Constantin Noica spunea că eseul se face din preaplin, ca o formă a târziului vieții. Un exeget al său, Sorin Lavric, nu a așteptat târziul vieții și exersează de mult timp în spațiul eseistic, printr-un discurs subtil, pus sub un evident simț al îndoielii metodice. A trecut vremea filosofiei de sistem și locul acesteia îl țin, de mai bine de un veac, meditația fulgurantă paradoxală sau eseistica. Desigur, Sorin Lavric nu este creator de sistem filosofic și nici nu are cum să aibă o asemenea ambiție, practic cu neputință de realizat astăzi. Ceea ce nu înseamnă că el nu ar deține în peisajul eseisticii noastre filosofice un timbru distinct, pus în evidență și prin apariția culegerii Defazarea sufletească și alte eseuri (Editura Ideea Europeană, 2020).
Găsesc foarte importantă pentru înțelegerea mesajului acestei cărți o lungă mărturisire, peste care nu putem trece cu indiferență: „Cu toate că mi-am jurat că mă voi stăpâni și că voi încerca să scriu ca un om normal, îmi dau seama că nu mă pot abține. Presimt că, oricât m-aș strădui să-mi ascund adevăratele intenții, nu voi reuși. Urăsc doctrinele și detest abstracțiunile. Ele mi-au mâncat viața și mi-au năruit sănătatea psihică. Dar, mai presus de orice, detest timpul pe care l-am pierdut în strădania de a le pricepe. Dacă aș face socoteala orelor pe care le-am petrecut jonglând cu argumente și cu nuanțe teoretice, aș constata înspăimântat că jumătate de viață mi-am irosit-o cu fandoseli docte, cu fumuri explicative și cu ambiții privind lămurirea semenilor. Iar dacă astăzi am ajuns să fiu grav bolnav este pentru că am avut odată naivitatea de a crede că pe oameni îi poți convinge prin elocvență, adică prin înșiruirea îngrijită a unor cuvinte care, așternute pe hârtie în manieră estetică, pot smulge admirația cuiva, de pildă, a celor înzestrați cu destulă inteligență. Acum însă știu: inteligența nu are legătură cu cuvintele, iar pe semeni nu îi convingi cu ajutorul teoriilor, ci prin intermediul emoțiilor“ (pp. 33–34).
Deși sunt expuse opinii tranșante, nu există în demersurile întreprinse ceea ce s-ar numi aroganță filosofică, în scris predominând nuanța. Sorin Lavric nu inventează sensuri filosofice vâscoase greu sesizabile, contrase în cuvinte cărora să le acorde înaltul rang de concept. Oroarea față de teoriile pur speculative ale doctrinelor filosofice nu i se manifestă printr-o ripostă bazată pe argumente teoretice, deoarece el este conștient că respingerea tuturor teoriilor în numele uneia proprii înseamnă în fond căderea în alt dogmatism. Orice teorie este suspectată de simulacru retoric și, implicit, de optică deformată asupra a tot ceea ce se raportează la înțelegere, gândire și adevăr. Convins că vocația sa ține de domeniul filosofiei, eseistul a suferit cumplit în anii studenției, când, dorind să se inițieze în lumea constructelor abstracte, a trebuit să îngurgiteze cursuri și bibliografii indigeste. Pentru a le înghiți și rumega, el a fost nevoit să recurgă la unele trucuri mnemotehnice legate de reprezentările concrete, pur intuitive, al căror cadru i-a servit pentru asimilarea abstracțiilor.
În metabolismul didactic, fantasma senzuală preferată, la care recurgea Sorin Lavric pentru a gestiona efortul chinuitor al învățării conceptelor aride, era imaginea unei anumite fete în carne și oase. De fapt, era mai mult în carne decât în oase, pentru că tânărul de el nu ajunsese încă la concluzia mallarmeană „Vai, carnea-i tristă, cărțile – le-am citit, pe toate“. Dacă a avut ulterior această revelație – pe când nu mai avea nevoie cu necesitate de puterea plăsmuirii fantasmatice (sau din cauza unei probabile defazări sufletești) –, atunci ea (revelația) s-a exprimat printr-o răbufnire amară. Așa a apărut Decoct de femeie, unde se disecă o tipologie feminină alcătuită din șapte „stihii“, studiul respectiv căpătând statutul de carte clandestină, potrivit criteriilor enunțate în prezentul volum: „1. să nu aibă încuviințarea mentalității dominante; 2. să n-o poți vorbi de bine în public fără să atragi asupră-ți o seamă de suspiciuni; 3. să creeze o țesătură de complicități spontane în jurul ei“ (p. 179).
Deocamdată, grație tandrei (în sens etimologic de „tânără“) răscoliri hormonale, eseistul este bântuit de o obsesie erotică dusă înspre proporții patologice. De bine ce Sorin Lavric ar putea fi absolvit, în urma citirii unor pagini din cartea de față, de vina că ar fi un misogin, după citirea altora îmi dau seama că este atins de mizantropie (afecțiune care include și misoginia). Nu am ce să-i fac, el singur o scrie, cu mâna lui. Astfel, conștient de faptul că a ajuns la un prag de luciditate din care poate avea o foarte bună înțelegere a lumii și a oamenilor, eseistul se simte dator să fie rău. Cred că Gelu Ruscanu, dacă nu s-ar fi sinucis, ar fi ajuns să rostească asemenea fraze: „când ajungi să înțelegi prea mult, chiar să vrei și nu mai poți să fii un om bun, adică una din acele făpturi cumsecade care, jucând comedia sentimentelor filantropice, își epatează semenii servindu-le iluzii./ Cine a putut spune că mizantropia e rea? În realitate, mizantropia este adevărata încununare a inteligenței, căci există un gen de răutate ce nu poate fi privită ca o meteahnă morală de care, chipurile, ar suferi oamenii lipsiți de caracter. Așa se face că, de la un anumit punct al înțelegerii încolo, a privi lumea cu ochi răi devine o datorie de onoare“ (p. 36). Consider totuși că este mai bine ca în lumea de astăzi să se știe că ești mizantrop decât doar misogin, pentru că prima postură nu comportă nicio discriminare de gen.
Roland Barthes își deschidea cursul „Comment vivre ensemble“, ținut la Collège de France în anul universitar 1976–1977, cu preliminarii legate de fantasme. Pentru renumitul semiolog, fantasma stă la fundamentele culturii, ca o generatoare de forțe contrare, iar la nivel individual ea semnifică reîntoarcerea unei dorințe, a unei imagini care fermentează în noi, câteodată pe parcursul unei întregi vieți, și se cristalizează uneori doar printr-un singur cuvânt. Prin urmare, fantasma nu comportă nimic indecent și este explorată asemenea unei mine expuse sub cerul liber. Fantasma de la care a plecat profesorul Barthes în susținerea respectivului curs a fost idioritmia. Or, pentru Sorin Lavric, fantasma defazării sufletești dintre două persoane ține tot de idioritmie (spațiul nu-mi îngăduie să intru în explicarea acestui concept).
Miza lui Sorin Lavric este de a se mișca mereu pe tărâmul intuițiilor, pentru a evita abstracțiunile docte din cărțile de filosofie, pline de teorii discursive, dar lipsite de intuiție și de sentiment. Orice fantasmă trezește o emoție, prin intermediul căreia se măsoară gradul de adeziune sufletească la imaginile ce ne bântuie. Cu alte cuvinte, ea este pentru viața sufletească un principiu activ al cărui efect asupra minții este pus sub semnul credinței: „Suntem robii propriei noastre imaginații, iar zeii cărora ne închinăm înlăuntrul fantasmelor noastre sunt misterul, puterea și seducția“ (p. 28). „Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?“, se întreba dacul din poemul eminescian, și acest zeu în care crede eseistul oferă puterea secretă a dorințelor, din a căror convergență ia naștere câmpul fantasmatic al erosului. Din moment ce o reflecție deține o componentă fantasmatică, „e un adevăr să afirmi că un peisaj e o stare de spirit“ (p. 118). Eu aș fi adăugat – cu gândul la Amiel – „și de suflet“, deoarece este întregită o „rostire“ a lui Noica: „«Există ceva iremediabil liric la începutul oricărei reflexiuni filosofice». Cine n-a simțit pe pielea lui evidența acestei fraze n-are ce căuta în filosofie. […] Liricul este un în-cordat lăuntric, un om cu coarde interioare, adică un hipertimic (cu conținut sufletesc bogat)“ (p. 116).
În concepția lui Sorin Lavric, forța unui text filosofic nu constă în apartenența la un „jargon“, ci în impactul cu o idee ca reprezentare mentală. Semnul după care se recunoaște o astfel de idee este că ea poate fi trecută dintr-un jargon în altul fără să i se altereze identitatea. La citirea culegerii se regăsesc câteva „idées reçues“. Una amintește de „jargonul“ camilpetrescian din Patul lui Procust: „un text plin de greșeli, mustind de imprudențe ideologice și plesnind de gafe psihologice poate fi răscolitor. Setul de farfurii e înlocuit de căderea unui meteorit“ (p. 51). Alta face trimitere, prin parafrazare, la Jocul ielelor, asemenea situației în care aprecierea unui text poate fi măsurată după gradul de sugestie ce este indus: „Câtă sugestie, atâta valoare“ (p. 55).
De asemenea, nu întâmpinăm nicio dificultate să citim teoria lovinesciană a mutației valorilor estetice în următorul pasaj: „Orice text e supus perimării iremediabile. Nu există opere clasice. Uzura timpului nu iartă, asta însemnând că schimbarea spiritului unei epoci face ca textele ce îi aparțin să-și piardă potențialul de incitare fantasmatică. Ele devin inscripții inerte, golite de psihologia oamenilor care au trăit atunci. Cine spune că poate gusta Homer, Dante sau Vergiliu cu aceeași poftă cu care citește un autor contemporan minte. Tot așa cum cine scrie pentru posteritate uită că, peste un timp, cuvintele lui nu vor mai putea fi percepute dinlăuntrul codului mental în care au fost scrise“ (pp. 62–63).
După cum am văzut, reușitele existenței lui Sorin Lavric sunt legate adeseori de sensurile revelate în înfrângeri, în despărțiri și în risipire. Este vorba aici despre o anumită trăire a sentimentelor, despre felul de a fi „așezat în curgere“, cum ar spune Noica. Reflecțiile pe această temă, în care filosoful descifra și ultima problemă a filosofiei („Poate că prima și ultima problemă a filosofiei e curgerea, pierderea, viața“), sunt de găsit și în cartea Defazarea sufletească și alte eseuri. Autorul ei scrie despre instabilitate, despre heraclitism și, iubitor de explicitări etimologice cum este, ne avertizează că expresia „a fi dus cu pluta“ nu conține nuanța peiorativă atribuită: „Ea definește un mod aparte de a intra în legătură cu lumea, precum o alunecare printre vedenii, precum o plutire stranie printre năluci. Cine nu are simțul realității, trăind în câmpul unei imaginații arzătoare, iar din categoria aceasta face parte orice minte creatoare, acela e un ins dus cu pluta“ (pp. 164–165). Sorin Lavric este un important eseist contemporan, „dus cu pluta“ pe râul heraclitic al filosofării.