(Fragment din romanul Tatăl fiilor mei, în curs de apariție)
Mâna care duce paharul la gură era pe vremuri subțire. Întreaga făptură a femeii ce stă acum în fața mea era alcătuită atunci din subțirimi aproape vegetale. Îndeosebi mâinile, mijlocul și gâtul. Mă și temeam, când le atingeam, să nu se frângă. Îmi sărea însă chiar fragilitatea lor în ajutor, spunându-mi: Curaj! Nu te opri! E trup de femeie! Nu se frânge! Apropie-l fără frică de trupul tău! Strânge-l cu toată puterea în brațe! Nici nu știi ce mare plăcere îi face să simtă cum îl strivești!
Gura a simțit asta prima. Neașteptat de repede. La doar câteva minute după ce ne-am cunoscut.
Festivalul pentru care mă aflam la Cluj se încheiase. Părea c-o să înceapă iarna curând. Dar pe la prânz s-a întors vara, pe care o știam plecată de mult. Era o zi de sfârșit de octombrie. Așteptam să apună soarele, ca să ajung la gară, în speranța c-o să pot urca într-un tren de București. N-aveam bilet. Urma să merg, cum o mai făcusem și altă dată, cu nașul, pe care trebuia să-l conving că sunt student, deși nu mai eram de câțiva ani. Dacă-i spuneam că sunt scriitor, doar mă întorceam de la un festival național de literatură, n-ar fi avut, mai mult ca sigur, pic de înțelegere față de mine. Studenții erau mai ușor de înțeles. Sau se făceau ei mai ușor înțeleși, așa că…
Așa că, având aproape o zi întreagă la dispoziție, la care se adăuga, măcar teoretic, destula viața ce-mi mai rămăsese de trăit, m-am gândit s-o iau la pas prin oraș. Nu pe străzile din centru, mult prea aglomerate, ci pe cele ale cartierului unde se găsea hotelul în care locuisem.
Aș fi putut ca jumătate din timp să mi-l petrec în grădina botanică, aflată chiar în apropiere, iar în jumătatea cealaltă să admir casele vechi de care era plin cartierul. Asta și făceam, când am auzit niște pași prelingându-se în față. Era o fată, ce curgea lin pe trotuar la cinci- șase metri înaintea mea. Mi s-a părut, deși nu-i vedeam chipul, c-o știu totuși de undeva. Pe măsură ce distanța dintre noi se scurta, am început să înțeleg de unde.
Purta aceeași fustă verde ca atunci. Picioarele îi rămăseseră la fel de lungi. Iar părul, de culoarea secarei date în pârgă, îi curgea, mai repede decât curgerea ei pe trotuar, până dincolo de umeri, pe spate.
Trecuse o grămadă de timp. Dar nu m-am gândit nicio secundă la asta. Cum nu m-am gândit nici la ceea ce aflasem după vacanța aceea de vară.
Poate că fusese numai un zvon. Iată că acum aveam ocazia s-o întreb. Mai ales că nu mai eram elevul ei. Nu mai eram elev deloc. Ni se apropiaseră vârstele, dacă nu eram cumva de aceeași vârstă.
Mi-am luat inima în dinți și am zis: Domnișoară Nora!
Da! a răspuns ea, întorcând capul.
Nu era fosta mea profesoară. Cum să fie ? Doar știam bine că murise.
Dar vecinătatea grădinii botanice mă îndemnase să sper c-ar putea fi. Și anii care trecuseră? Niciunul dintre noi nu mai arăta la fel. Admițând c-ar fi fost în viață, era oare posibil ca trecerea timpului să n-o atingă pe domnișoara Nora deloc?
Poate că era mâna grădinii botanice la mijloc. O întinerea ori de câte ori trecea pe lângă ea, în semn de mulțumire pentru profesia pe care o avea. Doar era profesoară de botanică, nu? Dar întinerirea se petrecea numai pe durata acestei treceri .
Eu avusesem norocul să mă nimeresc exact în momentele acelea acolo. Și-o strigasem.
Domnișoara Nora se oprise. Nu era cea pe care o știam. Le chema însă la fel.
– De unde știți cum mă numesc? m-a întrebat ea contrariată. Nu-mi amintesc să ne fi cunoscut.
– Nu ne-am cunoscut, am spus. D-asta v-am și strigat, ca să ne cunoaștem acum.
– Mi-ați spus însă pe nume. Sunteți clarvăzător?
Și dacă aș fi fost, tot nu i-aș fi putut afla numele.
– Da, am răspuns. Uite, chiar în clipa ceasta, văd cât se poate de clar că mi-ați putea fi un ghid bun prin grădina botanică.
– Poate, a intrat ea în joc, dar n-o să vă pot da prea multe explicații de specialitate. Sunt studentă la științe economice. Mă pricep destul de puțin la arbori și flori..
– Eu sunt student la Arte, am mințit-o senin.
– Da? a părut ea dintr-odată surprinsă. Și la ce se pricepe un astfel de student?
– La tot ce este frumos.
– Da-ți-mi un exemplu, ca să înțeleg.
– Păi exemplu ești chiar tu, am zis, dându-i de înțeles că e cazul totuși să ne tutuim.
Așa am intrat în grădina botanică, tutuindu-ne.
Apoi ne-am trezit ținându-ne de mână.
Sub bolta cărnoasă a unei agave, i-am spus că la fel trebuie să fie și buzele ei. Numai că erau roșii, nu verzi. Nu m-a contrazis. Se vedea c-o bucura ce-i spuneam. A bucurat-o însă și mai mult atunci când, din dorința de a-i dovedi că n-o mint, am tras-o brusc spre mine, începând s-o sărut.
Ce bine că nu era fosta mea profesoară. Dacă, printr-o minune, ar fi fost Nora cealaltă, n-aș fi îndrăznit.
Mi-am adus aminte, în timp ce o sărutam, că mă rugase un critic literar din Dej să-mi amân c-o zi plecarea la București și să-l vizitez. Nu-i dădusem niciun răspuns.
Cum simțeam c-aș putea îndrăzni și mai mult, m-am gândit să caut un telefon public și să răspund c-am decis să vin. Chiar în seara aceea. Însă nu singur. Știam că e burlac și-o să mă primească oricum. Nu știam însă dacă Nora o să vrea să mă însoțească.
A vrut.
Încă nu se înserase când am ajuns la Dej.
Radu, așa-l chema pe critic, ne-a așteptat în gară. Locuia chiar în apropiere, într-un apartament nou, de patru camere.
A scos o sticlă de coniac și ne-am apucat de băut.
El doar a gustat. Avea arsuri la stomac, n-a prea putut să-mi țină companie. Nora, nici atât. Nu punea gura pe băutură. Și nici nu fuma, spre deosebire de mine, care aprindeam țigară de la țigară și goleam pahar după pahar. Din cauza frumuseții ei, care mă amețise încă înainte de a coborî din tren. Din cauza amețelii, toate lucrurile din jur mi se păreau frumoase, aproape la fel de frumoase ca Nora. Până și suferința lui Radu, ce numai frumoasă nu era.
Coniacul încerca să mă amețească și el. Dar fără sorți de izbândă. Era mult prea mare amețeala cealaltă. Până la refuz, pot spune. Nu mai rămăsese loc pentru alta.
M-am oprit la jumătatea sticlei din băut. Radu se retrăsese în dormitorul lui.
Ne-am retras și noi în al nostru, rugând-o în gând pe Nora cea veche, de odinioară, să mă lase până dimineața singur cu Nora cea nouă din prezent.
Nu s-a împotrivit deloc, atunci când i-am căutat prin întuneric sânii rotunzi, apoi rotunjimea coapselor, și-am căzut dintr-odată în prăpastia umedă dintre ele. Ar fi trebuit să mă sperii, dar îmi plăcea cum cădeam, eram înnebunit de plăcere, îmi doream să dureze căderea ceea la nesfârșit. Și dacă voiam să mă prind de ceva, nu aveam cu ce, pentru că mâinile nu mai ascultau de mine, erau, dacă spune așa, de capul lor, repezindu-se lacome asupra sânilor și încercând să-i golească de dulceață. Însă ei se umpleau imediat la loc, cum tot imediat i se umpleau și coapsele de dorință.
Normal ar fi fost ca noaptea aceea să nu se sfârșească prea curând. Dar s-a sfârșit.
Ajunși la Cluj, a trebuit să ne despărțim. Ea nu voia asta deloc. Abia am reușit s-o conving să nu vină cu mine la București. I-am promis că o să fiu peste o săptămână înapoi. M-am ținut de cuvânt.
Săptămâna următoare a venit ea la București,
Apoi eu la ea, din nou.
Am ținut-o până în vară așa.
După aceea am început să ne vedem mai rar. Cam o dată la două luni, Pe urmă, de două ori pe an. Apoi nu ne-am mai văzut deloc.
Începuse să-mi treacă amețeala. Îmi trecuse chiar de tot.
Ea mă suna aproape zilnic. Îi răspundeam numai uneori.
Ultima oară i-am spus că-mi pare rău.
Nu-mi părea. Am auzit-o plângând. Nici atunci nu mi-a părut.
Mi-am dat seama c-am uitat-o, câțiva ani mai târziu, când, întorcându-mă de la Cluj, nu mă gândisem nicio clipă la ea, deși trecusem de mai multe ori prin fața grădinii botanice.
Atunci mi-a părut, într-adevăr, rău. Fiindcă eram, fără să fiu, totuși, un ticălos.
Apoi toate acestea au rămas în urmă. Au venit în viața fiecăruia dintre noi oameni și întâmplări noi. Pentru ca, într-o zi, o necunoscută din Ardeal să mă întrebe pe Facebook ce mai fac. O chema Nora. Dar altfel, nu cum știam că o chema pe ea.
Și nici chipul din poză nu semăna cu chipul celei de demult.
Faptul că mă tutuia mă făcea totuși să cred că ne-am cunoscut cândva.
Oare cine putea fi?
Iat-o acum pe fata blondă și subțire de atunci ascunsă în femeia dolofană și căruntă din fața mea.
Nici eu nu mai sunt același. Tot atâția ani au trecut și peste mine. Și n-a venit niciunul dintre ei cu mâna goală. Atent la ce mi-au adus, n-am băgat de seamă că de fapt mi-au luat: tinerețea! Ne-a luat-o la amândoi.
Simt deodată nevoia să mă revolt. Dar pentru tinerețea pierdută a Norei, nu pentru a mea.
Nimic, în afară de ochi, care sunt tot verzi, ca atunci, nu mai e al fetei pe care am cunoscut-o în ziua aceea de toamnă la Cluj. Femeia în care s-a transformat studenta de la științe economice are altă gură, alte mâini, alt cap, altă voce. Și altă viață. Diferită de cea pe care și-o dorea. Aflu după mai bine de 30 de ani că și-o dorea alături de mine.
– Dacă ai ști cât am suferit, zice. M-am chinuit un an de zile să te uit. Și-a mai fost și avortul!
– Ce?
– Eram gravidă, soarbe ea încet din pahar. Dar n-am vrut să-ți spun. Știi cum era cu avorturile pe vremea aceea. Abia am scăpat de sarcină. Era un băiat. Băiatul tău! La câteva luni după aceea m-am măritat. Dar n-am prea avut noroc. Pentru că m-a lăsat singură cu trei copii.
– S-a dus la alta.
– Într-un fel, da. Dar la aia la care ne ducem în cele din urmă toți.
– Vrei să spui că…
– Da. A murit. Într-o încăierare la o nuntă.
– Și-ai rămas singură până acum?
– Nu. M-am recăsătorit. Doar că am dat tot peste un bețiv. Bețiv și cheltuitor. Poate n-ai uitat că eram studentă la științe economice. Am devenit contabilă la absolvire. Asta sunt și acum. Dar pe cont propriu. Aveam una dintre cele mai mari firme de contabilitate din oraș.
– Cum adică aveai? N-o mai ai?
– O mai am. Însă cu un singur angajat, eu. Atunci când nu sunt la zdup.
– Despre ce tot vorbești. Zău că nu înțeleg.
– Ca să pot acoperi datoriile soțului meu, m-am apucat de evaziune fiscală. Și-am ajuns pentru un an și jumătate la închisoare.
– Tu?
– Eu! D-asta mă și aflu acum în București. Ca să nu ajung din nou acolo. Am un proces la Curtea Supremă.
– Pentru a doua oară la închisoare?
– A doua? Ce bine ar fi! Am mai fost de încă două ori în afară de prima. Sunt o pușcăriașă cu vechime.
– Să nu spui că tot din cauza lui! Te-ai gândit să-l pedepsești, dându-i cu ceva în cap.
– I-am dat, într-adevăr. Dar nu în cap, ci alți bani de cheltuit.
– Nu era mai bine să divorțați?
– Am zis s-o iau în ordine. Să divorțez mai întâi de pușcărie, după care și de el.
– Tu chiar nu glumești?
– Cu ce? Cu divorțul?
– Nu. Cu pușcăria.
– Am petrecut patru ani și patru luni după gratii. Și dacă am ghinion….
– Trebuie să fie îngrozitor.
– Da de unde! Te obișnuiești. Nu e chiar atât de rău cum crezi. Să știi că detenția are o mare calitate.
– Care?
– Îi dă omului înapoi ceea ce-i fură libertatea. De exemplu, respectul față de timp. Când ești liber, nu ești aproape niciodată atent la curgerea timpului. În închisoare simți fiecare secundă cum trece. Numeri minutele, orele, zilele.. Ti se pare lipsit de importanță un astfel de câștig?
– O, Doamne…
– Cetățene Toader Pelin, iei în căsătorie pe cetățeana Nora…?
– Da!
– Cetățeană Nora… iei în căsătorie pe cetățeanul Toader Pelin?
– Da! Da! Da!
Mai sunt câteva minute și Nora de acum, nu cea din trecut, trebuie să plece. Ca să nu întârzie la proces. Îi doresc, așa cum își dorește și ea, să fie unul de divorț, nu altfel.
– A, să nu uit, îi spun, și scot dintr-o sacoșă de plastic două dintre cărțile mele. Parcă d-asta ziceai că vrei să mă vezi!
– Și d-asta, zice ea. Dar abia în ultimul rând, la urmă, chiar la urmă de tot.
– Mai era și altceva?
– Mai era, spune în timp ce se ridică de la masă, dar nu mai e.
Nu mai e, într-adevăr.
Fata subțirea și blondă de acum 30 de ani se îndepărtează cu mers rânced, de femeie bătrână, spre pasajul, la fel de bătrân ca ea, din apropiere.
L-ar fi chemat Rafail pe fiul nostru, îmi spun, privind lung în urma ei.
Mihail și Gavril, frații lui de mai târziu, nu știu și n-or să știe niciodată despre asta.
Nu știam până mai adineauri nici eu.
Soarele de pe cer, mă pomenesc rostind în gând, trebuie împărțit la trei, dragii mei, nu în două părți egale, cum credeam până acum. V-ați înmulțit între timp.
Și parcă îmi vine să plâng.
Din tot ce ni s-a luat, și ni s-a luat aproape tot, nu ne mai poate da nimeni nimic înapoi.
Sfârșitul acela de octombrie din trecut s-a mutat de la Cluj la București. Doar pentru o jumătate de oră, cât să poată muri, prin învierea unor întâmplări aproape uitate, două femei cu același nume. Una, la începutul lumii, când eram copil. Cealaltă, recent, cu numai câteva minute în urmă.