Cum am colaborat cu tatăl meu

Tatăl meu a fost toată viața inspector financiar. Dar a avut un cult pentru literatură (pe care mi l-a transmis și mie). Se numea Alexandru Ștefănescu (iar dacă își prescurta prenumele prefera varianta Al ca să nu creeze o confuzie cu Alex, din semnătura mea). A trăit 81 de ani (1920−2001). De când a învățat să citească și până moarte, ceea ce înseamnă trei sferturi de secol, a citit mii de cărți.

În copilăria petrecută la Herța citea mai mult pe ascuns, ca să nu-i intrige pe părinții, frații și surorile lui prin neparticiparea la treburile gospodărești. În timpul studenției, la București, s-a dus de câteva ori la cenaclul Sburătorul al lui E. Lovinescu. Nu scria și nici n-a avut vreodată intenția să scrie, voia doar să-i vadă pe scriitorii ale căror cărți le parcursese cu evlavie.

Datorită lui, am avut de mic copil o bibliotecă în casă. Nu foarte mare (în jur de 2.000 de cărți), dar remarcabilă prin diversitate. Și eu, și sora mea, și fratele meu, și mama noastră, găseam orice doream în rafturile ei, de la manuale de grădinărit la romane de Tolstoi, de la cărți de șah la poezii de Eminescu. Tata le citise pe toate și puteam obține de la el informații în legătură cu oricare dintre ele, ca de la un bibliotecar.

Locuiam la Suceava, unde exista un mare respect pentru literatură. În casa memorială Simion Florea Marian se păstra o față de masă pe care își scriseseră numele, pe vremuri, toți scriitorii veniți vreodată în vizită la cărturarul sucevean. Am căutat-o cu emoție printre semnături pe aceea a lui Mihai Eminescu și am găsit-o.

Tata s-a bucurat din toată inima când a aflat că mi-am ales ca profesie cititul (i-a și trimis o scrisoare de mulțumire profesorului meu de la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, Nicolae Manolescu, care mă convinsese să renunț la poezie și să scriu critică literară; și a primit din partea lui o scrisoare de răspuns emoționantă, pe care a păstrat-o cu sfințenie).

Au trecut anii, iar eu m-am angajat până peste cap în activitatea de critic literar. Ajunsesem să scriu opt-nouă articole de critică literară pe săptămână, despre cărțile nou apărute, și să primesc chiar și o mie de scrisori lunar, de la începători, cu texte pe care trebuia să le evaluez. În această situație, cu generozitatea lui luminoasă, nemaiîntâlnită de mine la altcineva, tatăl meu s-a oferit să mă ajute. Ajutat de munca lui devotată și riguroasă, mi-am constituit un fișier cu informații despre aproximativ 4.000 de scriitori români. Am comandat și o mobilă destinată acestui scop, un pat masiv și foarte înalt, în al cărui soclu erau sertare cu plicuri așezate în ordine alfabetică, după numele scriitorilor. Când mă întindeam în pat, îl amuzam pe tata spunându-i că „dorm pe literatura română“.

În plicuri se aflau date bio-bibliografice, comentarii critice decupate din reviste, interviuri, manuscrise, fotografii, caricaturi etc. (tot acest material documentar mi-a fost de folos în cei zece ani, 1995-2005, cât am lucrat la Istoria literaturii române contemporane). Unii tineri scriitori veneau să consulte fișierul și își luau notițe (nu le mai menționez numele, pentru că, între timp, unii mi-au devenit adversari literari).

Fișierul, odată constituit, trebuia completat mereu cu noutăți, dar aceasta era o operație mai ușoară, întrucât, în mare, banca de date deja exista și fusese concepută ca o structură deschisă (în prezent nu mai consult acest fișier − am transferat toate textele și imaginile în computer). Tata mi-a propus atunci să-mi mai facă un instrument de lucru, pentru a mă ajuta să economisesc timp. Planul lui era să povestească în scris toate romanele românești. La început n-am înțeles la ce mi-ar folosi rezumatele, pentru că oricum, atunci când scriam despre un roman, trebuia neapărat să-l citesc și eu. Apoi însă mi-am dat seama că aveam într-adevăr nevoie.

Citind un roman, eram atent la construcția lui, la portretele personajelor, la expresivitatea fiecărei fraze. Iar când mă apucam să scriu comentariul, constatăm că nu știu numele sau prenumele unui personaj, vârsta lui, localitatea de unde provine, studiile pe care le face, boala de care suferă ș.a.m.d. Toate aceste informații sunt dispersate în text. La pag. 1 poți să afli cum se numește tatăl protagonistului, dar numele mamei lui îl poți afla abia la pag. 79. Școala pe care o urmează este menționată, să zicem, la pag. 224, iar nota pe care o ia la un examen la pag. 17. Scriind un articol de critică literară pierdeam foarte mult timp căutând și sistematizând aceste informații, pe care romancierul le folosește capricios, dar pe care criticul literar trebuie să le grupeze și să le organizeze, pentru a oferi o imagine coerentă a lumii romanului.

Ani la rând a lucrat tata la această colecție de rezumate. A cheltuit timp din viața lui ca să mă ajute să economisesc timp din viața mea. A deschis un adevărat șantier de texte în apartamentul nostru de bloc din Suceava, iar când venea să mă vadă la București aducea și o nouă tranșă de rezumate. La început l-am supervizat și m-a surprins plăcut capacitatea lui de a-și focaliza atenția asupra subiectului fiecărui roman, fără digresiuni inutile și fără omisiuni regretabile. Fiecare rezumat era chiar un rezumat, adică o reducere la scară a „acțiunii“ romanului (a „diegezei“, în limbajul criticii actuale). Romanele nenarative (eseistice, psihologizante, suprarealiste, metafizice etc.) ieșeau, bineînțeles, din raza competenței lui. Dar și în acele cazuri era interesant de văzut în ce constă epica propriu-zisă, atâta câtă există.

Tata își lua cărțile de la Biblioteca Județeană Suceava „I.G.Sbiera“, se împrietenise cu toate bibliotecarele de acolo, care știau la ce lucrează și pentru cine lucrează. Unele cărți i le împrumutam eu, când venea la București. Îl lăudam cu o formulă care îl făcea să râdă din toată inima: „Trunchiul nu sare departe de așchie“.

*

Multe alte sacrificii a făcut tatăl meu pentru mine. Cel mai mult m-a impresionat faptul că odată, când mi-am cumpărat pantofi prea strâmți, i-a purtat el un timp ca să-i lărgească. Avea același număr la picior ca mine și, purtând pantofii, se chinuia în locul meu. Într-o seară, după ce s-a descălțat și s-a dus la culcare, i-am examinat ciorapii. Musteau de sânge.