Dan Cristea:„revoluție“ egal lectură, singura „revoluție“ care îmi place

Cristian Pătrășconiu: Pentru dumneavoastră, de unde se dă ora exactă în literatura română?

Dan Cristea: Revistele literare – revistele Uniunii Scriitorilor la ele mă refer; România literar\ în primul rând. Ele au rămas „Nordul“ pentru mine. Simt nevoia să le elogiez în mod aparte. Ele sunt un foarte bun barometru. Elogiul meu pentru acestea nu implică doar poziția mea partizană – eu însumi lucrez la o revistă a Uniunii Scriitorilor –, ci are în vedere faptul că, efectiv, cu toată detașarea posibilă, privind la ce e în jur, revistele culturale de la noi sunt o oază de bun-simț, de limbă română curat scrisă, de respect pentru valori, de normalitate. Celelalte publicații, și nu numai publicații, dar și televiziuni, poate cu mici excepții, sunt bântuite de o vijelie a neantului, de vulgaritate, de prostie, pur și simplu.

Și, la început, de unde se dădea ora exactă?

Am debutat cu o recenzie, în 1964, în „Contemporanul“, revista de vineri ca zi de apariție. George Ivașcu era și profesorul meu la facultate și redactor-șef al publicației. Făceam niște recenzioare – la rubrica numită „Vitrina cărților“. Nu scriam numai eu; eram mai mulți studenți ai profesorului care semnau acolo. Atunci, la început, pentru mine, ora exactă se dădea de la „Contemporanul“. Revista avea la acea dată – vorbim de 1964 – niște colaborări extraordinare, G. Călinescu, Arghezi, Geo Bogza. De „Contemporanul“, așadar, sunt legate începuturile mele în critica literară.

E lumea literară de la noi de acum departe – mult prea departe – de lumea literară din tinerețea dumneavoastră?

Pentru mine, de fapt nu numai pentru mine, există această temere: de a nu fi considerat cumva un nostalgic, un „cârcotaș“ obtuz la prezent. Aș pune de la bun început acest „asterisc“. Am avut o activitate culturală susținută și înainte de 1989; nu de puține ori m-am izbit de neplăcerile de atunci, m-am izbit de mizerabila cenzură, de colegi mai mult sau mai puțin politruci. Cu toate acestea, aș spune că, în unele privințe, viața literară era mai bogată, mai agitată, mai plină de lume. Internetul, calculatorul, de pildă, au redus foarte mult din capacitatea de socializare a revistelor, a editurilor, noduri de intersecție cu colegi de breaslă, cu aspiranți întru mirajul literaturii. Acum ne trimitem colaborările, cărțile pentru publicare direct de-acasă. Dacă vrei, nu vezi pe nimeni cu anii!

Era cu adevărat mai bogată sau statutul public al scriitorilor era altul, superior celui de acum, de după căderea comunismului?

Nu știu cum să formulez mai exact chestiunea asta cu statutul scriitorului, dar în mod cert, măcar din rațiuni de propagandă, se ținea seama de scriitori. S-au făcut și cariere pe lingușeala oficială. Nu spun că era bine, lumea nu confunda însă valoarea unui scriitor cu non-valoarea unei așa-zise „vedete“ de TV. Acum, în plus, viața noastră literară cred că suferă și de o ofertă mai redusă de scriitori și de tineri scriitori. Apar mai multe cărți, cu siguranță, dar asta nu înseamnă că spre literatură vin mai multe talente, mai multe voci înzestrate. Starea precară a educației, a învățământului (este marota mea și, cred, a tuturor celor cu bun-simț), ca și mirajul altor cariere, mai abordabile, ducând însă mai iute la succesul public oferă explicații pentru această stare de fapt.

Ce s-a pierdut, de fapt? Pentru întreg sistemul cultural și, în mod aparte, pentru critica literară.

Pe de o parte, cum spuneam, acum se face o altă evaluare, o altă apreciere a statutului scriitorului. În media, de exemplu, se acordă numele de scriitor unor autori de „ceva“ scris. De unii însă n-am auzit niciodată. Mai e ceva, despre care nu se vorbește foarte mult: înainte, și eu și destui dintre colegii mei de studenție ne-am dorit să fim, poate nu neapărat scriitori, dar să avem o carieră legată de scris. Nu sunt convins că, acum, în rândul tinerior, în rândul studenților de la Litere această dorință mai e la fel de susținută. Pentru mine e evident: interesul pentru scris, pentru a deveni scriitor e serios diminuat. Redacțiile revistelor, redacțiile editurilor erau pline de aspiranți. Înainte de 1989, viața de scriitor, cariera de scriitor îți lăsau impresia, măcar ca iluzie, că poți să evadezi din cenușiul vieții; acum e altceva, posibilitățile de a „evada“ sunt și mai variate și mai lesnicioase..

Vorbiți despre statutul scriitorului, despre decăderea condiției scriitorului. La fel stau lucrurile și pentru criticii literari?

Da, în bună măsură. Și statutul public al criticului literar s-a diminuat. Mie îmi place să spun ce gândesc și asta e ceea ce cred eu; poate că mă înșel, dar vocea criticii literare a devenit, pentru unii, neglijabilă, de trecut cu vederea. Se publică foarte ușor, prea ușor poate, nu mai există discernământ, toți se metamorfozează prea lesne în „scriitori“ – așa cum, la teatru, dacă unii actori tineri au apucat să joace un rol și jumătate neantul spiritului critic îi transformă în celebrități ori „maeștri“. Nu e chiar așa.

Credeți în continuare că „Actul cel mai revolu ­ționar constă astăzi în a deschide o carte într-o biblio ­tecă și în a o citi, gîndind ceva despre ea“?

Da, da. Phillipe Sollers! E act de credință pentru mine, e artă poetică. Formularea aceasta este una care mi-a rămas în minte, identificându-mă, într-un fel, cu ea.. Sollers a fost el însuși un revoluționar în felul său, știe bine ce înseamnă revoluție…

Dar, de fapt, ce e „revoluționar“ aici, în acest citat?

Păi tocmai aici e schepsisul. Tocmai pentru că știa așa de bine ce e cu revoluția – el însuși era un om de stânga –, vine și, în această formulă, întoarce totul. De la revoluție exterioară, spre una interioară – care se consumă în bibliotecă, împreună cu o carte. Pe care o citești și în raport cu care gândești. Trece la un alt nivel. „Revoluționar“ în contextul literar e aproape, cum să spun, contra-revoluționar. Revoluție egal lectură: aceasta este o revoluție care îmi place! Urmăriți curgerea ideii: să deschizi o carte – într-o bibliotecă – să citești – și să gândești în raport cu ea, stimulat de acea carte. Este extraordinar!

À propos: în raport cu ideea de literatură, pentru dumneavoastră ce e mai importantă – „revoluția“ sau „evoluția“?

Nu sunt deloc un spirit revoluționar; chiar dimpotrivă. Cred că nici nu ar fi bine ca un critic literar să fie un spirit revoluționar, bătându-se numai pentru literatura nouă, de avangardă. Aceasta ar fi o poziție ideologică. De la maeștrii noștri, în special de la G. Călinescu, am învățat că un critic literar trebuie să se afle cu un pas mai în spatele lucrurilor. Dacă ai privirea ațintită numai înainte, nu mai poți percepe nici literatura prezentului, nici pe cea a trecutului. Or, fără să știi literatura trecutului, nu ai cum să faci, nici măcar decent, critică literară.

Să punem în joc și un element contrariu: din punctul dvs. de vedere, când involuează o literatură?

Nu e greu de răspuns. Involuează, în primul rând, când intră peste ea ideologia. Când dă năvală peste ea proletcultismul, de exemplu. Sigur, ideologia vine la pachet și cu probleme de caracter. Erau scriitori care, înainte de război, știau literatură și care, odată aliniați la sloganurile de partid, au devenit de nerecunoscut. E și o involuție aici, și o decădere. Mai sunt involuții și când o literatură bate pasul pe loc; când contează numai forma, nu și conținutul. Decadentismul, lipsa inovației, absența existențialului din artă înseamnă involuție.

Sunteți critic literar. Credeți că traversăm vremuri… critice pentru literatură?

Da. În genere, eu sunt o fire optimistă. Am trăit aceste ultime trei decenii având credința că, la un moment dat, lucrurile vor intra pe un făgaș normal sau cât de cât normal. La ora actuală, optimismul meu a încetat în bună măsură. Nu pot să fiu optimist văzând – revin, din nou, la obsesia mea –situația dezastruoasă a educației și a învățământului. De acolo, de la educație pleacă totul; dacă e precară, consecințele vor fi din această specie, a precarității, a amatorismului, a imposturii. Am vorbit ceva mai înainte despre ideea de revoluție: fără o revoluție în educație, fără o revoluție spirituală, fără revoluție morală, lucrurile nu se pot îmbunătăți și vom merge ca până acum – în jos. Iar oamenii needucați sunt ușor de fentat, de manipulat; inclusiv într-un sens cultural. Or, ceea ce se întâmplă acum este o păcăleală extraordinară.

O „Mare Păcăleală“, ca să aducem în discuție și o referință literară…

Încă o Mare Păcăleală!

Ca să rămânem la literatură: acum, literatura este, în aprecierea dvs. marginală?

Literatura nu e niciodată marginală, poate fi însă marginalizată, rămânând un reper, un punct de referință chiar și când e marginalizată. Fiindcă literatura – pentru oameni, pentru fiecare om, pentru o comunitate – este o formă a vieții. Literatura nu poate fi niciodată marginală… Chiar așa cum e acum literatura, marginalizată, mai puțin prețuită decât era cândva, când oamenii mureau pentru ea sau din cauza ei, ea e o oază de spiritualitate, de gândire, de imaginație salvatoare. Literatura e o rezervă de speranță.

Care e cea mai frumoasă carte pe care ați ci- tit-o vreodată? Sau, cum se spune, cartea vieții dumneavoastră?

Nu sunt original deloc în această privință. Biblia, Cartea Cărților, fără nicio discuție. Biblia oferă posibilități de lectură extraordinare – de la poezia dramatică a Psalmilor la poezia extatică a Cântării Cântărilor. De la „romanele“ biblice până la pildele de înțelepciune adâncă…

Și, lângă Biblie, o a doua carte?

Nu o carte, ci un autor: tot Shakespeare. Unul dintre mesagerii Bibliei, între altele… Așa mi se și întâmplă uneori: când am greutăți de lectură sau de viață, mă întorc la Shakespeare. Dar Biblia e casa mea. Îl înțeleg, bunăoară, foarte bine pe Faulkner – el citea Biblia zi de zi.

Vă e teamă de timp?

Da. Și trebuie să îmi fie teamă, mai cu seamă că am o vârstă destul de înaintată. Trebuie să spun ceva aici: nu sunt un workaholic, fiindcă țin să am și umor, dar, mai ales în ultimii ani, odată cu presiunea timpului, am început să descopăr și marea plăcere de a lucra tot timpul. Munca e sau a devenit o formă de a îmblânzi timpul.

Vă temeți că verdictele dumneavoastră critice vor fi – unele, radical – alterate de… timp?

Chiar dacă vor fi modificate – probabil că unele vor fi – nu pun problema în acești termeni. În sensul că nu îmi e teamă de aceasta. Mai mult: aș vrea ca măcar unele dintre paginile mele să constituie un imbold de lectură, un imbold de la care să plece alte interpretări.

În raport cu tipul de critică pe care îl faceți – ce cuvânt preferați? Am spus mai înainte „verdict“. Evaluare? Analiză? Sau poate e un altul?

Interpretare e cuvântul cel mai potrivit. „Verdict“ e prea mult pentru mine; e un fel de a face critică pe care nu îl împărtășesc.

Dar, foarte sumar, cum ați descrie metoda a ceea ce, în exercițiul critic de decenii, faceți dumneavoastră?

În primul rând, nu cred că există o critică bună fără o lectură extrem de atentă. Așadar, cred că o metodă, oricare ar fi ea, trebuie să se întemeieze, obligatoriu, pe o foarte bună lectură. În ce mă privește, mă simt foarte legat de critica tematistă, promovată de J.P. Richard, de G. Poullet, de J. Starobinski. Prin urmare: ceea ce eu fac e interpretare, din perspectiva criticii tematiste. E o critică lentă, care urmărește recurențele tematice dintr-o operă. Și, à propos de aceasta, foarte frumos spune Richard: o recurență îți dă și o obsesie. În ce privește critica de la zi la zi, critica numită „de întâmpinare“, cel mai bine ar fi să vorbim despre un eclectism militând pentru valoare.

Două întrebări legate care sunt, iată cum s-a nimerit, și două recurențe în dialogurile mele cu cei care fac eseistică și critică literară. Prima: când este nedrept un critic literar?

Iarăși, nu e greu de răspuns: un critic e nedrept când își propune să fie nedrept.

Da. Dar aceasta este o definiție aproape circulară. Mai precis?

E nedrept atunci când își propune să atace pe cineva chiar înainte de a deschide cartea. Așadar: premeditare. Critica demolatoare cu premeditare – și se întâmplă aceasta. Pe de altă parte, dacă ești un critic bun, e greu să fii nedrept. Poți să fii neaderent, poți să treci pe lângă o carte – dar aceasta este o limită, nu o interpretez ca fiind o nedreptate. Poți rata o generație, o anumită literatură; asta se poate. Dar e o limită, o opacitate. De asemenea, și nici aceasta nu știu dacă e chiar o nedreptate, nu cred că e eficientă acea critică în care cel care o face dă sfaturi autorului. Nu cred în ea. Pot să o fac – spre exemplu, am ce am, în poezie, cu locvacitatea, cu excesul de cuvinte, de explicit…

Cu autorii despre care se spune că sunt „NeScriși“…

Exact. Dar nu îmi place să fac asta – să dau sfaturi.

A doua întrebare – în oglinda primeia: ce înseamnă dreptate aici, în critica literară? A fi drept, a face dreptate.

Nu cred că aceasta – dreptatea – e o categorie centrală pentru un critic literar. Onestitate mi se pare mult mai potrivit. Pe de altă parte, legat de faptul de a face dreptate: cred că e posibil ca un critic sau mai mulți să scoată din uitare un autor. Adică să-i „facă dreptate“. Scriitori care au fost uitați, care nu au avut parte de o „detentă“ publică semnificativă, de o publicitate relevantă și profesionistă.

A fi și a deveni critic literar? Cum așezați acest raport?

A fi critic literar e a-ți câștiga „tresele“, de fapt a ți le fi câștigat deja. Pe de altă parte, critica literară e o meserie care implică o permanentă „calificare la locul de muncă“; în acest sens, cred că e just să vorbim despre devenire.

În ce fel, între ce parametri are voie un critic literar să aibă preferințe, favoriți, slăbiciuni? Când își face meseria, vreau să spun; nu mă refer la viața sa privată, nici la dimensiunea socială a acesteia…

Mi-e cel mai ușor să vorbesc despre zona poeziei, pentru că am mai avut discuții de acest gen aici. Discuții cu poeți. Am observat că mulți privesc poezia prin niște ochelari de cal; cu alte cuvinte, negustând și alte tipuri de poezie în afara celui abordat de ei înșiși. Eu cred că e foarte bine, foarte sănătos să faci și asemenea experiențe ale diversității.

Reiau întrebarea: dacă vrei să fii un critic onest, până unde e voie să ai „slăbiciuni“?

Nu trebuie să faci greșeli de nescuzat. De pildă, să iei o carte polițistă și, oricât de mult ți-ar plăcea autorul, să nu faci greșeala de a spune că e o carte mare. Și, la fel și cu acele cărți care nu sunt romane polițiste. Trebuie să păstrezi mereu un simț al măsurii. Chiar și atunci când, omenește, ai anumite preferințe…

Aveți scriitori pe care, pe oltenește spus, „nu îi înghițiți“ ca oameni, dar despre ale căror cărți ați scris cald, de bine, încurajator, flatant?

E prea dur spus – „să nu îi înghit“ ca oameni. Nu am doar simpatii. Însă chiar și în rândul celor pe care nu-i simpatizez neapărat ca oameni, nu mi s-a întâmplat niciodată să am parte sau să provoc o situație de genul celei sugerate de dumneavoastră.

Dar invers: aveți situații cu oameni foarte ok, foarte cumsecade, care însă, când încearcă să devină scriitori, nu sunt cine știe ce ajutați de talentul lor…

Am asemenea oameni, cunoscuți, chiar prieteni. Dar nu mi se întâmplă să cad în extaz. Păstrez, chiar dacă scriu cu simpatie, o anumită rezervă, o anumită distanță. Am o „frână“ la îndemână. Încă o dată: sunt pentru deschidere și empatie în critică, nu pentru demolare.

Ce sport vă place?

Am jucat rugby.

Cum?

Nu s-ar zice la talia mea, nu? Da. Am jucat rugby. La înălțimea mea, doar două posturi erau de recomandat: mijlocaș la grămadă și mijlocaș la deschidere, coordonator de joc de fapt.

Ok. Pentru că ați făcut rugby, vă provoc puțin plecând de la numărul de jucători pe care îi are în teren o echipă – 15. Care e „echipa“ dumneavoastră pentru poezia românească cu care ați intra pe teren? Din toate timpurile, vreau să zic…

Eminescu, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Blaga, Ion Pillat, Gellu Naum, Al. Philippide, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu.

Dar cei 15 pentru proza noastră cu care ați intra în teren?

Ion Ghica, Odobescu, Caragiale, Creangă, Nicolae Iorga, H.P. Bengescu, Urmuz, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Gabriela Adameșteanu, Gabriel Chifu, Mircea Cărtărescu.

Și cei 15 pentru critică, istorie literară și teorie literară?

Maiorescu, Lovinescu,Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Livius Ciocârlie, H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș.

Despre care dintre speciile care compun literatura vă e cel mai la îndemână să scrieți?

Pentru unii colegi, trec drept un critic de poezie, deși, cum se observă, scriu despre cărți și autori aparținând tuturor genurilor literare. Nu mă deranjează clasarea, pentru că a face critică de poezie nu e la îndemâna oricărui aspirant. La cartea de eseu, cu atât mai mult la cartea de proză, te ajută în bună măsură textul, argumentația, ideea, intriga, povestea. Nu poți vorbi despre personajele unui roman fără de a intra, cât de cât, și pe teritoriul narațiunii. La critica de poezie, investițiile în imaginație și în creativitate cred că sunt foarte mari. De multe ori, critica de poezie este o operă de construcție, o operă de imaginație, de invenție și de creație. Poezia îmi pune, de regulă, cele mai mari provocări despre cum să „împachetez“ lucrurile, despre cum să îmi desfășor discursul, parafraza critică. Pornind de la pomenitele „recurențe“, inventez eu însumi o anumită ordine a lucrurilor, implicite și explicite.

Cum și unde se scriu Cronicile de la Snagov? Înregistrăm, foarte aproape de lac, chiar la Snagov…

Sunt două lucruri care m-au ajutat în anii din urmă: liniștea locului în care stau, aici, în casa de la Snagov. La liniștea aceasta – la împăcarea aceasta, mai bine spus – contribuie și faptul că mi-am îndeplinit niște dorințe pe care le aveam demult, de când eram copil: să am animale în jurul meu. Casa aceasta de la Snagov și locul acesta sunt o instalație bună pentru critica mea, un cocon bun. Cronicile de la Snagov împărtășesc poate ceva din siguranța, din naturalețea împrejurimilor… Apoi, pentru a avea o activitate coerentă de critic literar, cred că e esențial să fii alături de o revistă, măcar de o revistă. Mă simt bine la această revistă a Uniunii Scriitorilor, la „Luceafărul de dimineață“, cum am rebotezat-o acum vreo zece ani. E important să simți în spatele tău o revistă, să simți tipul acesta de solidaritate de breaslă. Deci, un critic afiliat la o revistă este cea mai bună ecuație.

Cum e distinctă – ați mai atins această temă cândva – tradiția criticii literare de la noi?

Am auzit nedumeriri de genul – ce e această „critică de întâmpinare“? Aș pune și eu această întrebare, dar în sens admirativ, pentru că tipul acesta de critică – de întâmpinare –, poate că acum mai puțin extins decât era în trecut, înseamnă o tradiție demnă de laudă pentru literatura noastră. Sunt țări, multe, în care critica de întâmpinare – vezi cazul Franței, cu care, până la un punct, în această privință, a criticii actualității editoriale, am avut multe în comun –, genul acesta a fost înlocuit, treptat-treptat, de alte forme de a cunoaște și recunoaște o carte și un autor. Mai influențate, mai supuse tehnicii publicitare care, adesea, face dintr-o lucrare mediocră o carte rentabilă. A pierde însă critica de întâmpinare e a pierde ceva foarte prețios, după părerea mea.

Ce viitor dați criticii literare? Ce fel de credit îi oferiți?

Pe de o parte, dacă literatura e, am căzut de acord mai înainte, marginalizată, nici critica literară nu are o condiție publică strălucitoare. Pe de altă parte, nu există o literatură puternică fără o critică literară puternică. Dacă vrem o literatură puternică, va trebui să avem o critică literară puternică. Să nu ne dăm mari, noi, criticii literari, dar nici să fim, așa, niște pisicuțe modeste: critica stabilește ierarhiile literare și impune principiul discernământului. Plus de aceasta: critica literară, cronica literară ajută cititorul să observe lucruri pe care e puțin probabil ca cineva fără exercițiul lecturii bine acordat să le înregistreze. Îl ajută să citească mai bine o carte, să pătrundă în profunzimile ei. Privind către viitor, fără să pretindem că am fi profeți, cred că ar fi „o pâine de mâncat“ aici, în critica literară.

Din exterior, care sunt marii adversari ai criticii literare? Dar din interior – cele mai periculoase „toxine“?

Din afară, chiar spiritul timpului: accentul care se pune pe viteză, pe superficialitate, pe ignoranța fudulă. De fapt, din exterior, marii adversari ai criticii literare și ai culturii, în genere, sunt cei care sunt adversari ai bunului-simț și ai profesionalismului. Libertatea rău înțeleasă, gustul pentru spoiala de cunoștințe sunt adversari (și) ai criticii literare. Idei precum acestea: „ce, vine la mine X să mă învețe cum să citesc o carte? Păi, înveți să citești când înveți primele litere!“. E o idee pur și simplu stupidă aceasta. Pentru că discernământul îl înveți greu și nicidecum odată cu alfabetul. Ideea aceasta că în viață se poate fără profesionalism, fără să știi temeinic ceva e compromițătoare. Sunt o mulțime de oameni neclintiți în închipuirea trivială că „știu eu deja cum stau lucrurile“. De ce să ne iluzionăm că domeniul literaturii, al criticii literare ar fi lipsit de contaminarea lor. Aroganța, superficialitatea, partizanatul, coteriile, generaționismul, parohialismul, lipsa criteriilor valorice – toate acestea fac rău literaturii, fac rău criticii literare, fac rău normalității.

Două întrebări – și provocatoare, și cu rol de bilanț: care apreciați că e cea mai mare realizare culturală a dumneavoastră? Și/sau: cea mai mare bucurie pe care v-a adus-o faptul de a fi scris, de a fi publicat?

Cred că aș fi putut face mai multe lucruri…

Bun, asta e clar…Dar, din ceea ce deja ați făcut?

Cred că am scris unele lucruri bine și coerent. Cred că am făcut lucruri bune și în perioada petrecută în Statele Unite, pregătindu-mi și dobândind doctoratul în literatură comparată. Sunt mulțumit pentru faptul că mi-au ieșit destul de bine unele cronici literare, la care muncesc nu puțin. Îmi recitesc, în ultimii ani, textele scrise cu mult timp în urmă – găsesc destule care încă stau în picioare. Sper că e bine ce fac și la „Luceafărul de dimineață“ – unde scriu cronică literară de mai bine de 10 ani..

Și a doua întrebare: ce ați fi putut și ați fi vrut să faceți, în calitate de critic literar, și știți că nu se mai poate să faceți? Sau…

E ceva ce am vrut foarte mult să fac și pot să fac și năzuiesc că voi face – nu mai e mult până când o să public o carte de comentarii eminesciene. Și mai am niște șantiere deschise – despre câțiva autori care îmi stau „pe vârful limbii“, autori despre care nu am scris încă în profunzime și despre care aș vrea să scriu. Ion Barbu, de pildă, pentru că alături de pagini bune de interpretare despre poezia lui, există altele, nenumărate, minate de extravaganță. Ion Barbu e el însuși un poet dificil de citit, iar o bună parte din ce s-a scris despre opera lui îl face și mai dificil, mergând pe căi de așa-zisă exegeză abracadabrante. Sau, à propos de ceea ce nu am scris până acum temeinic, despre Rebreanu… și mai sunt vreo câțiva clasici…

Cum e, azi, Arcadia imaginară pentru dum ­nevoastră?

Sunt mulți și multe acolo. Nu doar scriitori, nu doar literatură, ci si sensuri pe care le-am extras din experiența de viață, sunt și lucruri care, privite uniform, se pot ciocni cap în cap. Dar acum Arcadia mea imaginară e mai bogată, mai populată decât oricând altcândva. E ideea că literatura – ideea a fost așa de frumos spusă de T.S. Eliot ! – se scrie, cu precădere, din suferință. Dar și ideea că literatura poate fi tărâmul fericirii.

Când scrieți mai bine – când plouă și când ninge sau când e soare?

Sunt o ființă solară în ce privește climatul vieții. Despre scris însă: scriu cel mai bine când sunt „tobă“ de citit! A fi „tobă de citit“ e, așa zicând, condiția meteorologică esențială în cazul meu, pentru a scrie bine. Să vă mai spun ceva legat de scris: în ultimii ani – să fie și o chestiune de vârstă ?! – am, din ce în ce mai des, vise cu scris, despre scris. Și nu scriu critică, scriu romane…

Și ultima întrebare: e important pentru un critic literar să fie o ființă religioasă, să creadă în Dumnezeu? Sau aceasta, pentru ideea de critică literară, e ceva opțional, secundar, marginal? În orice caz, foarte personal, privat…

Pentru mine, credința e ceva care ține de intimitatea omului. Nici nu pot să spun că un critic religios ar fi mai bun, din capul locului, decât un critic ateu și nici viceversa. Pe de altă parte, nu văd să existe un critic bun care să nu fie familiarizat cu problematicile religioase. Cât despre mine, sunt un om care citește și recitește, și nu din obligații confesionale, pagini din Biblie.