Agapia, ora 18

Vizitînd Agapia, cum mărturisește, „cu oarecare regularitate“, în ultimii treizeci de ani, Mihai Zam fir s-a alăturat unui lung șir de intelectuali, scriitori, mai ales, de la generația interbelică a lui G. Ibrăileanu și încă mai de mult, de la sfîrșitul secolului XIX, pînă azi, care au ales să-și petreacă vacanțele la mănăstirile din Neamț, în special, la Agapia și Văratec; unii au venit mereu „în vilegiatură“, cum se spunea al tădată, alții, puțini, au rămas, mai cu seamă, la Văratec, Veronica Micle și Zoe Dumitrescu-Bușulenga fiind numele cele mai cunoscute. Liniștea deplină, dar, de fapt, potențată de chemarea clopotelor, casele monahiilor, gazde, cu multe flori, îngrijite, răcoroase, va ra, făcînd uitate căldura sufocantă și aerul „rău“ din marile orașe, plimbările pe firul apei, spre „pădurea eternă“ din Dealul Crucii sau, iarăși, prin păduri, „pe scurtătură“, spre Văratec, poate, o tocăniță de hribi, un șerbet de zmeură sau fragi – toate acestea și încă altele fac din Agapia nu doar o destinație de vacanță, ci, în primul rînd, un loc unde se pot întîmpla comuniunea în gînd cu Dumnezeu, regăsirea și împăcarea cu sinele (prea) hăituit de coti dianul fricii, urii și violenței. Mihai Zamfir însuși mărturisește a fi găsit la Agapia, „un spațiu miraculos, formativ“ în care „omul începe să se comporte altfel, să gîndească, să se mire“.

Rosturile adînci ale căutării Agapiei le dezvăluie Mihai Zamfir în cîteva dialoguri, purtate în tre 2005 și 2019, cu Gheorghe Simon, cunoscut între poeții genera ției ‘80 drept „poetul de la Agapia“, el avînd privilegiul de a lo cui în casa părintească din proximitatea mănăstirii. O, deși suma ră, dar foarte instructivă istorie a locului, cu evocarea unor personalități care au venit aici de-a lungul vremii, se află în prefața intitulată Agapia și în niște Preliminarii la cartea de convorbiri cu Mihai Zamfir, Dialoguri la Agapia (Editura Timpul, 2020). Înainte de a-l întîlni pe Mihai Zamfir, în „amintirea, fugară, a copilului“, rămîn figurile lui Ion Petrovici ai cărui pași, pe sub teii înfloriți „purtau parcă abisul unei cuceriri de sine“ și a lui I.D. Ștefănescu, „bizanti nologul, căsătorit cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuță, atît de asi metrici, ca statură, el, prea înalt, iar ea, prea micuță, semănînd atît de bine cu Fanny Teodoreanu“, pentru ca, la maturitate, Gheorghe Simon să vadă locul prin filtrul poetului, în fraze care păs trează tonalitatea poeziei sentimentului religios din volume precum Viața după Iisus. Duminica absențelor, Ardere de tot, Amin Agapia, Teofania ori Liturghia clipei: Gheorghe Simon e, probabil, singu rul poet a cărui biografie începe cu fraza „s-a născut la 27 martie 1950, la Mănăstirea Agapia, Județul Neamț“; iată Agapia poetului: „Agapia nu e doar un văzduh binecuvîntat, un conținut prea plin de har, dar, totodată, și un conținător, cuminecător de Duh Sfînt, avînd înscrisă pe o aripă Logosul atoate ziditor, iar pe cealaltă, Duhul mai înainte văzător, întrucît văzduhul e la îndemîna fiecă ruia și tuturor iertător. Agapia de-apoi suntem noi, închinători, prevăzători, prudenți pînă la moarte de-a nu greși calea iertării. Agapia de acum e prea departele la care rîvnim, făcînd să ni se descopere Adevărul, din aproape în aproape, prin smerită contempla ­re“.

Dialoguri la Agapia nu e o carte de interviuri, de publicistică, ci una de convorbiri, scrisă de Gheorghe Simon împreună și datorită lui Mihai Zamfir. Desfășurate în zilele de întîlnire, începînd cu anul 2005 pînă în 2019, mereu la ora 18, pe cînd clopotele cheamă monahiile la Vecernie, la dia logul cu Dumnezeu, adică, convorbirile poetului cu Profesorul nu țintesc răspunsuri, ci alte întrebări, adîncind o problematică prin interogațiile active adresate, mai ales, lumii literaturii , dar și aceleia, intens spiritualizată, a Agapiei: „Se știe că, la orice întrebare, precizează Mihai Zamfir pentru Gheorghe Simon, răspunsul e departe de a epuiza semnificația întrebării; cel mult, întrebarea poate fi pusă în asemenea fel, încît răspunsul să stîrnească posibilitatea altei întrebări, care să adîncească întrebarea primă. Pînă la urmă, ăsta e scopul întîlnirilor de tipul celor pe care le încercăm noi acum“. Mihai Zamfir contextualizează, firește, altfel locul, împrejurimile, oamenii, spiritualitatea lor, decît o face poetul în lirism și entuziasm; pentru istoricul și criticul literar, rugăciunea, de pildă, „rămîne un act absolut individual“, în biserici, mănăstiri și catedrale, la ceremonialul religios, creîndu-se o „intimitate colectivă“; comunitatea monahală de la Agapia, istoria și existența ei, reașază lucrurile în ordinea lor firească, demontînd una dintre ideile primite, conform căreia, spre deosebire de biserica catolică, aceea ortodoxă a „colaborat“ cu sistemul comunist, s-a supus și, astfel, a păcătuit pactizînd cu diavolul: „Mai puțin cunoscută însă este jertfa a nenumărați preoți ortodocși și ierarhi, care s-au opus cu îndîrjire instaurării unui regim, prin excelență ateu; sunt prea puțin cunoscute ororile cu care a fost confruntată Biserica Ortodoxă Română în ultimii 40 de ani, ca de pildă desființarea mă năstirilor în anii ’60. N-a existat atunci nicio reacție interna țională, niciun fel de ripostă față de regimul care a îndrăznit, cel dintîi în întreaga Europă răsăriteană, după Uniunea Sovietică, să închidă mănăstirile. Toate aceste fapte s-au petrecut în umbră, n-au avut ecou internațional de natură mediatică, nu s-a vorbit despre ele. Astăzi, știm precis că mii de preoți ortodocși au sfîrșit în condiții tragice, în închisori, la Canal; că mulți au rezis tat de o manieră eroică, uneori cu arma în mînă, contra societății totalitare“.

După ce intervine într-o altă polemică, din lumea literaturii de această dată, privitoare la reli giozitatea lui Eminescu, despre care s-au scris cîteva studii după 1990, Mihai Zamfir argumentează faptul că autorul Luceafărului nu a fost un „poet religios“, Eminescu coborînd „mult mai adînc în is ­torie, cultural vorbind, decît creștinismul“, printre filosofii presocratici, Platon și mistica medievală, Kant și post-kantienii. Gheorghe Simon explorează cîteva segmente din ampla bibliografie a lui Mihai Zamfir, mai ales, Panorama alternativă a literaturii române, Tropice surîzătoare, eseurile despre Fernando Pessoa, rubrica din România literară și, cum era de așteptat, majoritatea întrebări lor vizează poezia. Răspunsurile sînt, evident, pe măsură. Și pentru că „ceea ce face, pentru mine, farmecul întîlnirilor noastre de la Agapia este faptul că discutăm fără program stabilit“, mai bine zis, „tema discuției noastre se naște oarecum de la sine“, lîngă cîteva definiții percutante ale poeziei („poezia este, dintre toate ar tele verbale, cea mai puțin supusă contextualizării personale și sociale, ea există în afara contextualizărilor“; „pentru mine, poe zia este cea mai înaltă formă de exprimare umană“), regăsim în Dia loguri la Agapia solide judecăți de valoare („perioada interbelică rămîne pînă azi vîrsta de aur a literaturii române, chiar cînd o comparăm cu perioada marilor clasici, cu perioada Junimii, cu peri oada de sfîrșit al secolului al XIX-lea“), analize lucide asupra istoriei recente, cîteva fraze țintite despre premiile literare, teme privind necesitatea revizuirilor în cultură, ipoteza a ceea ce aș numi noul comparatism („Literatura comparată, de obicei, se rea lizează între literaturi care au avut în mod precis contact una cu alta, între scriitori care s-au citit reciproc, care s-au admirat, poate, reciproc. Acesta ar fi varianta clasică a literaturii comparate; dar există și exemple, iată, de influențe la distanță, apa rent inexplicabile, care au, totuși, o explicație. Trebuie să invo căm spiritul profund ce a animat două literaturi, distanțate geo grafic și spiritual. Puse în condiții similare sau măcar asemănă toare, literaturile au reacționat la fel. Așa se explică faptul că avem autori înrudiți psihic, în ciuda faptului că ei nu s-au cunos cut, că nu s-au citit. Iată un alt fel de comparatism, un alt fel de a exercita literatura comparată“), o „rețetă“ gîndită după o viață petrecută la catedră („Profesorul bun trebuie să fie și un actor bun, un actor cu rol dificil: el trebuie să capteze atenția, de cî teva ori pe zi, a unui public în general indiferent“), în sfîrșit, un profil aspru, dar exact al poporului român: „Poporului român îi lip sește coeziunea, ideea de efort comun, solidaritatea. Românii, ca și alte popoare, poseda un individualism, aș zice, feroce. Tocmai acest individualism face ca poporul nostru, în ansamblul lui, să nu fie coerent din punct de vedere social, să nu se poată mobiliza spre eforturi comune, să nu aibă pornirea de a da dreptate celui de lîngă el, cu alte cuvinte, manifestă un individualism aproape maladiv. Din cauza acestei situații, românul nu-și pune în valoare tră săturile pozitive, decît atunci cînd se află în contexte străine“.

În atmosfera relaxată a convorbiri lor de seară cu poetul Gheorghe Simon, Mihai Zamfir nu pare a părăsi decît rar și cu mare prudență „seninătatea“ criticului pentru cîteva exerciții de admirație, puține, în elogiul lui N. Steinhardt („Fără să vreau, admirația mea pentru Steinhardt datează de multă vreme, încă de cînd l-am cunoscut în carne și oase, la sfîrșitul anilor ’70. Această admirație, probabil, mi-a ghidat, într-un fel, modul în care eu însumi m-am ocupat de scriitorii români“), lui Eu gen Ionescu (“o paradigmă a scriitorului și a gînditorului, a scriitorului-gînditor, în secolul douăzeci“), sfîrșind cu un antologic portret al lui Andrei Pleșu: „Cam tot ce spune Andrei Pleșu a fost îndelung meditat și are de cele mai multe ori valoarea unei eviden țe. E un om care vorbește cu mare ușurință, dar vorbește în legătu ră cu lucruri la care s-a gîndit mult și de la care extrage o con cluzie. Foarte rar se întîmplă așa ceva. E foarte rar ca un spirit filozofic profund, cum este Andrei Pleșu, să întîlnească un talent literar extraordinar. Tot ceea ce el atacă, tematic vorbind, o face cu talent excepțional și vă spun în calitate de istoric literar că talentul literar e o raritate absolută (…) Tot ce scrie și a scris pînă acum Andrei Pleșu, pe lîngă valoarea filozofică, religi oasă, hermeneutică, etică, politică a scrisului său, are această trăsătură rarisimă: aceea de a fi spus totul cu har, adică de a fi spus-o cu talent“.

La Agapia, într-un „loc al solitudinii și al retragerii“, Mihai Zamfir a dedicat cîteva ore pe seară mărturisindu-se, ca la o altă Vecernie, poetului Gheorghe Simon, căruia, de altfel, îi consacră un acroșant portret în finalul acestei cărți cu totul remarcabile. Din convorbirile și proza de idei din Dialoguri la Agapia, se conturează două profiluri care se rețin, al criticului și istoricului literar, cum zic francezii, „par lui-même“ și al poetului căruia Agapia, iată, i-a mai dăruit o carte.

Precizarea redacției: Titlul corect al articolului publicat de Ioan Holban în numărul precedent al revistei noastre este Proza lui Teodor Mazilu.