Macondo de România

De la „Micul Paris“ la „grandiosul“ Bucureşti

Dorind să întregesc, spre un plus de farmec, lectura minunatului Dicționar de locuri literare bucureștene al Corinei Ciocârlie și Andreei Răsuceanu, am „apelat“ la două albume fotografice despre capitala noastră, uitate de ani prin colțul mai tainic al bibliotecii : Bukarest, orașul contrastelor, realizat de corespondentul de presă cu o lungă activitate în România interbelică, Willy Pragher, apărut în 1941 la Berlin, și mai noul București, pus în pagini de artista fotografă Hedy Looffer, și publicat în anul de totală „ne-grație“ 1984.

Cum despre cartea celor două autoare au scris în presa literară critici reputați, m-am gândit că acestor „geocritici“ ( termen folosit de Dan Cristea în cronica sa din Luceafărul) să-i adaug, cu toată modestia, și o „fotocritică“, materialul celor două albume oferind prilejul unei fascinante călătorii în timp și spațiu, în care fotografierea istoriei, arhitecturii și urbanismului acestui oraș care a „amestecat neamuri, chipuri, moravuri și aventuri“ spune o poveste adevărată.

Cred că este inutil să precizez diferența de „imagine vie“, de „împrieteniere cu orașul“, cum scrie Willy Pragher în scurta sa prezentare, care transpare din paginile primului album, pe care o promovează ziaristul german, față de împietrirea cenușie, de mausoleu atotcuprinzător, ce-ți întristează privirea, ce răzbate din imaginile celei de-a doua „lucrări“. Iar dacă mai adăugăm și chipurile oamenilor surprinși în diverse ipostaze, ca personaje menite să însuflețească fotografia, să-i dea culoare chiar și când este realizată în alb-negru, lucrurile capătă o încărcătură dureroasă, ca realitate a două epoci în totală contradicție : peste firescul și naturalul comportamentului uman din interbelic, cu scene de viață cotidiană, se suprapun imagini cu personaje umbrite de griji și îndoieli din anii ultimului deceniu ceaușist.

Dacă în „orașul contrastelor“, cu amalgamul său de stiluri, de alternanțe de tradiții orientale și „înmuguriri“ occidentale, se simte, în plin război, viața unui oraș popular și, în egală măsură, cosmopolit, în Bucureștiul României socialiste, în vreme de pace, „prosperitatea“ atât de clamată înseamnă blocuri sumbre, manifestații uriașe de atașament față de o ideologie falimentară și mult cenușiu. Încercarea de a compensa lipsa din peisaj a superbelor clădiri interbelice prin imagini ale gigantismul arhitectural al noilor „edificii“ este de-a dreptul ridicolă, chiar dacă artista fotografă s-a străduit să le redea din unghiuri privilegiate. Consecințele nu puteau fi decât o nefirească alterare urbanistică, o uniformizare a cartierelor cu aspect de cazărmi multiplicate. Chiar și numeroasele fotografii care surprind imagini ale toamnei și iernii bucureștene, ce se doreau, probabil, pete de culoare într-un gri dominant, arată, și ele, o natură sleită de puteri, istovită, resemnată. Simbolică este imaginea, cu titlul „Ritmuri“, a unor trepte de piatră obosite, măcinate, înșirate asimetric, care și-au pierdut rostul, urcând spre nicăieri pe un fundal cu copaci scheletici, precum mersul unei istorii ieșite din timp. Desigur, nu lipsesc „edilitarele“, cu forjori plutind într-o mare de aburi sau schelele urcând pe un cer protector, macaralele ciugulind leneș din nori sau sudorii luminați, împrăștiind hărnicia într-un spectaculos joc de scântei. Și peste toate, la grămadă, „detalii dintr-o expoziție omagială“, în care piesele din „tezaurul istoriei noastre naționale“ s-au strâns lângă bustul Tovarășului, ca puii de aur în jurul cloștii de ipsos.

Dar să ne întoarcem la lucruri normale, la întâlnirea, în „orașul contrastelor“, cu acel București povestit de Paul Morand și regăsit fidel în fotografiile din albumul lui Pragher, oraș în care, cum spune autorul, „totul evocă Franța“ și unde încearcă să se „familiarizeze cu acest popor fermecător, frivol uneori, dar niciodată stupid, nicicând veninos“. Recunoști în cartea scriitorului francez acea realitate în ale cărei „alternanțe se desfășoară întreaga viață a acestei metropole“, descrisă prin „reportajul fotografic“al lui Pragher. Scrie Morand: „Bucureștiul e București și l-aș recunoaște dintr-o sută de capitale, cu carele cu boi alături de automobile Ford pe strada principală, cu taxiurile ce urcă pe trotuare în depășiri periculoase, cu bragagii care-și cară în spate vasele de aramă, cu mitropolitul coborât parcă din frescele bizantine și care își mormăie pe nas rugăciunile“, dar și un oraș cu „un patrimoniu artistic ce trebuie prețuit“. Demonstrând o reală cunoaștere a vieții culturale bucureștene, Morand se referă la intelectualii români, pe care „limba ascuțită și colorată, verva, causticitatea, agerimea, cinismul de bun-simț îi fac redutabili“, la „jurnaliștii excelenți“, care „scot ziare în care politica ocupă aproape tot locul“, dar și la importanții scriitori ai vremii : „poetul delicat“ Ion Pillat, „liricul puternic și vibrant“ Octavian Goga, „filozoful indianist“ Mircea Eliade. Nu sunt uitați Nae Ionescu, „personalitate impresionantă și inteligență sclipitoare“, care „și-a pus amprenta pe mai multe generații de studenți“, Mihail Ralea, „liderul grupului de la Viața Românească“, Pamfil Șeicaru cu „echipa lui de la Curentul“, Mircea Vulcănescu, „un neotomist ortodox“, Philippide, „traducătorul lui Baudelaire“, Ion Marin Sadoveanu, „celebrul autor dramatic“.

După cum spunea Stefan Sweig, că „fiecare individ e un produs, format de climă, mediu, moravuri, întâmplări“ și Bucureștiul interbelic a fost „clădit“, fizic și spiritual, de oamenii care l-au locuit. Acesta este Bucureștiul pe care ni-l arată Pragher: cu Calea Victoriei, „strada lumii elegante și mondene“, cu „marea de flori a grădinilor“ sau „pustiul asfaltului“ din marile bulevarde, cu oamenii care petrec la Moși sau la elegantele restaurante de la Șosea, cu mahalaua sa pitorească sau cu centrul „oficial și reprezentativ“. O mare parte din palatele, bisericile și „lăcașurile spirituale“, descrise cu artă de Paul Morand, sunt redate prin detalii semnificative, surprinse cu finețea ochiului de artist fotograf de Pragher: portalul sculptat în lemn al Bisericii Stavropoleos, Turnul Bisericii Italiene, altarul sculptat în lemn al Bisericii Antim, ornamentele în fier forjat ale ferestrelor și porților multor clădiri.

Din păcate, aproape tot ce alcătuia farmecul și bizara originalitate a acestui oraș s-a năruit după instaurarea regimului comunist, Bucureștiul, ca și întreaga țară, de altfel, devenind un dublu prizonier: atât fizic, cu „granițele“ aproape închise, cât, mai ales, captiv într-o ideologie total străină de spiritul său liber, paradoxal, imprevizibil. Astfel, supus, îngenuncheat, Bucureștiul nu mai era el însuși, ci un surogat de capitală fără identitate, confuză, limitată. Asaltat de construcții care i-au știrbit personalitatea, care l-au urâțit iremediabil, i-au alterat nu numai alcătuirea materială, ci și forma sa vie, oamenii. Orașul elitei intelectuale interbelice, care. iată, era omagiată și de un mare scriitor francez, „orașul aurit“, al „tihnei și al bucuriei“, devine urbea alcătuirilor absurde și a dezordinii arhitecturale, amestec straniu de construcții abandonate și grandoare delirantă.

Și totuși, în această apocalipsă urbanistică și morală, mai rămâne câte ceva și din Bucureștiul normal: un album fotografic, o carte sau niște locuri literare…

***

Vila din „Ţara de peste veac“

Nu-i o noutate afirmația că protestul social, mai mult sau mai puțin explicit, a traversat istoria literară din cele mai îndepărtate timpuri și până azi. Indiferent de curente și genuri literare, scriitorii și-au exprimat indignările sau (chiar) revolta față de stări de lucruri anormale, sesizând nedreptăți, încercând să stopeze abuzuri. Ajungând în cetate, glasul lor avea, de cele mai multe ori, autoritatea unui spirit liber, nesupus intereselor conjuncturale. Avântul justițiar, mai molcom sau mai apăsat, în funcție de temperamentul scriitorului, a unit faptul social reprobabil cu expunerea literară, oferind cititorului atât satisfacții estetice, cât și confirmări ale unor nemulțumiri personale. ( Vorbim, desigur, de o creație literară, proză sau poezie, care, alături de valoarea estetică, rezistă și prin miza ei morală.)

În volumul Țara de peste veac, care adună mai puține „clișee poetice ortodoxiste“ ( Nicolae Manolescu), decât celelalte cărți de versuri ale lui Nichifor Crainic, pe lângă titluri ca Iisus prin grâne, Rugă de toamnă, Îngerul slavei, Rugăciune, răsare dintre file și un poem care sparge crusta unei monotonii ce se ducea, netulburată, înspre un Cântec de adormire. Mai nimic din „neoromantismul sentimental și rustic“ ( același Nicolae Manolescu), din ortodoxismul poetic și gândirismul falnic al lui Crainic nu aburește imaginea limpede și viguroasă a acestei poezii.

Vila Blanca se intitulează stinghera poezie, care, chiar și prin titlu, părăsește, preț de câteva clipe, un teritoriu atât de bătătorit al liricii lui Crainic. Glasul din câmp, unde, în „hohotul luminii“, „pe buze umede de văi, se fărâmițează limpezimi subțiri“, lasă locul, pe neașteptate, altei rostiri. În maniera-i caracteristică, cu volutele sale largi de captare a naturii în susținerea „edificiului“ poetic, autorul dă cuvântul indignării, la întâlnirea, pe malul mării, cu vila „fudulă“ a „omului bogat“: „La vila omului bogat / Ce-nfruntă apele fudulă, / Dulăi cu rânjet galben bat, / Fac noaptea inși de caraulă.// Odor de marmură, înscris/ Pe-albastre nesfârșiri în poarnă, / L-a fost clădit și-apoi l-a-nchis / Stăpân ce nu se mai întoarnă.// Când treci durerea să-ți îngâni / Cu forma vilei lui fudule, / Îi simți doar cum te latră-n câni, / Te fluieră prin caraule. // Și gândul tău însângerat / S-amestecă deavalma-n mare: / Deznodământ nemăsurat / De vuiet și de zbuciumare, // Talaz și gând și uragan / Limanu-l mușcă să-l dărâme, / Odorul lui marmurean / Să-l spargă-n țăndări și fărâme.“ Desigur, e o poezie care trebuie citită, cum spune Nicolae Manolescu, „în funcție de epocă“. Dar, chiar dacă în descrierea enervantului edificiu sunt „semănate“ și cuvinte din traista altor vremuri ( „dulăi“, „caraulă“, „întoarnă“, „zbuciumare“), nu putem să nu citim această poezia cu patru ochi din timpuri diferite, prin care o realitate se așează peste alta. Imaginea litoralului românesc de azi, dar și a unor stațiuni de munte, cândva falnice, cu malurile lacurilor cotropite metru cu metru de construcții abuzive, hidoase, care se lăfăie la vedere în disprețul total al legii și al bunului-simț, se răsfrânge peste versurile ce vin, ușor prăfuite, din alt veac. Ca să nu mai amintim de palatele-pagode, înșirate grotesc, ca la paradă, pe la periferia târgurile național-balcanice sau prin satele sudului pârjolite de imitații îngâmfate. Îngrămădirea de rebuturi estetice, ce nu au nici măcar finalitate practică, sunt, fără îndoială, și expresia unor frustrări balcanice, a unor relații nefirești cu mediul înconjurător. Imitații avortate, stupide și prin gigantismul inutil, ele sunt ilustrarea perfectă a culturii de mahala. „Șesurile natale“ de azi sunt pline de aceste adevărate „Puncte cardinale în haos“, ca să rămânem în sfera creației lui Crainic, răsărite unde nu te aștepți, mastodonți prin care se răsfață prostul gust, umilind peisajul și agresând privirile.

Deși nici caraulele, nici dulăii nu-i mai sunt prin preajmă, locurile lor fiind luate de ultraperformantele sisteme de securitate, iată, și vila de mai sus a trecut, asemenea întregii țări, în alt veac…

(Fragmente dintr-un volum în curs de apariţie la Editura Junimea.)