La Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul“, de pe lângă Mănăstirea Putna, a fost deschisă, pe data de 20 august, Expoziția „Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta – 100“, în prezența PS Damaschin Dorneanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Evenimentul a fost prilejuit de desfășurarea celei de-a XIV-a ediții a colocviilor inițiate de către Fundația „Credință și Creație“, cu o temă extrem de generoasă: „Har și vocație în cultura română“. Ediția din acest an a fost dedicată, în cea mai mare parte, personalității celei care a fost în viața mireană academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga și care, în ultimii ani ai vieții, s-a călugărit, devenind Maica Benedicta. A fost înmormântată, după dorința testamentară, la Mănăstirea Putna. În cadrul colocviului, au susținut comunicări academicienii Ștefan Afloroaei (Iași) și Alexandrina Cernov (Cernăuți), profesorii universitari Mihai Șleahtițchi (Chișinău), Lucia Cifor (Iași), Virgil Ciomoș (Cluj-Napoca), Iulian Costache (Berlin), Stephen Poen (Roma), Constantin Parascan (Iași), Gheorghiță Geană (București), scriitorii Maria Șleahtițchi (Chișinău), Ioan Pintea (Bistrița), Adrian G. Romila și Adrian Alui Gheorghe (Piatra-Neamț), Gheorghe Simon (Agapia), muzicologul Irina Hasnaș (București), jurnaliștii culturali Teodora Stanciu și Oana Enăchescu, monahii Hrisostom Ciuciu și Iustin Taban (Mănăstirea Putna). Lucrări de artă plastică, la temă, semnate de Dacian Andoni: două portrete Zoe Dumitrescu-Bușulenga (acuarelă și ulei) și Constantin Flondor: lucrările Plânsu-mi-s-a și Cer – au fost expuse în spațiul colocviilor.
Expoziția, dedicată personalității celei care a fost acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga și care s-a săvârșit/ desăvârșit drept Maica Benedicta, scoate la lumină documente dintr-o arhivă extrem de bogată, care a intrat în patrimoniul Mănăstirii Putna, beneficiind de spații și condiții de conservare la cele mai înalte standarde.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta a trăit în vremuri atipice, ca să nu spun anormale. De asta, a trebuit să folosească dublul limbaj, dubla atitudine, să pară și să fie în același timp. În această expoziție sunt probele acestei dedublări, în care primează, între altele, generozitatea și forța unei personalități de a folosi planul public pentru a putea întinde o mână celor care aveau nevoie de sprijin.
În calitate de co-participant la organizarea fondului documentar și a expoziției, alături de doamnele Teodora Stanciu și Oana Enăchescu, răsfoind miile de pagini scrise sau tipărite, din care am ales câteva sute și care sunt la vedere, am avut, de nenumărate ori, stări de exuberanță culturală, dând peste semnături ale unor personalități care au marcat decisiv epoca. Febrilitatea cu care ne-am trecut din mână în mână cele câteva mii de pagini spune totul despre curiozitatea firesc intelectuală, dar și despre căldura umană care însoțește fiecare document, probă de viață și de cultură.
Nichifor Crainic îi scrie „doamnei profesoare“ în 23 martie 1971, mulțumindu-i pentru interesul arătat „cazului meu literar“, dar spunându-i, cu amărăciune, că, după 15 ani de pușcărie, după ce a încercat să se adapteze „regimului socialist“ lucrând la o publicație de propagandă pentru exterior, „Glasul patriei“, trebuie să facă față atât criticilor din afara țării, cât și criticilor publiciștilor din interior. Mai mult, la 82 de ani, cardiac fiind, trăiește dintr-o pensie care nu îi ajunge decât pentru medicamente. În scrisoare îi cere să îl ajute să publice un volum de poezii inedite, compus în închisoare, încât, cu banii obținuți astfel, să își poată asigura cheltuielile de înmormântare. Și asta pentru că, „așa cum am trăit toată viața doar din munca mea, vreau să mă înmormântez tot din munca mea“.
Gerda Barbilian, soția poetului Ion Barbu, îi scrie doamnei Dumitrescu-Bușulenga, în 4 martie 1970, o scrisoare amplă în care se plânge că este terorizată de „o președintă de stradă“. Cauza terorii o reprezintă câinii pe care Gerda Barbilian îi moștenise de la Ion Barbu și pe care ea îi îngrijește pentru că „ei au fost toată bucuria lui și care, prin prezența lor, au contribuit la multe din creațiile lui“. Mergând cu explicațiile mai departe, cățeii sunt doar un pretext, „președinta de stradă“ este invidioasă pe casa poetului, ea locuind la apartament. Gerda Barbilian face precizări importante: „Casa am construit-o când eram încă studentă, cu banii mei din Germania, ca să fie un adevărat home pentru bărbatul meu – ceea ce a și fost. Amintirea lui va trăi aici veșnic, căci se va face casă memorială“. Deși nemțoaică, Gerda declară în scrisoare că „după moartea lui am rămas cu dragă inimă aici, fiind foarte atașată de țară. Să nu credeți că m-au îndemnat motive materiale. Pensia, la care am drept în Germania Federală, ar fi fost mult mai mare decât cea de aici. Pentru mine aceasta n-a contat. Scopul vieții noastre comune n-a fost banii niciodată“. În finalul scrisorii, Gerda Barbilian îi solicită doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga o recomandare către editură, pentru a tipări o integrală a poeziei lui Ion Barbu, lucru pe care aceasta îl și face. Prezentarea se regăsește între exponatele din expoziție.
O scrisoare de la Cella Delavrancea, din 7 februarie 1973, vorbește despre o confuzie pe care aceasta o făcuse, prilej de autocaracterizare șăgal- nică: „Doamna Zoe, sunt o doamnă Cella zăpăcită! Mi-am adus aminte aseară că nu ești autoarea celor câteva rânduri pentru care-ți aduceam laude. Acelea îmi fuseseră citite de cineva și i-am uitat semnătura“. Ca să își scuze zăpăceala, Cella Delavrancea argumentează: „Mă consolează amintirea marelui matematician Poincaré, văzut pe stradă în drum spre facultate, în mână cu păsărica lui în colivie, în loc de servieta de lucru“.
Al. Rosetti, într-o scrisoare din 28 octombrie 1985, este extrem de curtenitor: „Dragă Zoe, scriind numele D-tale în fruntea acestor rânduri, îmi răsare chipul fermecătoarei Zoe, glasul ei de aur“. Și tot Al. Rosetti, într-o scrisoare din 23 aprilie 1971, îi spune: „Doamnă Zoe, să facem ceva pentru Mircea Eliade! Să-l scoatem la lumină! Și, apoi, să-l proclamăm «doctor honoris causa» al Universității din București (am reușit pentru Coșeriu, după lupte seculare!) și membru al Academiei. Autoritatea d-voastră e mare!“
Cărturarul George Uscătescu, continuator la catedra de la Universitatea din Madrid al lui Ortega y Gasset, îi scrie în 4 august 1987, din Spania, că „una din marile bucurii ale călătoriei mele a fost întâlnirea cu tine“, apoi apreciază, la superlativ, studiul „Eminescu și romantismul german“, insistând pe justa apropiere dintre Eminescu și Hölderlin.
Matei Călinescu îi scrie o carte poștală, în martie 1968, în care îi spune că s-a instalat „într-un dărăpănat hotel din Cartierul Latin“, că se simte ca un student, la fel de sărac, dar plin de vise și, deși se află într-o stare precară, se oferă să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Din 1973, îl regăsim pe Matei Călinescu în America, de unde trimite numeroase scrisori, cu chestiuni punctuale, științifice, dar și particulare.
Ciorna unei scrisori a doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, nedatată, dar probabil din anul 1985, adresată ministrului Educației, vorbește de situația grea a învățământului umanist din Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, considerând abuzive deciziile de îndepărtare de la catedră a unor profesori străluciți, precum Cornel Mihai Ionescu, Antoaneta Tănăsescu sau Mihai Pop, susținând, în același timp, posibilitatea deschiderii spre generația de tineri profesori, ca un act de continuitate firească.
O scrisoare din 7 martie 1972, trimisă din Olanda, este adresată soțului său, alintat Tilicuț. Scrisoarea are intimitatea ei, iertată să ne fie indiscreția. Vorbește despre gesturi absolut umane, din panoplia grijii față de cei din preajmă: „Vă trimit trei tuburi de cremă de ras, unul ție, unul lui Iorgu, unul lui tata mare; iar Elvirei, de ziua (sau zilele ei) care au fost ieri și azi, punguța cu ciorapi, săpunul și rouge-ul. Celelalte sunt ale tale. Poate îi dai o cutie de țigări lui Răzvan și o chocolată“.
O bogată corespondență de la nume grele din cultura românească, din diaspora, dar și din țară, vorbește despre capacitatea de comunicare și valorificare a culturii române în condiții vitrege, medierea între granițele formale dintre intelectualii epocii. Este vorba de Alexandru Ciorănescu, Radu Gyr, Horia Stamatu, Andrei Oișteanu, George Banu, Virgil Nemoianu, Alexandru Philippide, Dinu Pillat, Ion Vlad, Ioan Alexandru, Sorin Alexandrescu, Andrei Pleșu, Petru Creția, Dan C. Mihăilescu, Augustin Z. N. Pop, Ștefana Velisar Teodoreanu, Mihai Drăgan, Emil Manu, Valentin Lipatti, Adrian Marino, Ștefan Aug. Doinaș, Marian Papahagi și mulți, mulți alții.
De asemenea, Premiul Herder, primit în anul 1988, este ilustrat cu extrase din presa germană și din presa românească. Este expusă inclusiv invitația oficială la ceremonia de acordare a distincției, la Viena, în ianuarie 1988.
Relația cu Rosa Del Conte, cea care l-a impus pe Eminescu în spațiul cultural italian, prin studiul „Eminescu sau despre Absolut“ mai ales, este ilustrată printr-o serie de scrisori, prin ciorne de răspuns și prin manuscrise olografe traduse.
Un capitol aparte în biografia, în viața acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga l-a reprezentat relația constantă cu personalitățile din Biserică. Într-o scrisoare din 6 mai 1980, Valeriu Anania îi mulțumește pentru eseul scris despre poemul dramatic „Miorița“, spunând că „am dobândit sentimentul că, de acum, nu multe lucruri esențiale vor mai fi de spus asupra poemului meu“. În altă scrisoare, din aprilie 1994, Bartolomeu Anania face referiri minuțioase la biografia și opera lui Roman Braga, pentru a limpezi niște confuzii din spațiul public. Într-o scrisoare din 16 iunie 1981, părintele Traian de la Milano îi mulțumește pentru prezența la hramul din 14 iunie, de Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, pentru cuvintele pe care le-a spus referitor la semnificația sărbătorii, cum a reușit „să aprindă flacăra luminii line care pâlpâie în fiecare om“, referindu-se la cei prezenți la întâlnire. Patriarhul Teoctist, mitropoliții Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, arhimandrit Juvenalie Ionașcu sunt alte nume care semnează scrisori, cărți poștale, pastorale și alte însemne ale prieteniei și prețuirii.
Expoziția este completată cu manuscrisele unor cărți esențiale pentru profilul acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, precum „Eminescu și romantismul german“, studii despre Ion Creangă, Brâncuși, Sofocle. Regăsim multe pagini de jurnal, în parte inedite, din Suedia, Germania, Italia, note în pagini disparate sau în carnețele de însemnări. Autografele sunt, de asemenea, parte în expoziție, cu semnături de la Constantin Noica, Dinu C. Giurescu, Fănuș Neagu, Petru Creția, Petru Comarnescu și mulți, mulți alții.
În cadrul Centrului Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul“ a fost refăcut, într-o cameră dedicată, biroul de lucru al acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în care se regăsesc biblioteca, mobilierul de interior, pianul, tablouri și alte obiecte care i-au aparținut.
Expoziția a fost posibilă datorită generozității urmașilor Maicii Benedicta, și anume Rodica și Radu Marinescu, cei care au donat Mănăstirii Putna documentele moștenite, „despovărându-se“ de dificila misiune de a gestiona postumitatea unei personalități complexe, insuficient cunoscută. Dar mai mult, expoziția a fost posibilă datorită stăruinței starețului Mănăstirii Putna, Arhimandrit Melchisedec Velnic, cel care, conștient de valoarea modelului în lumea de azi, a susținut calitatea de model de intelectual a acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea care a îmbinat strălucit, în operă și în spațiul public, cultura românească, tradiția și spiritualitatea creștină.
Putna, 22 august 2020