Preambul
Cînd familiile Dissescu și Reiss au cumpărat terenul viran din fundătura Vergului în primăvara timpurie a lui 1929, s-ar fi zis că locul chiar pe cei doi îi aștepta. La cîțiva pași de șuvoiul trăsurilor și al mașinilor de pe bulevardul ce pleca din Piața Rosetti, fundătura Vergului păstra o liniște de provincie; la capătul fundacului, gardul de lemn, spart în cîteva locuri, înconjura curtea bisericii Vergului, hramul Sfîntul Mina – curte largă, cu straturi de cîrciumărese și trandafiri, printre care creșteau cîțiva cireși și piersici. Era ultimul petec al moșiei boierilor Vergu, moșie cîndva întinsă peste toată mahalaua. Dincoace de locul viran se ridica o casă boierească din vremea lui Cuza, cu fațada perpendiculară pe străduță, etaj și mansardă, arătînd că zona fusese populată de oameni cu stare. Proprietarul din acea vreme al casei, domnul Zăvoianu, o moștenise de la bunicul lui care, într-adevăr, fusese un rapid-trecător ministru al lui Cuza, într-unul din numeroasele și trecătoarele guverne ale acestuia.
La intrarea în străduță, pe partea dreaptă, o casă-vagon zugrăvită în roz șters și închisă indica prezența vreunui funcționar prosper care construise modesta locuință, apoi o părăsise, probabil din cauza apropierii bulevardului. Casa aștepta și acum chiriași care nu mai apăreau.
Cei doi nou-veniți au cumpărat spațiul dintre zidul din spate al casei Zăvoianu și gardul de șipci al popii de la Sfîntul Mina, pe o sumă destul de pipărată, de la un ultim urmaș al familiei Vergu. Străduța se afla la granița mahalalei Negustori unde, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și pe vremea lui Brâncoveanu, carele pline ale negustorilor urcau spre oraș. Tînărul avocat de succes Puiu Dissescu, stea în ascensiune a baroului de Ilfov, intrat de curînd ca expert juridic și în consiliul de administrație al Băncii Reiss, s-a îngrijit în timp record de actele de vînzare-cumpărare și tot el l-a angajat pe arhitectul la modă Antonescu să schițeze planul casei. Așa s-a făcut că, la capătul verii secetoase a aceluiași an, șantierul viitoarei locuințe comune Dissescu-Reiss se deschisese, iar muncitorii, îmbrăcați jumătate orășenește și jumătate țărănește, oameni angajați cu ziua din satele de pe lîngă București, săpaseră deja fundația. Cîteva mici fotografii alb-negru, păstrate între hîrtiile familiei, imortalizează momentul.
Înțelegînd perfect dorințele viitorilor proprietari, Antonescu le-a propus o vilă fals florentină cu patru nivele. Etajele întîi și al doilea urmau să cuprindă apartamentele celor doi coproprietari, largi, luminoase și dotate cu ultimele utilități. Apartamentul modest de la parter, cu trei cămăruțe, avea să fie destinat portarului sau servitorilor mai importanți, iar la etajul al treilea un apartament ușor mansardat, continuat cu o lungă terasă, trebuia să joace rolul de apartament pentru musafiri, pentru rudele din provincie în trecere prin capitală sau chiar pentru vreun oaspete străin, curios de plăcerile Bucureștiului, a căror faimă se răspîndise deja dincolo de hotare.
Construindu-și prima lor casă, tinerii Dissescu și Reiss nu s-au uitat la bani: aveau destui și nu doreau nici cea mai mică restricție. Impunătoarea vilă-bloc florentină, zugrăvită într-un gri foarte bucureștean, amintea Florența prin ferestrele ogivale, prin terasele dreptunghiulare nu foarte adînci, prin vitraliile de la ferestre și portița de fier forjat de la intrare. Înăuntru – camere întinse, înalte, cu mici spații de fantezie, iar în fundul lor un întreg șirag de camere pentru servitori bine ascunse. Se ajungea la ele și prin ușa aflată în spatele vilei, de la care pornea o scară îngustă în spirală. În micuța grădină pătrundeai dînd în lături o poartă înaltă de doi metri, din același fier forjat cu portița de la intrare. Imaginația bucureșteană construise astfel în mijlocul Bărăganului o fantezie italiană, repetată de arhitecții locali în zeci de exemplare pe toată întinderea orașului. Îmbinarea arhitecturii florentine cu încălzirea centrală, cu băile elegante și bucătăriile-laborator însemna adevărata unire a artei cu utilul, le șoptise insistent arhitectul viitorilor proprietari.
Însoțit de un tînăr decorator, Antonescu a recomandat mobilă mai degrabă modernă. Dincolo de grilaje din lemn ce acopereau numeroasele calorifere, dincolo de vitraliile ferestrelor unde crinul roșu al Florenței domina cu autoritate, camerele se umplură de paturi-divan joase, fotolii cubiste, măsuțe intrînd unele în altele și biblioteci lipite de pereți. Oglinzile venețiene din saloane aveau margini ornamentate floral. Din vechea casă de pe Șoseaua Bonaparte de unde plecase, tînărul Dissescu a adus doar cîteva piese la care ținea mult – două comode germane de secol XVIII, un jilț de aspect medieval, un covor turcesc pentru dormitor și bineînțeles toate tablourile frumoase, între care un Ștefan Dimitrescu roșu-întunecat, achiziționat la o expoziție din urmă cu cîțiva ani.
La serbarea de inaugurare a casei, familiile Reiss și Dissescu s-au întîlnit pentru prima oară în formație completă. De alături, din Mămulari, au sosit părinții și unchii tînărului Marcel, bucuroși că fiul și nepotul lor a ajuns un nume în finanța românească, dar triști că tînărul cuplu, luîndu-l cu el și pe micul Emil, părăsea casa părintească unde trăiseră trei generații de angrosiști.
Petrecerea s-a nimerit într-o zi binecuvîntată. Lumina și căldura de septembrie intrau pe ferestrele larg deschise ale salonului-sufragerie de la primul etaj. În teii, duzii și platanii care umbreau străduța și în copacii din curtea bisericii de alături zburau fără teamă vrăbii și mierle grăsune; te aflai parcă undeva la țară, într-un conac înconjurat de grădină. Gentili, negustorii Reiss n-au avut nimic de obiectat contra sfeștaniei făcute de popa de la Sfîntul Mina, după care s-a trecut rapid, într-o veselie, la masa ce urma să se întindă pînă spre miezul nopții.
Criza din America, falimentele în lanț de peste Ocean nu ajuseseră încă în România, deoarece pentru cititorii presei bucureștene ele reprezentau doar știri de senzație în ziarele de dimineață. Nimeni nu se gîndea, în septembrie 1930, să facă economii, așa că, după țuica bătrînă și aperitivele de lux cu etichete exotice (Martini, Pernod, Wimbledon, chiar și whisky scoțian adevărat), după ce personajele participante s-au cunoscut ori recunoscut, dopurile de la șampania Moet au început să pocnească; mai tîrziu a sosit tămîioasa de Odobești, groasă ca untdelemnul, adusă special de unchiul Mitică de la podgoria lui de lîngă Focșani.
Spre sfîrșitul după-amiezii, cafeaua și coniacul Hennessy au fost luate la etajul doi, în apartamentul familiei Reiss, unde continuarea petrecerii fusese pregătită cu grijă. Feluritele înghețate de la Capșa ieșeau din ghețarul nou-nouț împreună cu prăjiturile de ciocolată și fursecurile. Cînd primele stele s-au ivit pe cer, oaspeții au urcat încă un etaj pînă la apartamentul de musafiri, care nu avea decît pereții goi. De pe terasa largă, de la ultimul nivel, în noaptea ce alungase căldura, convivii s-au putut răcori și cu priveliștea orașului desfășurat la picioarele lor. Prin crengile de tei ce urcau pînă la terasă, au admirat cartierul Mântuleasa-Negustori care își răsfira străzile cu grădini, case boierești și cîteva blocuri recent ridicate. Coniacul din fundul paharelor făcea și mai minunat decorul.
La spargerea petrecerii, familiile Dissescu-Reiss și cunoscuții lor s-au îndreptat pe jos spre case și spre trăsurile din Piața Rosetti, vorbind tare, rîzînd și fredonînd; străbăteau un cartier tăcut, cu oameni care se culcau pe atunci devreme, dar luna septembrie era încă o lună de „aproape vacanță“, nimeni nu se supăra de bucuria celorlalți.
Instalați în noua lor locuință, tinerii Dissescu și Reiss, fiecare cu nevastă și cîte un băiețel, s-au simțit acasă încă din prima zi. Bărbații doreau de multă vreme să plece din casele vechi unde se născuseră, iar vila-bloc din mahalaua Negustori însemna și începutul unei noi vieți. La 1930 totul era nou și promițător. La ritmul în care răsăreau în București blocurile cu două, trei sau mai multe etaje, în care se deschideau continuu restaurante, bodegi de lux ori grădini de vară în parcuri, ai fi zis că lumea se pregătea pentru un veac de pace și fericire, în orașul ce semăna tot mai mult cu unul european, așa cum îl visaseră părinții tinerilor de la 1930.
Tribul Dissescu-Reiss nu făcea decît să urmeze moda bucureșteană și nimic mai mult. Micuții Gheorghiță Dissescu și Mili Reiss, după terminarea școlii de pe Mântuleasa, aveau să se înscrie bineînțeles la Spiru Haret, liceul deja faimos de lîngă Piața Rosetti, liceu despre care se spuneau doar lucruri bune. Era încă prea devreme ca părinții să se gîndească la profesiuni viitoare pentru cei mici: deocamdată să crească ei sănătoși în atmosfera tihnită din Intrarea Vergului, printre copiii la fel de răsfățați ai vecinilor. Cei doi băieței, născuți la un an diferență, arătaseră încă din clasa întîi primară că meritau premii cu cunună. Erau deștepți, vioi și în fruntea clasei, fără ca familiile lor să-i fi sprijinit special. Dar anii ’30 au trecut repede.
Peste România și peste București s-au abătut lupte politice, război, ocupație străină, două cutremure devastatoare și cîteva altele mai mici, însă casa cu numărul 6 din Intrarea Vergului a rezistat impasibilă. Locuitorii blocului-vilă n-au abandonat-o și au păstrat-o în funcție așa cum s-a putut.
Apartamentele de la etajele unu și doi, apartamentele proprietarilor, au fost și cele mai păzite de vijelie; familiile au continuat să locuiască în casa ce le aparținea, supraviețuind în chip miraculos schimbărilor care răscoleau lumea din jur. Casa n-a fost niciodată naționalizată, chiriașii și nepoftiții nu au inundat-o ca peste tot, iar familiile Dissescu-Reiss, amenințate de două ori cu mutarea la alte adrese, au reușit să rămînă pe loc. E drept că o verișoară a bancherului Reiss ocupase, pînă pe la mijlocul anilor ’50, o funcție înaltă în partidul comunist, așa că excepția de la naționalizare, obținută cu greu pentru familia Reiss, s-a extins natural etaj, cumpărat de la cei doi pe o nimica toată, a ajuns din fericire la o persoană influentă, la Academicianul profesor Matei Zippa, șef de secție la Academie; acesta nu l-a locuit niciodată, ci și-a instalat acolo un văr. Dissescu-Reiss au dat slavă cerului că în casa lor s-a mutat pînă la urmă un om de calitate, și nu un individ incomod.
Adevărata decădere a casei s-a petrecut abia mai tîrziu, la sfîrșitul anilor ’70. Imediat ce bătrînii Reiss, foștii tineri Reiss de la 1930, s-au prăpădit, la mică distanță unul de altul, Mili Reiss a emigrat în Israel și apoi în Statele Unite, părăsind cu moartea în suflet casa în care trăise o viață. Aceasta a rămas în voia valurilor istoriei, fără a mai avea un proprietar precis. A rămas deci în posesia acelei instituții misterioase și bine cunoscute care dădea voie oamenilor să emigreze pentru ca apoi să le ocupe discret casele. Familia Reiss n-a făcut excepție.
Spre sfîrșitul anilor ’80, dintre participanții la inaugurarea casei cu numărul 6 din Intrarea Vergului, petrecută în septembrie 1930, supraviețuia doar familia de la etajul unu, de unde nu se mișcase mai bine de o jumătate de secol. Sfîrșitul anilor ’80 găsea blocul-vilă într-o stare acceptabilă, întreg, fără nicio urmă de la cutremure. Dar în decorul neschimbat se mișcau cu totul alți oameni.
Capitolul I
Etajul I
Noiembrie 1987
„Da, orice, numai nu frigul, numai nu repetarea iernii de acum trei ani, aș vrea să uit toate amintirile din iarna aia și nu pot, îmi vin în minte amănunte peste amănunte“.
Dissescu se strînge instinctiv în halatul moltonat de culoarea pădurii, pus peste un pulover bej.
„Sunt friguros într-adevăr, iar casa asta e spațioasă, elegantă, dar friguroasă; ar trebui să cobor adînc în trecutul meu de licean și de student, să cobor adică pînă în vremea războiului, pentru ca să mă văd bucuros și destins cu adevărat pe timpul iernii. Imediat ce s-au instalat în țara noastră noii stăpîni, nu s-a mai găsit păcură și am aflat ce-i aia frigul. Îl înduram ușor la cei treizeci de ani, pe atunci anii treceau repede, iar instalarea aproape imediată a gazelor a însemnat o fericire. Uitasem frigul din zilele marelui viscol, reveneam la normal. Și iată că acum cîțiva ani, pe neașteptate, cînd s-au golit rafturile magazinelor, a apărut și frigul. Decît că acum, bătrîn, m-am făcut și mai friguros. Zidurile astea de beton care au înfruntat două cutremure mari păstrează cu gelozie între ele aerul înghețat și fac din elegantul meu living o grotă imposibil de adus pe timpul iernii la o temperatură civilizată. Vara e bine, răcoare ca într-o vilă la munte, dar imediat ce vîntul din Nord ia cu asalt ferestrele largi, ne mutăm în Siberia.
Am atins punctul cel mai de jos în iarna aia cînd închideam centrala și goleam instalația: presiunea gazului ajunsese la zero. Am crezut că o să mor, nu atît de frig, cît de lipsă de speranță: știam că pînă nu se face cald afară n-o să am căldură nici înăuntru.
În după-amiaza întunecată, cînd nici un licăr de flacără n-a mai sclipit în arzătorul de jos, am fugit în Piața Sfîntul Gheorghe la sediul central al dispeceratului, unde mai fusesem de cîteva ori. De data asta lucrurile s-au petrecut repede. Omul în vîrstă din cămăruța de la intrare mi-a făcut loc lîngă o sobă fierbinte de tuci și mi-a spus cu blîndețe: «Goliți instalația și opriți centrala, nu mai avem presiune în rețea. Dacă vă îngheață apa în calorifere și le sparge, reparatul o să coste o avere. Mai bine stați în frig decît… Nu știu ce să vă spun, mai treceți peste cîteva zile…». Am mai zăbovit puțin lîngă sobă, omul mă privea cu milă și înțelegere, avea cam vîrsta mea; a trebuit să ies în frigul de afară și să merg amețit cele zece minute pînă acasă.
Aici am făcut ceea ce omul din Sfîntul Gheorghe mă sfătuise, apoi i-am telefonat lui Zippa la trei și i-am spus ce s-a întîmplat. Încă un telefon la etajul doi, tot pentru asta. La parter nu răspundea nimeni, cei doi bătrînei se refugiaseră probabil în vreo casă mai călduroasă. Am golit instalația.
Cînd obligațiile imediate s-au terminat, m-am înfofolit cu toate hainele pe care le aveam și m-am băgat în pat, sub plapumă și sub cuvertură, așteptînd sfîrșitul. Căldura din radiatorul electric aprins în dormitor nu ajungea nici pînă la colțul camerei. Nu era nimic de făcut, în tot apartamentul nu exista nicio altă sursă de căldură.
Știam că Lilica e mai curajoasă, mai rezistentă și mai sănătoasă decît mine, dar mi-a dovedit-o atunci cu vîrf și îndesat: a înfruntat mai bine frigul, uneori părea că nici nu-l simte; venea în pat lîngă mine să mă încurajeze; telefona în stînga și-n dreapta, degeaba, ca să afle la care prieten e puțină căldură; plimba unicul calorifer electric prin toată casa, să fie ceva fierbinte pe care să pun mîna. Mi-era atît de jenă de cîte face pentru mine, că mă înfuriam și-i spuneam să stea liniștită. Probabil însă că ea m-a salvat de disperare.
În iarna aceea am aflat despre mine însumi o mulțime de lucruri – și toate în legătură cu frigul. Se poate face ceva într-o casă pentru a uita că în cameră ți se dau doar zece grade Celsius? Nimic. Am încercat să ascult discurile mele preferate, din moment ce electricitate totuși aveam, și am constatat că nici măcar o suită de Bach nu suportam. În postamentul din lemn de nuc, iubitele mele discuri extraordinare mă așteptau cuminți și tăcute, ca niște soldați credincioși, cu regretul că nu pot face nimic pentru mine. Cu ocazia asta am văzut că muzica trebuie ascultată la căldură și în liniște, pentru că în ger ea devine insuportabilă.
Cîteodată citeam – se poate și în frig, dar numai în doze mici. Cînd scoteam mîna de la căldură ca să întorc pagina, frigul năvălea iar. Cît despre scris – ce glumă! Peste cinci minute îți îngheța mîna și nu mai puteai ține stiloul sau pixul; am constatat chiar că mîna dreaptă îngheață prima – poate pentru că inima se află la stînga și pompează sînge cu mai multă convingere. Într-o cameră înghețată din care n-ai unde să pleci, nu poți decît să te chinui clipă de clipă gîndindu-te la un singur lucru, la cît e de frig.
Ca să-mi fac curaj, îmi tot ziceam că poate fi și mai rău, bunăoară într-o închisoare: ce făceau fără foc deținuții politici (am cunoscut cel puțin doi), înveliți doar cu o pătură roasă, nemîncați, bătuți, aduși la disperare? Răbdau, rezistau, vorbeau între ei și pînă la urmă ieșeau totuși vii de acolo. Era o adevărată blasfemie să mă compar cu ei! Dar gîndul la chinul altor oameni, de cu zeci de ani în urmă, nu mă ajuta prea mult să ies din chinul de acum venit pe neașteptate.
În camera de alături Lilica, înfofolită în șaluri și învelită cu o blană, se uita cu stoicism la televizor. Eu n-aș fi fost în stare, mai ales că programul… În fine… Cu două perechi de pantaloni pe mine, cu două pulovere, încălțat cu ciorapi de lînă, încercam să adorm. Știam că din cauza frigului poți cădea într-un fel de amorțeală asemănătoare cu somnul, în realitate un preludiu al morții prin înghețare. Începe chiar să ți se pară că o căldură ciudată urcă din adîncuri și te cuprinde. N-am ajuns bineînțeles pînă acolo, pînă la performanțele exploratorilor polari; am rămas pe lumea asta, aplecat peste marginea ei, și m-am chinuit în continuare.
Nu moare omul așa ușor. Ceva se revoltă în el și își spune că trebuie să lupte, să iasă din gaura neagră. În acea seară de joi și de februarie, cînd întunericul combinat cu frigul îmi arăta cum trebuie să fie în infern, mi-au clănțănit dinții sufletului pînă cînd disperarea mi-a dat o idee: Ionel! Da, Ionel! Fostul meu subaltern de la CIMET trăia cu familia lui într-o vilișoară din Floreasca, la capătul orașului, o casă modestă încălzită cu lemne. Acum cîțiva ani fusesem la el. Am sărit din pat și i-am căutat numărul de telefon în vechea mea agendă de birou.
Lilica a protestat, spunea că-i e rușine să deranjeze oameni necunoscuți, dar pînă la urmă a cedat. Bietul Ionel a părut chiar emoționat că i-am cerut azil pentru o zi sau două, explicîndu-i că boala mea de inimă nu mă lăsa să stau în frig. A zis imediat da. Înarmați cu o valijoară, am orbecăit cu Lilica după un taxi și am ajuns în cele din urmă la casa salvatoare.
Luca, băiatul lui Ionel, inginer stagiar pe un șantier, avea în casă o cameră mică cu un pat, o cameră cu sobă de teracotă model vechi, călduță. Aflînd prin ce treceam, Ionel ne-a adus și o aerotermă, care a făcut din camera lui Luca un colț de rai, mai ales după gustarea însoțită de un ceai fierbinte; soția lui Ionel a întețit focul în sobă, a garnisit patul cam îngust cu o plapumă de puf; după care am stins lumina, Lilica a început să sforăie încetișor, dar eu n-am putut adormi: cred că-mi dăduseră lacrimile de fericire și nu mă puteam sătura de căldură. Cămăruța lui Luca – acum o nacelă bine încălzită – zbura peste oceanul întunecat și înghețat în care se transformaseră Bucureștii, ocean cu un milion de nenorociți plutind în derivă. Tremuram din nou, dar de căldură și de bucurie. Am adormit abia spre dimineață, cînd camioanele începeau să hodorogească pe strada pavată cu pietre de rîu. Bucureștii se trezeau după o noapte de coșmar.
A doua zi soarele strălucea, dar temperatura scăzuse cu încă două-trei grade. După ce s-a întors de la serviciu, Ionel m-a mai salvat o dată: a mers cu mine în casa noastră din Vergului și a făcut cu mîna lui ceea ce eu n-aș fi îndrăznit niciodată – a scos supapa din contorul de gaze, lucru strict interzis. Peste încă o zi ne întorceam acasă și vedeam că, după doar 48 de ore, poposisem pe alt tărîm: bătrînul meu termometru arăta că în casă erau șase grade, iar oglinda din salon avea în colțul din dreapta o crăpătură, dovadă că gerul trecuse și peste ea. „Aveți grijă, domnule inginer, dacă se dă drumul la gaze puneți la loc supapa, să nu se încălzească prea tare centrala“, mă avertizase inutil Ionel. Gerul din jur părea instalat pe vecie.
Scoțînd mica piesă ce fusese gata să mă omoare, un fir de gaz s-a strecurat în centrală și în aceeași zi pe seară arzătorul de la subsol a avut în vîrf o mică flacără pîlpîitoare ca o lumînare. Ea nu servea deocamdată la mare lucru, dar a făcut să renască speranța. Peste încă două zile, caloriferele erau călduțe.
E curios cît de puțini oameni mi se mai adresează cu respectuoasa formulă „domnule inginer“. La Institut, la CIMET, înainte de a ieși la pensie, colegii mă strigau „Dissescule“, de parcă ar fi uitat ce meserie am. Arăt eu atît de puțin a inginer? Posibil. Inginer de șantier sau de întreprindere am fost doar în primii cinci-șase ani după absolvire, așa că transformarea mea în funcționar s-a petrecut parcă de la sine.
Gheorghiță sau Ghiță nu-mi mai spune nimeni. Cînd aud la telefon o voce hîrîită întrebînd dacă vorbește cu Ghiță, e sigur vreun coleg de liceu: doar acolo am fost Gheorghiță și Ghiță cu adevărat. În ciuda vocii lor bătrînești, cei care mă cheamă așa la telefon îmi apar în minte fugind prin curtea de la Spiru Haret, ridicîndu-se timizi în picioare din bancă atunci cînd erau scoși la tablă, îmbrăcați cu cămașă albă la serbări. Foștii mei colegi de liceu locuiesc și azi în perimetrul dintre Piața Sfîntul Gheorghe, Călărași, Rosetti, Italiană, Armenească și Mântuleasa. Dacă părinții lor trăiau în acest centru fericit al orașului, colegii mei n-au vrut să-și schimbe domiciliul, chemați de un instinct obscur, atrași de magnetul uriaș și nevăzut din curtea Liceului Spiru Haret, care strînge pe toți foștii elevi în jurul lui.
Colegii de liceu mă sună la telefon de foarte aproape, de la cîteva străzi distanță – cutare de pe Lucaci, lîngă biserica lui Anton Pann, cutare de pe Batiște, cutare de lîngă Grădina Icoanei. Vocile lor ajung la mine slabe, tremurătoare, ca de pe altă planetă, în timp ce ei se află la doi pași. Ne-am adăpostit pe aceeași plută fragilă împinsă în sus și-n jos pe marea vieții; schimbăm replici banale, pentru că nu îndrăznim să ne plîngem de ce ne doare cu adevărat, de apropiata noastră despărțire.
Nici măcar vecinii mei, informați asupra mea din moment ce stau în casa construită de tata, nu mă socotesc probabil inginer: am rămas doar cel mai vîrstnic locatar al casei, domnu’ Dissescu și gata. Și totuși am efectuat spre binele tuturor cîteva operații inginerești de care nici unul din ei n-ar fi fost în stare. Am înlocuit conducta de apă a stradelei noastre, găurită de vreme, din care apa iriga gratuit și subteran copacii și buruienile de pe locurile virane din jur. Am proiectat și instalat hidroforul de care se bucură acum toate apartamentele din bloc. Pentru că apa urca cu greu chiar și la etajul unu, am dezafectat rezervorul de păcură de la subsol și l-am transformat în rezervor de apă. Cu hidroforul, apa a început să curgă din belșug pentru toți, chiar în momentul când cădeau frunzele și vremea se răcise. Blocul nostru reintra în normalitatea pierdută, cea dinainte de război.
Operațiile de la subsol întreprinse de oamenii meșterului Anghelache, șeful escroc al echipei, m-au chinuit din primăvara pînă în toamna lui 1979. În fine, într-o dimineață vîntoasă de octombrie, fugeam la capătul Drumului Taberei și îi înmînam lui Anghelache ultimii bani datorați, mă despărțeam de vicleanul maistru cu speranța de a nu-l mai vedea niciodată.
Revenit victorios acasă, am sărbătorit evenimentul în felul meu. M-am izolat în baia unde am aprins doar luminița din spatele oglinzii și am umplut cada cu apă fierbinte; m-am cufundat în apa uitării, în lichidul amniotic artificial. De ani de zile mă mulțumisem doar cu dușul zilnic, rapid și călduț. La un moment dat, Lilica a bătut în ușă și m-a întrebat dacă nu mi-e rău; i-am răspuns că din contra, mi-e foarte bine. Am plecat într-un tîrziu din raiul pe care mi-l construisem singur.
Era o toamnă rece, ca cea de azi. În anii de frig programat ce au urmat după puțină vreme, de cîte ori nu mi-am adus aminte de acea baie-sărbătoare, de după instalarea hidroforului. Ce bine că în toamna lui 1979 nu știam ce va urma și în ce ghețărie avea să se transforme casa noastră! (Cîtă înțelepciune pe Providență să-și ascundă atît de bine intențiile, pentru ca nici cele mai inteligente minți să nu ghicească ce se va întîmpla peste un an sau doi!)
(Din romanul În așteptare, în curs de apariție la Editura Polirom)