Speranțele Primăverii de la Praga coincideau, în ceea ce mă privește, cu mirajele inerente vârstei mele adolescentine din acea perioadă. În 1967 aveam 16 ani și absorbeam cu aviditate semnalele de liberalizare venite dinspre Cehoslovacia. Prin voia Providenței, părintele meu primise o invitație la un congres medical din acea țară. Cum, până și pentru români, turismul peste frontiere devenise într-o oarecare măsură posibil, a decis să-și îmbarce familia (= soția și cei doi fii) în automobilul recent achiziționat și să ne ofere un sejur în „urbea de aur“. Aflat la etatea maximei acuități perceptive, avui o intuiție pe care consecutiva experiență de viață avea s-o probeze: Praga îmi apărea ca adevărata capitală a Europei: un fel de sinteză idealizată a civilizației urbane de pe continentul întins din Portugalia sau Irlanda, până la Urali și din Scandinavia, până în Sicilia sau Georgia. Drept urmare, orice raportare ulterioară la cultura cehă beneficia din partea mea de un fel de apriorică prezumție de superioritate – evident, întreținută de repere de tot felul: arhitectura pragheză, transfigurarea spiritului ceh prin viziunile pictural-decorative ale lui Alfons Mucha sau prin muzica lui Leoš Janáček, humorul bravului soldat Švejk, abisalitatea lui Kafka, automobilele Tatra, performanțele școlii cinematografice cehești (în frunte cu neîntrecutul Jiří Menzel), scriitori de talia lui Hrabal, Kundera, Holan, inventivitatea jazzistică a lui Milan Svoboda ș.a.m.d. Aveam, pe atunci, destui congeneri cu care puteam discuta pe asemenea teme.
Ar fi fost însă mai dificil de întâlnit o persoană din Cehia care să manifeste un interes comparabil față de cultura română. Și totuși, spre finele secolului trecut Soarta mi-a adus-o în cale pe doamna Libuše Valentová. Venise în inima Transilvaniei ca invitată la o reuniune academică organizată de principala Universitate Clujeană. M-a cucerit din primul moment printr-un cumul de însușiri pe care le apreciasem dintotdeauna la conaționalii săi: jovialitate, rectitudine morală, deschidere față de lume, comunicativitate, simț al humorului dar și autoironie, spirit de întrajutorare, o afabilitate deloc contrafăcută. Toate acestea (și multe altele) erau puse nu doar în serviciul străvechii Universități Caroline din Praga, dar și în favoarea propagării limbii și culturii române. Ca studentă eminentă la Facultatea de Litere, doamna Valentová optase și pentru studiul limbii noastre, pe care a ajuns să o cunoască la un înalt grad de competență (în schimb, în pofida anumitor abilități poliglotistice, mărturisesc ca pe un mare regret incapacitatea mea de a descifra enigmatica limbă cehă, care mi se pare cel mai dificil idiom slav). Cum din bunele cutume cehe nu lipsește nici recunoașterea meritelor, eroina acestui modest omagiu și-a făurit o carieră polimorfă, ca expertă în românistică, teoreticiană literară, traducătoare și profesoară universitară. Printre realizările sale de vârf se numără funcția de șefă a Departamentului de Studii Române la Facultatea de Litere a Universității Caroline, precum și aceea de coordonatoare a Asociației Cehia-România cu sediul la Praga. Pasiunea sa pentru literatura română s-a concretizat în alcătuirea unei vaste biblioteci axate pe acest domeniu – probabil, printre cele mai ample colecții private cu un asemenea profil din afara țării noastre. Acum vreo două decenii mi-a făcut onoarea de a mă invita în cuibul de intelectualitate pe care și-l amenajase în căsuța sa familială, pe o colină de unde poate fi admirată panorama Pragăi (în timp ce mă conducea într-acolo, după ultima stație de metrou, mi-a arătat un edificiu rectangular, inexpresiv; era spitalul Bulovka, unde în 1997 celebrul Bohumil Hrabal, scriitor și totodată scenaristul preferat al lui Menzel, își aflase moartea).
Întotdeauna atentă la tumultuoasa istorie și viață culturală a „latinilor Orientului“, doamna Libuše Valentová mi-a dăruit, dintru bun început, o succintă trecere în revistă a unor semnificative interferențe româno-cehești (mă tem că prea puțin cunoscute publicului nostru larg). Iată doar câteva asemenea momente: 1601 (februarie-iunie): Mihai Bravul la Praga. A fost cazat la hanul La trei struți, vizibil până azi în apropierea istoricului pod Carol. Cu acea ocazie, gravorul A. Sadeler a realizat cunoscutul portret al întâiului Unificator al Țărilor Române; 1869 (septembrie): Mihai Eminescu a locuit câteva zile la Praga, la fratele său Șerban pe strada Lipova nr. 6. Un portret de referință al poetului fu executat în atelierul fotografic Jan Tomaš din Piața Venceslas; 1882: Universitatea Carolină din Praga devine a cincea universitate din afara României (după cele din St. Petersburg, Torino, Budapesta și Viena) unde sunt inițiate cursuri de limba română; 1914 (februarie-martie): câteva sculpturi de Brâncuși sunt prezentate la Expoziția de belle arte din Praga. Cum anul 1918 marchează atât întregirea României, cât și nașterea Cehoslovaciei, m-a tușat în mod special următoarea consemnare: „Refuzul a două regimente de români transilvăneni aflate la Praga de a se supune ordinelor comandamentului austriac a evitat vărsarea de sânge la proclamarea Cehoslovaciei independente, în ziua de 28 octombrie 1918.“ În 1968 asistai eu însumi la un asemenea episod de solidaritate româno-cehă: imediat după declanșarea, la 21 august, a invaziei orchestrate de Uniunea Sovietică contra Cehoslovaciei, numeroși turiști din acea țară aflați în concediu la noi au beneficiat de ajutorul spontan al compatrioților noștri, fiind primiți cu sinceră amiciție în locuințele românilor.
De-a lungul anilor, am admirat hiperactivismul doamnei Valentová întru diseminarea valorilor noastre culturale în Cehia, Slovacia, dar și peste fruntariile lor. M-au bucurat colaborările dânsei cu Universități de elită din țara noastră, cu Uniunea Scriitorilor din România și I.C.R., sau cu Fundația Academia Civică – Memorialul Sighet. Am jubilat atunci când, în 2002, a fost numită corespondentă pentru Cehia a principalului hebdomadar cultural al țării noastre, România literară. Eram încântat de fiecare dată când aflam că stabilise noi și fertile colaborări cu bune cunoștințe comune, cum ar fi esteticianul Sorin Alexandrescu, poetul și traducătorul Mircea Dan Duță, ex-director al ICR Praga, scriitorul Vitalie Ciobanu, redactor-șef al revistei Contrafort din Chișinău, antropologul portughez Daniel Silva Perdigão, profesoara de lingvistică Eugenia Bojoga, redactorii Europei Libere Mircea Țicudean și Lucian Ștefănescu ș.a.
În scurtul interval senin de la începutul globalmente-întunecatului an 2020, infatigabila doamnă Valentová m-a invitat la o conversație cu studenții Cursului de Limba Română, pe care continua să-l susțină la Universitatea Carolină. Am descoperit la Catedra de Românistică – în plin centru al Pragăi – o reconfortantă oază a literelor române, cu mii de cărți, publicații, albume, documentații audio și video, adunate și întreținute cu dedicațiune de către amfitrioana acestui spațiu, demn de respectul oricărui intelectual adevărat. Ca și cum nu ar fi fost suficient, avui privilegiul de a fi condus până la amfiteatrul Facultății de Litere, pe care studenții o ocupaseră în data de 18 nov. 1989 declanșând manifestațiile generalizate ce aveau să conducă la succesul Revoluției de catifea. Nu se putea găsi o persoană mai adecvată decât doamna Valentová spre a-mi evoca acele zile, întrucât ea participase activ la reuniunile istorice desfășurate în acel amfiteatru. Redau câteva rânduri din mărturia publicată de dânsa în Magazin istoric/ian. 2020: „Colegii mai în vârstă din comitet m-au rugat să conduc ședința, dat fiind că eram mai tânără și mai apropiată de studenți. (…) Am moderat acea adunare de vreo trei ore, care după discuții destul de controversate a adoptat o rezoluție de opt puncte, începând cu declarația că susținem greva studenților și revendicările lor și terminând cu cererea unei noi Constituții, pe principii democratice. Procesul verbal de la memorabila adunare, bătut la mașină, îl păstrez cu sfințenie de 30 de ani.“
Recent, scriitorul și diplomatul Mihai Zamfir – față de care Libuše Valentová manifestă o justificată considerație – publicase în R.L. un eseu despre „Magia numelor“. Aș zice că și în cazul filoromâncei de la Praga sunt permise conjecturile onomastice: prenumele dânsei provine de la Libussa, regina legendară a cehilor, fondatoare a dinastiei Přemyslid, precum și a orașului Praha, în secolul al VIII-lea. Pentru noi, e o adevărată șansă că purtătoarea unui asemenea nume, cu rezonanțe magice în conștiința cehă, și-a dedicat viața promovării bunelor raporturi între cele două națiuni central-est-europene.
În data de 8 august 2020, doamna Libuše Valentová a împlinit 75 de ani, etate pe care o contrazice permanent prin junețea sa spirituală. Din toată inima, un rezonant La mulți ani! – urare tradițională, care în cea mai dificilă limbă slavă se traduce astfel: Všechno nejlepší k narozeninám!