București, kilometrul zero al romanului. Scene de viață galantă

Dincolo de şoseaua de centură a Bucureştiului se desfăşoară o constelaţie de lacuri, păduri, hanuri, mănăstiri, ale căror nume sunt în genere sinonime cu ideea de escapadă – amoroasă sau nu – în afara capitalei: Mogoşoaia, Snagovul, Pasărea, Țigăneștii, Cernica etc.

În Craii de Curtea-Veche există mereu, la colţul străzii, o birjă pregătită să-i transporte pe amatori în miezul lumii pline de mister şi melancolie din jurul oraşului: „Eram obișnuit cu asemenea plimbări; în anul ce trecuse se întâmplase adesea, către toamnă, să ieșim noaptea la câmp ca, de pe vreo movilă, să căutăm pe Fomalhaut la dunga zării.“ La o cotitură, „craii“ fac semn că vor să coboare, atraşi ca de un magnet de silueta unei clădiri „căscată toată și fără acoperiș, o ruină“: „– Hanul dracului, zise Pantazi. Sunt numai aici în Ilfov mai multe, toate cu istoriile lor fioroase de tâlhari și de stafii; în ăsta am făcut odată un chef noaptea, la lumină de masalale.“

Şi în Momentele lui I.L. Caragiale paşii personajelor reverberează în cercuri concentrice, dinspre centru înspre periferie „şi viceversa“, după modelul tragicomic al celor Două loturi. Cititorul se întreabă ce au devenit Lefter Popescu şi consoarta sa în urma diabolicului malentendu („Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă…“); or, cine vizitează Mânăstirea Țigănești poate vedea o bătrână uscată ca o sfântă, cu privirea extatică şi mintea „cu reazimul dezrădăcinat“: „toată ziulica, maica Elefteria culegea, te miri pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuță.“ Reflectată ironic în oglinda ficţiunii, o altă siluetă rătăcită îi răspunde, ca un ecou, din inima capitalei: „Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureștilor, trecătorii puteau vedea un moșneag micuț, intrat la apă și scofâlcit, plimbându-se liniștit, cu acea liniște a mărei, care, potolită în sfârșit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan.“ La urma urmei, totul e reversibil în lumea lui „viceversa“ – biletele câştigătoare Bucureşti-Astronomie şi Universitate-Constanţa, strada Emancipării şi mahalaua Farfurigiilor, Foişorul de Foc în jurul căruia se învârte bezmetic Lefter Popescu şi mânăstirea Țigănești unde fosta lui „jumătate“ adună cioburile oalelor iremediabil sparte…

Dorul de ducă e sinonim cu forţa centrifugă care-i îndepărtează pe bucureşteni de kilometrul zero, ori de câte ori se fac simţite arşiţa verii şi efectele ei secundare – torpoarea conştiinţei, beţia simţurilor. Astfel, Mănăstirea Pasărea, lăcaş ctitorit în secolul al XIX-lea pe malul lacului Pustnicu, nu găzduieşte în literatură doar moaştele Sfinţilor Pantelimon, Mina şi Mercurie. În Dimineaţă pierdută, bine informatul Titi Ialomiţeanu o introduce pe Sophie Mironescu în arcanele unei lumi secrete, libertine, dezbărate de tabu-uri – echivalentul dâmboviţean al celebrelor folies pariziene: „Ştiţi mănăstirea Pasărea, stimată şi distinsă doamnă? Ştiţi odăile de mosafiri de la casele maicilor ce servesc pentru rendez-vous-uri, unde se pot petrece două-trei zile de viaţă galantă? (…) Ei, din surse demne de crezare, am aflat că există înlesniri speciale ale oficialităţii, de conivenţă cu poliţia secretă, pentru acele locuri…“

În romanele lui Marin Preda, Mogoşoaia e locul otium-ului, castelul unde lucrează şi chefuiesc „aceşti membri ai diferitelor uniuni, zise, în scriptele administraţiei, de creatori“. Lui Niculaie Moromete, la un pas de a fi exclus din partid, „Casa grădinii“ din curtea castelului îi apare ca un loc de surghiun dezirabil, compromis doar de ţipetele rău prevestitoare ale păunilor: „Pământul mirosea a flori, şi totul te primea ca într-un vis adevărat în care ţi se şoptea că aşa ar putea fi raiul, paradisul, un loc în care vânturile şi ploile nu pătrundeau, gerurile erau ferecate la poartă, iar cenuşiul şi sumbrul, ceaţa şi negura – totdeauna alungate de coloritul strălucitor al florilor.“

Aşa cum mişcarea de revoluţie descrie rotirea unui corp ceresc în jurul axei, mişcările revoluţionare în general, şi venirea comuniştilor la putere în special, îi expulzează pe protagoniştii Dimineţii pierdute, ca şi pe Marele singuratic, din inima oraşului, obligându-i la piruete melancolice pe circumferinţa cercului. Despre Margo Geblescu aflăm din relatarea Vicăi că în anii triumfului proletar „nu mai ținea nici casă de mode la bulevardu Pache, nu mai sta la Șosea. Mai avea numai un capăt de vie la Otopeni și acolo se retrăsese“. La marginea Bucureştiului se petrec, aparent fără ştirea nimănui, cele mai galante – şi mai dezolante totodată – aventuri: „Margo, după ce s-a lăsat de bărba-su, şi-a găsit pe unu, da-l ţinea ascuns, acolo la Otopeni, la vie. (…) Da’ de aflat tot l-a aflat, şi tot a pus mâna pe el comuniştii. (…) Şi aşa a înfundat el puşcăria. Şi la proces i-a dat şi lu madam Margo cinci ani, pentru tăinuire.“ Ascunzătoare, loc de petrecere sau de reculegere, Otopeniul romanesc e, exact ca Pasărea şi Mogoşoaia, un loc al inerţiei, o oază de aşa-zisă linişte în care via e veşnic verde, iar vântul şi ploaia – chipurile – nu pătrund.