Aveam doi ani

 

Eram în brațele tatălui meu, la Lugoj, pe podul de fier de peste Timiș, iar alături se afla mama, într-o rochie înflorată de vară, cu o basma ușoară, de mătase albă, pe cap. Tata mă apleca peste balustradă, ca să văd crapii mari care țâșneau din când în când din valuri, atrași de bucățile de pâine aruncate de unii privitori. Mama îl certa pe tata (probabil i se părea periculoasă experiența pe care o făcea cu mine) și, la un moment dat, m-a luat hotărâtă din brațele lui și m-a strâns la piept, cu aerul că nu mă mai dă nimănui.

Scurta dispută dintre ei doi m-a făcut, probabil, să simt că sunt important. Cred că atunci am luat cunoștință de faptul că exist.

Era, presupun, în 1949. Locuiam la Lugoj, aduși acolo de mișcarea imprevizibilă a istoriei. Tata era originar din Herța (aceea aflată azi sub administrație ucraineană), iar mama provenea dintr-un sat mare dintre Fălticeni și Târgu-Neamț, Boroaia (după numele unei văduve, Bouroaia, a unui boier, Bour, de pe vremea lui Ștefan cel Mare). Se cunoscuseră la Cernăuți, unde lucrau amândoi în administrația financiară, iar în 1944 se refugiaseră la Lugoj, împreună cu alți colegi, conform unui plan de evacuare a ținuturilor ocupate de sovietici.

Mă născusem la 6 noiembrie 1947 și aveam să mai stau, cu părinții mei, la Lugoj, până în 1953, an în care ei s-au întors (cu trei copii mici născuți, toți, la Lugoj) în nordul Moldovei, la Suceava (așa se explică de ce, ca să nu fiu considerat bănățean, pentru că nu sunt, declar uneori că m-am născut la Suceava). Tata și mama, care se căsătoriseră în 1943, în plin război, într-o permisie a tatei, marinar pe o navă militară de pe Dunăre, au așteptat patru ani să li se nască primul lor copil. Eu am fost acela! Patru ani doriseră cu ardoare să vin pe lume și, exact în momentul când își pierduseră aproape orice speranță, am apărut.

Ce bine mi-am regizat apariția! Am beneficiat de regimul acelui personaj așteptat din unele piese de teatru despre care se vorbește în actele unu și doi și care se arată abia în actul trei. Am fost primit cu maxim interes. Asupra mea s-a revărsat toată dragostea părinților. Mama, în special, a simțit pentru mine un fel de adorație mistică. Mi-a transmis-o fizic – s-ar putea vorbi de o transfuzie de pasionalitate – în orele lungi în care mă ținea strâns la pieptul ei, ca să mă alăpteze sau doar ca să se bucure de atingerea mea. Așa a început educația mea sentimentală. Așa se explică, probabil, de ce și eu am înclinația să trăiesc dragostea ca pe o adorație mistică.

Intensitatea iubirii mamei pentru mine a luat uneori forme nebunești. Îngrozită la gândul că s-ar putea din cine știe ce motiv să mă piardă, mama m-a sculptat, în mărime naturală, într-o bucată de lemn de tei (urmând exemplul eroinei dintr-un roman melodramatic, la modă atunci). Sculptura, din păcate, s-a pierdut, atunci când ne-am mutat la Suceava.

Am fost alăptat până la vârsta de patru ani! Mă număr printre puținii oameni care au amintiri de pe vremea când sugeau la sânul mamei lor. Retrăiesc chiar un anumit moment: țineam în gură sfârcul sânului stâng și sugeam cu poftă, zgomotos; simt și acum gustul bun, plin, de aliment total, al laptelui matern. Rezerva de lapte părea inepuizabilă, iar rezervorul era în același timp adăpostul meu, inexpugnabil, de care mă ținea lipit mâna mamei cu infinită duioșie. În acel moment nu aveam nicio grijă. Nu mi-era teamă de nimic. Eram fericit.

(Ajuns bărbat, am încercat să retrăiesc acest abandon extatic, această fericire fără margini, la pieptul altor femei, dar nu am reușit decât parțial și m-am simțit invadat de nostalgie.)

Tot la patru ani am început să vorbesc. Până atunci am fost mut, dar nu ca o lebădă, asemenea lui Blaga, ci ca un prostovan; unul totuși atipic, pentru că nu mă uitam la lume apatic, ci o cercetam plin de curiozitate. Urmăream mersul cu multe răzgândiri al furnicilor în iarbă, remarcam că unele cară o povară mai mare decât ele, examinam agitația caraghioasă a mormolocilor în apă, vedeam noaptea stelele clipind și stelele căzătoare lăsând în urma lor dâre de lumină; nu știam însă – sau nu mă preocupa – cum se numesc toate acestea. Nu simțeam nevoia să povestesc nimănui întâmplările captivante la care asistam. Într-o bună zi, însă, în curtea vecinilor a izbucnit un incendiu – ardea un foișor – și am remarcat panica de care fuseseră cuprinși cei de acolo, dorința lor febrilă de a anunța evenimentul. Contaminat de starea lor de spirit, am alergat la ai mei și am strigat: Tată! Mamă! Foc! Fum! Scântei! Găleată! Apă! Părinții mei au fost uimiți și încântați. Limba, în sfârșit, mi se dezlegase. Și rostisem nu un singur cuvânt, ci șapte.

Toate erau substantive, adaug eu azi, cu maliție de critic literar.