vlad au fost Todi Constantinescu, Ion Popescu Udriște și pictorul Piliuță. Cei doi regizori cu care a descins la Craiova au fost Radu Penciulescu, prim regizor, și Dinu Cernescu. Citesc și recitesc aceste pagini pentru că mi-e dor de Vlad Mugur!… Mi-e dor de ctitoriile astea fabuloase, a la Don Quijote, de gesturi largi, de atmosfera pe care boierii teatrului românesc au știut să o degaje în jurul lor, de poveștile cu și despre teatru, despre oameni, despre lipsa derizoriului din minte, inimă și teatru. Îmi face bine simplitatea, liniștea cu care Dinu Cernescu vorbește despre toate astea. Firescul cu care își definește destinul și pe cei care l-au însoțit. Portretul lui Sică Alexandrescu, un alt episod major pentru tînărul regizor de atunci, cercul alpiniștilor din care a făcut parte, a celor care au iubit muntele, aventura, ideea de urcuș, de curaj, numărul domiciliilor schimbate, regresul de la viața unei familii burgheze a generalului Alexandru Cernescu, a profesoarei Natalia Cernescu și a fiului lor Dinu la aceea nesigură, plină de spaime și socoteli pe care elita societății românești a trebuit să o îndure ca pe un coșmar. Ca pe un blestem cumplit. Nici o secundă tonul lui Dinu Cernescu nu devine unul melodramatic cînd își amintește adolescența și prima parte a tinereții. Dimpotrivă. Umorul, spiritul ludic aduc în prim plan farmecul unor chipuri pitorești, al unor locuri din București care ascundeau forme de supraviețuire, de sens al vieții. Impresionant. Rafinamentul și eleganța acompaniază aceste însemnări-confesiuni.
Sînt multe scene in credibile. Aiuritoare de-a dreptul! De pildă: vi-l puteți imagina pe unul dintre cei mai mari oameni de teatru, Jerzy Grotowski, dormind pe o saltea, pe micul balcon al garsonierei în care Dinu Cernescu locuia împreună cu părinții la începutul anilor șaizeci? S-au cunoscut în august 1958, la Seminarul Internațional de Teatru de la Karlovy Vary, seminar dedicat marelui om de teatru ceh, E.F.Burian. Grotowski încă nu deschisese la Wroclaw „Laboratorium 13 rînduri“, teatrul său unde avea să monteze Prințul constant. Unde aveau să se întîmple cîteva dintre cele mai semnificative revoluții ale teatrului. La scurt timp, Grotowski, în drum spre Moscova și Vladivostok, face un popas la București:
„După trei ani, a venit la București, neanunțat. A sunat la ușa apartamentului meu și, cu aerul cel mai normal din lume, mi-a spus că a venit să mă vadă. Locuiam pe atunci într-o singură cameră cu părinții mei, așa că l-am culcat pe o saltea, pe terasă. A fost chiar bucuros. A început să-mi povestească că peste o zi și jumătate va lua avionul spre Moscova și, de acolo, transsiberianul pînă la Vladivostok. De ce așa departe? L-am întrebat. Și de ce nu cu avionul? «Vreau să cunosc oamenii. Trebuie să merg cu clasa a doua. Altfel nu-i pot cunoaște. Vreau să-i cunosc pe ruși înainte de a-i cunoaște pe americani – pentru că eu, ține minte, voi ajunge în America – dar nu ca simplu turist. Turist în America! Asta pot să o fac și acum. Dar eu o să merg în America numai cînd voi fi invitat de universități, de cele mai mari, ca să țin cursuri, ai să vezi tu, așa o să fie…»“
Și așa a fost. Dinu Cernescu a aflat înaintea multora despre visul acestui artist uriaș, despre planurile lui clare întinse pe zece ani. În tot ce-i spunea în mica garsonieră de undeva, din România, nu era premoniție, nu era starea onirică a unui regizor tînăr și pătimaș. Nu. Era construcția clară a devenirii sale. Grotowski și-a povestit destinul amicului său, Dinu Cernescu. A urmat o corespondență caldă, întinsă pe ani de zile, despre care habar n-am avut. Documente palpabile care pot fi citite în paginile acestei cărți.
Cînd l-am invitat pe Patrice Chéreau la Festivalul Național de Teatru din 2005, l-am simțit în preajmă și pe Dinu Cernescu. Am mers la repetiția tehnică pe care a făcut-o la Bulandra, în Sala „Toma Caragiu“. În primul rînd, ca doi școlari, Ducu Darie și cu mine. Din cînd în cînd, el se ridica și îi făcea alb-ul, cum se spune, lucrînd cot la cot cu tehnicienii. În anii studenției, profesorul lui, Dinu Cernescu, le povestea despre forța lui Chéreau, despre celebra lui tetralogie wagneriană, pe care o vizionau împreună pe o casetă video.
Sînt multe de descoperit… analiza la Hamlet, de pildă, o găsesc și astăzi extrem de modernă, de autentică, de motivată pînă la ultimul detaliu. Ștefan Iordache mă privește, tînăr și neliniștit, din fotografiile de atunci. În cartea aceasta se vorbește despre oameni și teatru, despre istorie, iubire și suferin-ță, despre destine. Se vorbește simplu și normal. Firesc. Un ton greu de regăsit azi. Apropo, dacă vreți să aflați ce înseamnă „infinitul“ pentru regizo- rul avangardist, non-conformist Dinu Cernescu, deschideți cartea la pagina 160.