Despre pânzeturi, până-n pânzele albe

Sunt câteva popoare norocoase ale căror nume au intrat în denumirile unor haine sau accesorii vestimentare. Etnonimele şi-au schimbat semnificaţiile. Canadienii au dăruit lumii canadiana, un veşmânt multifuncţional care te protejează de manifestările meteorologice specifice zonei: vânt, ploaie, ninsoare, grindină şi frig. La fel cum pelerina (perelina, cum îi mai zic oamenii neinstruiţi) îi protejează pe pelerini. Autohtonii din Insulele Bermude (colonie britanică din 1612) au dat lumii bermudele, pantaloni scurţi până deasupra genunchilor. Başca bascii din Munţii Pirinei, care au răspândit în Spania şi Franţa, şi de aici în toată Europa, tipica lor beretă de lână (basca), cu marginile îndoite înăuntru.

Poate că cel mai interesant transfer vestimentar şi lingvistic l-au făcut croaţii, cu eşarfele colorate pe care le purtau înnodate la gât mercenarii şi piraţii croaţi. În secolul al XVII-lea, la Curtea Regilor Franţei (Ludovic al XIII-lea şi al XIV-lea), se înfiinţase la Paris un regiment de cavalerie uşoară compus din mercenari croaţi, a căror uniformă (asemănătoare cu cea a husarilor) avea ca semn distinctiv un accesoriu vestimentar care a generat cravata de mai târziu. Accesoriu care a preluat etnonimul croat, după hrvat (forma arhaică, horvath). Cravata a fost adusă în Europa, la începutul secolului al XIX-lea, de trupele lui Napoleon Bonaparte. În Principatele Române, moda cravatelor colorate şi divers înnodate a fost adusă de la Paris de tinerii boieri reformişti, de „boierii iubitori de progres“, cum îi numeşte Ion Ghica. De aşa-numiţii bonjurişti, caricaturizaţi de Eminescu: „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum se leagă nodul“ (Ai noştri tineri…, 1876). Termenul cravată (nu cel de gâtlegău) este atestat de-a lungul întregului secol XIX la diverşi scriitori români: Vasile Alecsandri (“vin’ de-ți pune fracul și cravata albă“), Alexandru Vlahuţă („îşi pipăi cravata şi şi-o îndreptă“), Ion Ghica („[lăutarii ţigani] suflau într-un muscal sau [într-un] nai înfipt în cravată la înălţimea buzelor“) etc. (1, pp. 264-265).

*

În vechime, denumirile ţesăturilor erau date nu atât în funcţie de modul în care erau confecţionate acestea, cât mai ales în funcţie de locul (ţara, regiunea sau oraşul) în care erau făcute. Iată câteva exemple:

olandă: pânză albă de in, fină și deasă, folosită la confecționarea lenjeriei de corp şi de pat, precum şi a feţelor de masă. La Mateiu Caragiale: „se scoaseră pentru întâia oară din dulapuri și lăzi pânzeturile [= fețele] de masă de Olanda“ (2). La Mircea Cărtărescu: „în corsaju-i cu dantelă de Olandă/ Păturit ține răvașul cu mireasmă de lavandă“ (3).

floranță: mătase ușoară pentru căptușeală, numită şi atlaz (atlas sau aclaz) de Florența (la Doina Ruşti, vezi 4). Sau tafta, în turceşte şi româneşte (5, p. 716). Vezi la Miron Radu Paraschivescu: „I-am luat rochie de tafta,/ Papuci de catifea,/ Şi-am dus-o prin mahala/ Ca să vază cine-o vrea/ Că e amureaza mea“) (6).

Damasc(ă) şi (h)alep: La Ion Ghica, despre o casă boierească: „macaturile şi perdelele de mătăsărie groasă de Damasc şi de Alep“ (1, p. 263). De altfel, oraşul sirian (H)alep (unde se producea şi se comercializa mătasea) a dat numele unei unităţi de măsură („cot de Halep“ = 0,688 m) şi unui instrument cu care se măsura lungimea şi lăţimea pânzeturilor (5, p. 385).

Americă: Vezi cântecul popular moldovenesc: „Ard-o focul cânepa,/ Că-i mai bun-america“. Pentru explicarea numelui acestei „pânze de fabrică, proastă şi netrainică“, există cel puţin două teorii. În Etymologicum Magne Romaniae, B.P. Hasdeu afirma că negustorii ambulanţi („tolbaşii“) îşi lăudau marfa proastă „zicând că vine hăt colo [tocmai] din America“. La fel, susţinea Hasdeu, s-ar fi întâmplat lucrurile cu materialul textil numit anglie: „tot în acest fel, o altă stofă se numeşte la noi în popor anglie, fiindcă aceiaşi tolbaşi se lăudau că o aduc [taman] din Anglia“ (7, pp. 794-795). Mult mai verosimilă mi se pare ipoteza lui Lazăr Şăineanu. El susţinea, în dicţionarul său al limbii române, că negustorii lipscani aduceau în Ţările Române această pânză de bumbac, numind-o după marea fabrică de textile „Amerika“, unde era confecţionată. O fabrică localizată „aproape de Lipsca [= Leipzigh]“, nu departe de Chemnitz – oraş care, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a cunoscut o profundă revoluţie industrială, mai ales în domeniul confecţionării materialelor textile. Nu întâmplător, oraşul era numit „Manchester-ul saxon“ (Sächsisches Manchester). Într-adevăr, lângă Chemnitz, în localitatea Penig, a funcționat din 1836 o mare fabrică de țesut numită „Amerika“. Țesătura omonimă era cumpărată de lipscanii români tot din târgurile din Leipzigh. „Amerika“ a fost un centru industrial care a rezistat până de curând, fiind închisă abia în 1991.

Anglie: așa cum am văzut mai sus, nici în această privință Lazăr Șăineanu n-a fost de acord cu B.P. Hasdeu, susținând, pe bună dreptate, că termenul anglie desemnează un tip de pânză de bumbac provenită chiar din Anglia țara în care a fost inventat războiul de țesut mecanic (de către Edmund Cartwright, în 1784). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pânza de anglie era foarte utilizată în mediul țăranilor și târgoveților români, astfel că termenul repectiv devenise foarte uzual în folclor și în limbajul popular: „ciorapi de anglie“, „nădragi de anglie“ (8), „manta de-anglie“ (9).

Holstâncă: Într-o doină din Moldova: „Cum te plânge [fata] cea mai mică/ Cu rochiţă de-alestâncă“. La Vasile Alecsandri (Scara mâţei, 1850): „Am să cumpăr o rochie de halastâncă Floricăi; da ştii! cole ghiurghiulie, să-ţi ieie ochii cale de-o poştă…“ (7, p. 660). Nume de stambă ordinară, trecut din rusă în română (Moldova). „Pânză de Holstein“ – land din nordul Germaniei cu o industrie de materiale textile foarte dezvoltată.

nanchin: centru industrial din Estul Chinei, unde se fabrica această ţesătură deasă de bumbac colorat, cu utilizări diverse. I se mai spunea şi chitai (numele rusesc al Chinei). La Ion Ghica: „pantalon de nanchin galben“. La Mateiu Caragiale (Efemeride), vestimentaţia ambasadorului Angliei la un bal ţinut în 1897 la Palatul Cotroceni: „uniformă roşie, pantalon [de] nanchin“ (10).

Lista este foarte lungă. E inutil să o facem exhaustivă. Sunt nenumărate ţesături ale căror denumiri au preluat etnonime, toponime, nume de oraşe sau de regiuni cu relevanţă economică şi culturală, în care erau fabricate (sau de unde erau aduse) în vechime: muselină , de la Mosul – oraş în Irak (dintr-o astfel de ţesătură subţire, de mătase sau bumbac, se confecționa inclusiv giulgiul, linţoliul, „pânza albă“ a morţii), covor persan, covor buhara (de la Buhara – oraş în Uzbekistan), ţesătură fină de caşmir (făcută din lâna caprelor crescute în regiunea de la graniţa dintre Pakistan şi India), satin – țesătură de mătase sau bumbac, adusă din orașul Tsai-tung (China); satintur dublu toponim (varietate de satin; satin [de] Tours), milaneză etc., etc.

*

Acest mod de denumire a pânzeturilor a fost atât de uzual încât, uneori, a generat false etimologii populare. De pildă, unii au crezut eronat că termenul de stambă ar proveni de la numele turcesc al Țarigradului: Stambul (precum moneda de aur stambol, galben de Stambul). Există, e adevărat, o „stofă de lână de Constantinopol“, a cărei denumire a supraviețuit sub forma stambol-șali („șal de Stambul“) în documente vechi de limbă română, de pildă într-un Uricariu din 1767.

În ceea ce privește stamba, numele țesăturii nu provine de la vreun loc geografic unde, chipurile, ea ar fi fost fabricată (în cazul nostru Stambul), ci de la metoda fabricării sale (stampare). Stamba este o pânză de bumbac relativ ieftină – revoluționară în epocă –, la care decorațiunile, ornamentele, broderiile, „florile“ („stambă înflorată“), „alesăturile“ nu sunt realizate cronofag, prin brodarea cu acul și ața colorată, ci prin presarea, prin imprimarea, prin „stamparea“ pe țesătură a unor modele (tipare) decorative. Vezi it. stampare = „a tipări“. Cuvântul românesc stambă provine de la neogrecescul și italienescul stampa, cu sensul de presă, teasc (de tipografie), imprimare, tipar, ziar. Vezi și ștampilă, de la it. stampiglia.

Înţelesul arhaic al expresiei „a se da în stambă“ este „a se tipări“. Cea mai veche atestare documentară a acestui sens în spaţiul cultural românesc pare a fi o „predoslovie“ (precuvântare), din 1765, a episcopului Chesarie, la textul antieretic Voroavă de întrebări şi răspunsuri întru Hristos, în care se spune: „Deci acum, tâlmăcindu-să pre limba rumânească, s-au dat în stambă cu buna socotinţă şi cheltuială a preasfinţii sale a părintelui mitropolitu a toată Ungrovlahiia“. (11).

A te da în stambă“ are şi înţelesul de „a te face cunoscut“ (mai ales) în mod negativ, „a fi dat la ziar [= stampa]“, eventual la „rubrica de scandal“. Cu acest sens folosește expresia Anton Pann la jumătatea secolului al XIX-lea, referindu-se la „toată istoria“ unei „muieri rele“:

Tot să măritase pân-aci o dată,

Și să se mărite iar era rugată,

Că era vestită și în stambă dată,

De văduvă grasă, putredă bogată

Și pentru avere, tocmai ca nebunii,

Să-mbulzea s-o ceară văduvii și junii“ (Povestea vorbei, 1847) (12).

Opusul scandalului de presă îl reprezintă tăcerea totală, non-comunicarea cu ziarele (it. silenzio stampa). Expresia „a te da în stambă“ se intersectează cu zicala strict feminină: „a-ți da poalele peste cap“. Pe lângă perspectiva (i)morală și metaforică există, în acest caz, și o arhaică perspectivă magică. Se credea că, dezgolit și expus, sexul feminin alungă sau leagă magic duhurile rele. Cu alte cuvinte, că are o funcție apotropaică. „Marea înălțându-se venea după el [= Poseidon] și acoperea ogoarele – scria Plutarh în secolul I e.n. Cum bărbații [lycieni] nu puteau să-l înduplece, oricât îl implorau, i-au ieșit înainte femeile, ridicându-și fustele și dezgolindu-și trupurile și astfel, dându-se înapoi de rușine, s-au retras și valurile“ (Mulierum virtutes IX). Am abordat această temă cu un alt prilej, într-un studiu intitulat „Nuditatea rituală și legarea magico-erotică“ (13). Veșmintele sunt pline de semnificații magico-simbolice. Adesea și lipsa lor este simptomatică.

*

se știe că bună parte din zestrea fetelor românce era compusă din așternuturi de pat, lenjerie de corp, fețe de masă etc. Toate aceste pânzeturi erau expuse ordonat, stivuite până-n tavan, în „odaia cea bună“, practic nefolosită. Vezi cântecul satiric popular cules şi interpretat de Maria Tănase:

Mi-o zis mama că mi-o da, văleleu, văleleu,

Zestre când m-oi mărita, văleu, văleu, văleleu.

Douăzeci de perne mari, văleleu, văleleu,

Toate pline cu țânțari, văleu, văleu, văleleu.

Douăzeci de perne mici, văleleu, văleleu,“ etc.

Mireasa dintr-o familie săracă sau modestă nu putea aduce, ca dotă, pământ, animale domestice cornute sau locuinţă. În schimb, putea să contribuie cu astfel de aşternuturi şi veşminte, făcute de ea însăşi (şi de soacra mică) în perioada premaritală. Rufele de zestre aveau o mare valoare simbolică, având înmagazinate în ele însele ani întregi de muncă la meliţă, fuior, furcă, război (argea) şi broderie. În vechime, ţăranii, ba chiar şi boierii, foloseau arareori feţe de masă, ca să nu se păteze. Acestea se aşterneau mai ales de sărbători religioase, de praznice mari. Adesea, masa era acoperită cu un „covor de ţară“, care se scotea când se mânca direct pe blatul de lemn. Sau se acoperea cu un covor (de obicei oriental, persan), dar nu masa pentru mâncare, ci cea pentru lucru, ca în pictura „Ambasadorii“, realizată în 1553 de Hans Holbein cel Tânăr. Istoricul Radu Rosetti a descris din ce se compunea, pe la 1800, mobilierul din casele boiereşti. De regulă, luxul lipsea: „O masă […], obişnuit de lemn de brad văpsit sau lustruit, acoperită cu covor de ţară“ (14, p. 58).

Pe la 1700, în conacele marilor boieri şi ale domnitorilor (Brâncoveanu, Cantacuzino…) faţa de masă era prezentă. Ne asigură istoricul florentin Anton Maria del Chiaro: „Masa pentru mâncare se pune de obicei în odaia numită de ei «casa cea mare». Masa pe care se mănâncă seamănă cu acelea din trapezele călugărilor […]. Faţa de masă este de pânză după obiceiul ţării, adică din bumbac foarte fin, ca şi şervetele. Când acestea nu ajung pentru numărul comesenilor, se foloseşte un fel de faţă de masă de o lăţime ceva mai mică de un braţ, care cuprinde masa de jur împrejur şi cu care se acoperă de obicei toate tacâmurile şi farfuriile. Fiecare din comeseni îşi prinde o bucată din ea la brâu“ (15).

Uneori, masa pe care se mânca era acoperită cu o bucată de muşama/muşema – o pânză, iniţial, „unsă cu ceară“, ceruită (de la turcescul şem = „ceară“). Un material diferit, evident, de muşamaua modernă, cauciucată. Cea mai veche atestare documentară a muşemalei: 1693. Rolul acesteia era de a proteja mobila, fără să se murdărească pânza, fără să se păteze faţa de masă. Dovadă este expresia arhaică „a rămâne lucru muşama“ (cu înţelesul: „a rămâne lucru curat“). Zicala se înrudeşte cu cea referitoare la un alt obiect de pânză fină – nu nas-suflăul, ci batista: „a scoate (pe cineva)…“ sau „a ieşi batistă curată“. În fine, expresia metaforică „a muşamaliza o afacere murdară“ (5, p. 528) se înrudeşte cu un vechi obicei practicat de lăutari: „a pune batista pe ţambal“. Old habits (and expressions) die hard.

În Europa, situaţia s-a schimbat substanţial începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o dată cu revoluţia industrială, înfăptuită mai ales în Anglia şi mai ales în domeniul textil. Astfel, în 1733, John Kay inventează „suveica zbură ­toare“. În 1765, James Hargreaves construiește mașina de tors, iar în 1789 Edmund Cartwright inventează războiul mecanic de țesut. Pe la începutul secolului al XIX-lea, pânzeturile au ajuns să se confecționeze mult mai repede și să fie mult mai ieftine. Chiar dacă, inițial, fabricarea lor a dus la furia distructivă a muncitorilor rămași fără loc de muncă (Rage against the machine).

*

În concluzie, în vechime, pânzele fiind foarte prețioase, se mânca adesea direct pe masa de lemn. Sosurile și grăsimile se scurgeau pe blatul mesei și pătrundeau adânc în fibra lemnului. Astfel, masa era mai mereu murdară și urât mirositoare. Mireasma emanată de mâncare se combina cu miasma degajată de masa de lemn soioasă. Cum am văzut, cf. Radu Rosetti, pe la 1800, lemnul de brad din care era confecționat blatul mesei era „văpsit sau lustruit“ (14, p. 58). În proza lui Liviu Rebreanu (Ion, 1920), slujnica orândarului evreu Avrum „freca cu nisip [mesele din cârciumă] şi le spăla în fiecare vineri [de sabat] de se făceau albe ca varul“. Cam la fel era tratat, în fiecare vineri după-amiază, un „birt cuşer“ din Sighetul interbelic: „Mesele de lemn [erau] proaspăt frecate cu şumuiogul de paie“, iar „podeaua, ce suferise aceeaşi operaţie ca mesele, era galbenă ca lămâia“ (16). În paranteză fie spus, exemplele de mai sus, cu evreii din Țările Române, sunt bine-venite, având în vedere că mulţi dintre ei administrau cârciumi şi hanuri din mediul rural şi urban, orânde în care aveau de întreţinut un mobilier specific (17). Cea mai eficientă metodă de curăţare a meselor era geluirea periodică a blatului murdar de lemn cu un ciob de sticlă sau de oală de lut. Ulterior se freca blatul raşchetat al mesei cu un şomoiog de frunze de mentă. Era un arhaic obicei grecesc, adus în spaţiul românesc de către boierii fanarioţi, de pe la începutul secolului al XVIII-lea. De regulă, această sarcină cădea în seama ţigăncuşelor roabe de la curte. De aici vine expresia „a freca menta“, cu sensul de „a nu face nimic“ sau de „a face munci foarte uşoare“.

Fragment inedit din volumul Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților,

în curs de apariție la Editura Polirom

NOTE BIBLIOGRAFICE

1). Ion Ghica, Din vremea lui Caragea. Scrisori către V. Alecsandri, ESPLA, Bucureşti, 1960.

2). Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Postfaţă de Mircea Vaida, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 55.

3). Mircea Cărtărescu, Levantul, Editura Humanitas, Note, comentarii, glose şi postfaţă de Cosmin Ciotloş, Editura Humanitas, 2016, p. 99.

4). Doina Ruşti, Mâţa Vinerii, Editura Polirom, Iaşi, 2017, p. 18.

5). Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, vol. II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.

6). Miron Radu Paraschivescu, Cântice ţigăneşti, Ediţie îngrijită de Alexandru Metea, Editura Helicon, Timişoara, 1998, p. 26.

7). B.P. Hasdeu, Etymologicum Magne Romaniae, Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş, vol. 1, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

8). Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Editura Eminescu, București, 1980, p. 63.

9). G.Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Ediție critică de George Antofi, Prefață de Ovidiu Papadima, Editura Minerva, 1982, p. 308.

10). Mateiu I. Caragiale, Opere, Ediţie de Barbu Cioculescu, Prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 639.

11). Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Ediţie îngrijită de Mircea Borcilă şi Ion Mării, Prefaţă de Constantin Daicoviciu, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 186-187.

12). Anton Pann, Culegere de proverburi sau Povestea vorbei, Editura Minerva, București, 1982, p. 160.

13). Andrei Oișteanu, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, Ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Editura Polirom, Iași, 2018, pp. 200-210.

14). Radu Rosetti, Amintiri, vol. 1, Ce-am auzit de la alţii, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Anghelescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

15). O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncovenească, Ediţie de Ioana Constantinescu, Studiu introductiv de Matei Cazacu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 23.

16). F. Brunea-Fox, Reportajele mele (1927-1938), Ediţie îngrijită de Lisette Daniel-Brunea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 73.

17). Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Studiu de imagologie în context est-central european, Ediţia a III-a, revăzută, adăugită şi ilustrată, Editura Polirom, Iaşi, 2012, pp. 212-222; şi Idem, „Jewish Tavern-Keepers and the Myth of the Poisoned Drinks: Legends and Stereotypes in Romanian and Other East European Cultures (17th-19th Centuries)“, în volumul Earthly Delights: Economies and Cultures of Food in Ottoman and Danubian Europe (c. 1500-1900), Edited by Angela Jianu & Violeta Barbu, Brill Publishing House, Leiden & Boston, 2018, pp. 478-511.