Probabil că ideea imaginării unei personale „grădini împrejmuite“ i-a venit lui Virgil Nemoianu gândindu-se la grădina lui Claude Monet de la Giverny. Odată, după vizitarea Muzeului Orsay, el emitea următoarea reflecție: „Monet, dincolo de faptul că e splendid în fiecare etapă, mai are și avantajul de a trece lin, foarte lin, în lunga sa viață și carieră, de la un realism localist-înrădăcinat, la impresia subiectivă și, în cele din urmă, la aproape pură abstracțiune tot pe teme idilice (propria grădină, propriul bazin), în chip extrem de organic și de civilizat“ (Străin prin Europa. Buimac pe cinci continente, în Opere – 3, Ed. Spandugino, 2015, p. 164). Or, Virgil Nemoianu, teoretizând despre temele idilice, știe mai bine decât oricine ce înseamnă respectiva tematizare. Reflectând un microcosmos compact, izolat, securizant și conotat fictiv, idilicul depășește, în opinia teore ti cia nului, chiar și statutul unui tip de realitate estetică, pentru a-și dovedi utilitatea în concepe rea unui model societal sau individual demn de urmat.
Încă din tinerețe a nutrit Virgil Nemoianu fantasma de a-și construi propria „fortăreață“, concepută ca fiind formată din tr-o serie de ziduri circulare. Desigur că este vorba despre o incintă simbolică a unui „hor tus conclusus“ în interiorul că ruia să-și poată duce viața așa cum crede el de cuviință. În epilogul la volumul Post mo dernismul și identitățile culturale. Conflicte și coexistență (în Opere – 9, Ed. Spandugino, 2018), autorul descrie respectiva incintă protectoare, începând cu zidurile exterioare și ajun gând, în cele din urmă, la esența intimă, din centrul grădinii, care merită protecție mai presus de orice. Cartea despre postmo dernism, concepută ca o analiză profundă a religiei, a filosofiei, a culturii și, în general, a științe lor umaniste din contem pora neitate, se încheie cu identifi ca rea unor elemente configura toare pentru perimetrul grădi nii. Virgil Nemoianu mărturi sește că tânjește după un spațiu afectat relaxării, speranței și protejării contra tendințelor relativiste, deconstructiviste și destructive ale timpului nos tru. El privește peste îm prej muire fără îngrijorare, dar și fără prea multe iluzii, spre viitor, așa cum îi stă bine oricărui conservator progresist.
Oricum, sunt găsite sem ne ale speranței de continuitate și de reînnoire în interiorul paradigmei postmoderne, pe care Virgil Nemoianu nu o interpretează ca pe un sfârșit al Istoriei, ci doar ca pe o nouă fază a ei, plină de aceleași noi provocări. Asigurarea unui cadru necesar conviețuirii multiculturale, de exemplu, ar pu tea fi rezolvată, în opinia profesorului de la Univer sitatea Catolică din Washington, nu prin încercarea de a oferi soluții sociale, politice și econo mice, ci, mai degrabă, prin recursul la preceptele unui generos umanism creștin. Interesul pentru frumos, speculația referitoare la o arie comună și meditația asupra celor mai lesnicioase căi de întrezărire a transcendenței sunt de integrat, în opinia cugetătorului „grădinar“, umanismului religios.
Filosofia, gândirea politică, viața intelectuală, literatura și teoria literaturii prin conceptele lansate de Virgil Nemoianu („romantismul îmblânzit“, „teoria secundarului“) constituie liantul acestor ziduri de protecție, pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la placa turnantă a umanismului creștin. Dacă aria culturală asigură fundamentele zidurilor de apărare exterioare, coordonatele umanismului creștin reprezintă chiar centrul grădinii fortificate, pentru a protegui spiritul religios și, în general, sufletul. Dar grădina nu poate fi comparată cu un „turn de fildeș“, deoarece legăturile cu exteriorul nu sunt rupte. Granița dintre dimensiunile timpului de sărbătoare a spiritu lui individual și coordonatele timpului lumii nu poate să fie deslușită cu precizie, cel mai adesea temporali tățile întrepătrunzându-se.
Din multitudinea de scriitori analizați de Virgil Nemoianu în prodigioasa carieră, nu toți au acces în locul de retragere din interiorul grădinii împrejmuite, chiar dacă unii dintre ei fac parte din canonul occidental. Ceea ce i-a plăcut din literatura universală redutabilului comparatist și este acceptat în incintă nu coincide neapărat cu numele cercetate de-a lungul anilor. Sunt preferați doar clasicii care pot fi caracterizați prin capacitatea de îmbinare a elementului religios cu scenariile unei lumi alternative unde să se propage efectele nostalgiei după paradisul pierdut. Pe lângă ambivalența manifestată față de o mare parte a literaturii antichității clasice, medievale și renascentiste, autori canonici precum Dante, Cervantes, Tolstoi, Flaubert, Dickens, Dostoievski, Kafka, Melville, Joyce și Beckett sunt selectați riguros, fiind prezenți cu puține opere.
În privința domeniului filosofiei, se remarcă absența unor nume grele precum Bacon, Hume, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger (la meridian românesc, Mircea Florian îi este preferat lui Lucian Blaga). Este de înțeles lipsa lui Rousseau (citat undeva, în cuprinsul operei, cu o opinie potrivit căreia cultura ar înăbuși spiritul democratic) și a preopinentului Voltaire, care, în satira din Candide, pune în opoziție teoriile optimiste leibniziene cu întâmplările tragice petrecute în lume, făcându-l pe protagonist să se îndoiască de faptul că trăiește în cea mai bună dintre lumile posibile. Și totuși, spirit anticlerical acerb, Voltaire spune și el în final că trebuie să ne cultivăm grădina, deși în alt fel de cum își imaginează autorul Micro-Armoniei (în momentul redactării povestirii sale filosofice, proaspătul proprietar al castelului Ferney se gândea și la interesul practic de a fructifica domeniul).
Această filtrare riguroasă a bibliografiei nu înseamnă minimalizarea clasicilor și a operelor lor, ci explică faptul că în grădina fortificată accesul este limitat atât din rațiuni spațiale, cât și din considerente preferențiale. Râvnita „hortus conclusus“ trebuie să-i ofere exigentului locuitor al ei, aici, în spațiul mundan, siguranța și seninătatea pe care nădăjduiește că le va regăsi în paradisul imaginat sub forma unei biblioteci borgesiene amenajate în grădina plină de semințele cunoașterii. Spațiu de refacere spirituală, de meditație și de lectură, grădina are situat în centrul listei canonice a lui Virgil Nemoianu pe Chateaubriand, preferința fiind motivată prin faptul că Memorii de dincolo de mormânt pot fi considerate un fel de „evanghelie“ a tuturor celor exilați, alienați și marginalizați odată cu apariția modernității.
Autorul Geniului creștinismului este acela care a afirmat că, dacă în trecut creștinismul se întemeiase pe Adevăr și pe Bine, sprijinul său în direcția unei acreditări raționale ar putea veni, la începutul acelui al XIX-lea veac, dinspre categoria estetică a Frumosului. Dintre valorile absolute care garantează esența plenitudinară a divinității, Frumosul, mai mult decât Adevărul și Binele, i se pare mai adecvat lui Virgil Nemoianu, ca și autorului Confesiunilor unui copil al secolului. Frumosul, înțeles ca abundență și armonie a diversității, reprezintă cheia de boltă pentru a înțelege Adevărul și Binele, iar nu invers, deoarece el le asigură acestora locul în creația artistică.
Grădina cultivată de Virgil Nemoianu pentru a fi prilej de meditație filosofică și estetică este supusă desemantizării, golirii totale sau parțiale de funcțiile pe care le posedă, de obicei, acest spațiu gospodăresc. Este vorba despre o grădină restrânsă și armonioasă, împrejmuită de un gard viu, iar desfătările de aici le prevestesc pe acelea veșnice, promise la capătul călătoriei pământești. Se presimte o aceeași plăcută osteneală ademenitoare din partea celui care rătăcește borgesian prin „grădina potecilor ce se bifurcă“. Este un loc al retragerii liniștite pentru un „homo viator“ care dorește să-și petreacă viața cu o blândă și modestă noblețe față de exteriorul tot mai agitat și mai zgomotos. Fraza lui Paul Claudel „Dumnezeu nu ne poruncește să biruim, ci doar să nu ne lăsăm învinși“, citată de câteva ori în operele lui Virgil Nemoianu, ar putea fi luată drept deviză pentru „regu lamentul de ordine interioară“ al grădinii împrejmuite din rațiuni defensive. Ceea ce nu înseamnă că incinta este în exclusivitate o fortificație de apărare și de respingere, ci și un loc al întâlnirilor pentru schimburi ideatice, ca expresie a unui umanism creștin conciliant, dar situat cu fermitate pe pozițiile doctrinale.
Virgil Nemo ianu este dedat deo potrivă ac țiunii și contemplației, de vreme ce societatea, ca și solitudinea, îi oferă deopotrivă plăceri și prilejuri de reflecție. Atras de „calmul valorilor“ și retras în „arhipelagul interior“ din grădina împrejmuită, el tinde spre „micro-armonie“, adică spre realizarea acordului dintre interior și exterior. Consider că retragerea autorului Trilogiei romantismului în spațiul reconfortant este însoțită de câteva dintre atributele romantismului „îmblânzit“ din perioada Biedermeier, prin amestecul de realism și idealism, intimitate și idilism, sentiment de satisfacție și oțiu. Asemenea prototipului respectiv, supus presiunii unui timp dizolvant, Virgil Nemoianu caută spații securizante, integratoare, în care nevoia de confort ontic să fie îndeplinită pentru ființa-i melancolizată și dedată introspecției. Acest tip Biedermeier regresiv și inclusiv poate fi considerat o aplicare culturală coerentă a modelului descentralizat din studiul fundamental O teorie a secundarului. Teoreticianul pledează cu o încăpățânare calmă, specifică spiritelor de factură Biedermeier, pentru o asumare integrală a spectrului umanist, incluzând cu necesitate și dimensiunea religioasă.
Familiar mai multor epoci culturale, eruditul care crede că se mișcă „buimac pe cinci continente“ geografice rămâne la cei 80 de ani ai săi un explorator de excepție ce revine pentru râvnite meditații odihnitoare în grădina insulară din „arhipelagul interior“. Căutând frumosul dincolo de (h)artă, Virgil Nemoianu dorește să (re)simtă cu luciditate tristețea desăvârșirii și fericirea imperfecțiunii, în spațiul intim visat sub forma unei grădini.