Ultima carte scrisă de Cioran în limba română este probabil un exercițiu din perioada premergătoare primei versiuni a Tratatului de descompunere. Cartea a fost elaborată în primăvara – toamna anului 1946. Cum autorul nu a dat niciun titlu acestui manuscris deținut de Biblioteca Literară Jacques Doucet din Paris, am convenit, de comun acord cu editorul, să fie intitulat Carnetul unui afurisit, pornind de la un fragment care se prezintă ca o filă desprinsă dintr-un ansamblu numit ca atare.
În acest text, mai dens decât scrierile anterioare ale aceleiași perioade (Despre Franța, partea a doua a Îndreptarului pătimaș, Razne), Cioran rămâne egal cu sine. Nu se dezice de ceea ce a scris până acum. Tonul este însă diferit: entuziasmul și înflăcărarea din Pe culmile disperării s-au diminuat, inflexiunile sunt mai molcome, concentrația de agent coroziv a scăzut. Scriitorul distilează ca un chimist experimentat accente noi, extinzând domeniul de reflecție la subiecte mai puțin cunoscute sub pana lui, cum ar fi dragostea. Alteori, vechile obsesii sunt revăzute din perspective diferite. Meditația lui Cioran despre timp, spre exemplu, capătă în această ultimă carte dimensiuni neașteptate, de negăsit în scrierile anterioare. Acesta devine aici un partener inconturnabil al Neantului, modul prin care Nimicul dă formă iluziei de existență măsurând viața în mod negativ, scurtând-o adică iremisibil, cu trecerea fiecărei clipe.
Inconfundabilă rămâne însă paleta largă de teme specifice autorului: moartea, muzica, (ne)credința, nesomnul, boala și sinuciderea revin obsesiv, modulate de fiecare dată altfel sub același arpegiu descendent, căci decepția și melancolia rămân orizontul definitoriu al gândirii lui Cioran. Acest spectru tematic va fi menținut și în primele scrieri franceze. Carnetul unui afurisit anunță, prin această distilare de ton, proximitatea translației dinspre română spre franceză, dar și prin ezitări sintactice în care influența limbii lui Voltaire devine vizibilă.
Natura ne-a dat somnul, ca prin inconștiența reversibilă să ne lecuim de răul pricinuit materiei de veghe. Acei ce l-au pierdut sunt izgoniți din binefacerile tămăduirii zilnice, ei târâie cu sine în spațiul nopții și al zilei o sete de odihnire, neputincioși a-și făuri un cumpăt din pleoape întredeschise veșnic. Iar când ațipirea îi scoate vremelnic din neprielnicie, visuri împovărate de sudori și monștri le obosesc trupul mai nemilos decât treze sârguinți. Coșmarurile sapă materia sănătății și rod sămânța echilibrului și măduva dimineții. De și-ar vărsa ei odată visurile plămădite-n spaima cărnii și-n sufletul îngrozit de sine, toate acele visuri ce s-au depus pe fundurile conștiinței ca drojdie a iadului infinit nocturn, spre a se curăți de moștenirea atâtor nopți ce-au dispărut în prezența subterană a veninului lucid! Atunci s-ar lecui subit de pacostea odihnei tulburi în care timpul toacă avutul nădejdii și n-ar avea trebuința de a mări cu prisos de suspine povara căinței și-a afurisirii.
Natura n-a dat tuturor nopțile în dar. Pentru unii ele-s fugă balsamică de soartă; pentru alții, fețe neînduplecate ale aceleiași ursite.
*
C’est assez que d’être, obișnuia a spune gingășia tristă a Doamnei de La Fayette. – Într-adevăr, faptul pur de a fi, simțit în crudele suspendări ale duratei, e înfricoșător și covârșește, prin imens și vid, cele mai sângeroase viziuni de tragedie. Oedip sau Macbeth pălesc în fața revelării neașteptate a existenței ce ne copleșește uneori în tăcerile timpului. E ca și cum sângele s-ar închega-n nemărmurire, nemaiavând tărie să hrănească absurdul și oasele s-ar încleșta, oloage, nemaiputând purta povară de mădulare prin întinderile durerii. Urâtul e tragedie fără conflict – e conflict virtual ; lipsa de deznodământ aruncă insul în afară de orice ieșire, în putința fără fund de-a nu muri, pe când eroul – străin robiei posibilității – se desfășoară corect și sigur spre sfârșit.
*
Timpul e înmulțirea existenței printr-un principiu care-o sapă. Rolul lui față de fire e comparabil dragostei față de individ. Ce nu-i pură existență sau neant, e echivoc; – timpul în primul rând, etern echivoc din care emană fețele lumii și tot ce-i neînstare de a păstra înfățișarea primordială. Clipele adaugă ființei un minus de ființă. Căci timpul e îmbogățirea negativă a existenței.
*
Spaima reprezintă esența cea mai densă și mai concentrată a egoismului. Mândria unicității noastre și reacțiile fiziologice cele mai elementare se unesc în protestul ei împotriva lumii. Ea exprimă o apărare agresivă a duhului și a instinctelor de puterile din afară care ne încalcă individualitatea și conturul. Universul este așa constituit încât toate forțele lui amenință fragilitatea insului. O ușoară înmuiere a egoismului e îndestulătoare ca elementele vrăjmașe să micșoreze energia existenței individuale. Fără pornirile, sprijinite de conștiință, ale orgoliului personal, edificiul valorilor și actelor umane s-ar prăbuși crunt. Orice gest de viață pleacă din iluzia singurei noastre realități. Când spaima ar dispărea, superioritatea noastră asupra lumii ar fi atât de mare, că am înceta să fim. Nepăsarea este simptomul descompunerii noastre ; în ea, marginile individuale nu ne mai sunt tăria – pe când în spaimă ele-s unica grijă. Conturul nostru devine o superstiție tumultuoasă prin care ne definim față de ființe și lucruri. Egoism = existență este ecuația obligatorie a individualității. Dincolo de ea începe Vagul și primejdiile lui.
*
Dragostea se interpune între noi și lucruri. Ea cere atâta atenție, încât sleiește energia trebuincioasă unui rodnic exercițiu al duhului. Asupra unei singure ființe câtă concentrare, pe care-am fi putut-o dărui Ideii! Iubirea fură seva ce hrănește viața spiritului; iubirea e marea pagubă a teoriei. Ce atenții împrăștiem în sublimul ei intim – criză a igienei intelectuale!
Marii filosofi n-au fost atât deficienți ai Erosului, cât maeștri în a rândui belșugul simțurilor și-al simțirii într-un spațiu străin acestora. Ei au întrevăzut că timpul cerut de dragoste e timp furat gândirii, că dragostea n-are sens decât dacă cere timp. Bărbatul și femeia se-ntâlnesc ca să-l omoare. Singuri nu l-ar putea face. Căci singurătatea nu ucide nicio clipă. Aici zace tâlcul existenței separate a filosofului.
*
Sufletul își pierde din dimensiuni pe măsură ce rușinea de sublim crește în noi cu vârsta.
*
Acest cuvânt : suflet, pare cea mai goală născocire a vorbirii – și cu toate acestea un singur freamăt al realității lui neverificabile face mai mult decât tot pământul și aștrii.
*
Dintre creațiile oamenilor numai muzica inspiră o senzație de absolut. De absolut fugitiv. Căci el ne scapă; nu-l putem fixa în niciun fel. Un Necondiționat – cu toate atributele vremelniciei…
*
Singurul exercițiu spre care mai tind năzuințele mele este afundarea în vrăjile vacuității. Limpezimile și fostele speranțe ale zilelor se topesc în scufundătura voluptoasă către un gol interminabil și învăluitor. Și cum scobori spre el, ochii n-ai a-i întoarce spre zări străvechi, căci lunecarea ta e-nfășurată de căințele luminii.
*
Ceea ce face din amărăciune o stare atât de-aparte este excesul ei de rigoare, caracterul ei deductiv. Cazurile particulare n-o prilejuiesc, ci intră în premisele ei. Ea-i o otravă procedând în silogism. În universul ei logic, ea știe că universul real o ajută și-o justifică ; ea cunoaște erezia fericirii, lipsa de generalitate și neputința demonstrativă a acesteia.
*
Destinul meu e să devin un erou al vidului interior.
*
Toată viața am nădăjduit a mă converti la ceva deasupra acestui suflet nesfârșit pieritor, la o nestrămutare ce să nu fie neant – și n-am izbutit decât să-mi macin simțirea, să mă tăvălesc în vremelnicie și-ntr-un jind fără obiect și țintă.
*
Senzația de a fi o ființă pură, fără nici o taină, senzația de suflet fără talent, de poezie goală și de zvâcniri covârșite, în zile de-o absurditate plată și-ntr-un timp tocit… Unde-s vechile fioruri ?
Meteahna de-a transpune totul în teorie m-a secătuit. Când extazul se apropia, îi dibăceam elementele, îi scormoneam patologia, îl înțelegeam. Și-l pierdeam.
Când mă învolburam într-o credință, în loc a mă pierde în ea, și cu ea, mă deșteptam maestru în psihologie; supranaturalului îi dam de tâlc; fervoarea se evapora. Teoria e leacul fatal ce ne tămăduiește de toate înălțimile inimii, de toate riscurile mărețe, de toate primejdiile sfinte. Mistica dispare ucisă de armele Înțelesului. Să fie rostul tău în a te lecui prin luciditate de sublim? Teoria înfrânge nobila patologie; fără concepte puteai a te-nălța la vaste închinări, la vers și rugăciune. Dar prin duh ți-ai săpat răul ceresc și-ai minat ispita transcendentă; mintea limpede te-a ferit de toate cuprinsurile impure și pline de freamăt. Te-ai lecuit de toate ; absența a devenit împărăția ta.
*
Instinctele naturii și instituțiile societății au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a împiedica omul de a dispune de sine însuși. Când în secolul al șaselea sinodul ecumenic de la Orléans a găsit că Iuda a comis o mai mare crimă luându-și viața decât trădând pe Isus, – el n-a făcut decât să subordoneze absolutul la punctul de vedere cetățenesc. Actul de a nu mai fi – prin voia noastră – a fost declarat păcat de întemeietorii de religii și de dregători. Nici măcar Buda nu l-a sprijinit.
Astfel porțile s-au închis în urma noastră și osânda la viață iscălită de toți reprezentanții cerului și ai pământului.
*
Anii m-au învățat să apreciez înțelepciunea lașilor și să mă feresc de intoleranța eroilor. Un om care crede în ceva devine în scurtă vreme de nesuferit, pe când unul care are doar păreri ne îngăduie să n-avem niciuna sau să avem câte vrem și de ce fel vrem. Prefer un suflet gol, dar plin de îndoieli, decât un suflet mare, nesprijinit pe-o minte roasă de întrebări. Când speranțelor le-am pus aripi ca să zboare departe de noi, rămânem blânzi, milostivi și sceptici cu viața, al cărei farmec îl anulează oamenii care cred.
*
Muzica satisface gustul nostru de absolut și de nespus – dar nu răspunde la niciuna din exigențele inteligenței. Nevoia noastră de-a căuta îndoieli în toate ramificațiile duhului este dezamăgită de vibrațiile pure. Îndoieli sonore nu există ; nu există muzică sceptică. Ea ne dă totul – dar noi rămânem mai departe cu toate șovăielile minții și ne continuăm întrebările ca și cum ea n-ar fi. Din păcate, răspunsurile muzicii, împreună cu ale celorlalte extaze, sunt fără de folos exercițiului lucid. Sublimul e inutilizabil în tărâmul teoriei. Spiritul trece din îndoială în îndoială fără să găsească în afară de sine și de cuvinte vreun ajutor orbecăirii lui. Pentru el, până și soarele descrie cu lumină un semn de întrebare, iar noaptea-i fondul zilnic din care purcede cărarea cugetului.
*
Marele avantaj al poeților este că ei nu trebuie să explice moartea. Astfel ei n-au văzut-o decât imensă; nu însă și evidentă, fiindcă n-ar fi putut-o cânta. Evidența se înregistrează și e trecută în formulă; e fără fior. Echivocul morții – de a fi ceva nespus de tainic și în același timp infinit posibil – pare a o face accesibilă numai unor concepte inspirate, unei întraripări abstracte, unei minți dincolo de poezie și filosofie. Imediatul și insesizabilul ei nu intră nici în cântec și nici în demonstrație. Ea-i o banalitate… crucială. Cum să-i traduci prilejul ei misterios și sigur? Primăverile, spitalele, mânăstirile, cine nu se ocupă de ea ? Ce-i în sine nu știe nici un mort și nici un viu, fiindcă ea nu este – sau este numai în nume și în spaimă ; un flatus vocis al iremediabilului, o esență absurdă și cotidiană a posibilului. Ce ușor e s-o dorești sau s-o urăști, ce normal s-o simți sau s-o preschimbi în freamăt, și ce greu s-o știi și s-o predai acelora ce s-au numit ei înșiși muritori, de teamă că viața n-ar putea hrăni o definiție!
*
Misiunea singuraticului este să se răfuiască cu soarele, cu incomprehensibilul luminii.
*
Avea-voi în mine tăria ca să mă apăr de ispita rugăciunii și îndestule îndoieli ca să înlătur extazul? Tu nu-mi îndulcești, Doamne, otrava întrebărilor și nici amarul suferințelor. La ce să-mi arunc zilele la picioarele tale, când mi le-am cheltuit în închinări la altarele vremelniciei? Cu Tine sau fără Tine, lumea este aceeași; timpul se scurge pentru a ne înșira durerile. Cum le-aș uita, – sau cum ai putea să mă înghiți cu ele? Lasă-mă mai bine aici în zbatere și-n caznă. Când nu le-oi mai îndura, nevoie n-o să am să ți le trec în sarcină. Înfățișările tale, născocite de cerințele și zrențele sufletului nostru, s-au schimbat în vreme; dar toate laolaltă n-au alcătuit leac sigur rănilor noastre. Noi suntem și-am rămas aceiași; iar Tu nicicând n-ai fost mai mult ca noi. Dă-mi deci puteri să viețuiesc fără de tine, să-mi port o mântuire sub lepra cerurilor, dă-mi deznădăjduirile pământului, dar nu mă-ngenunchea prin crez!
*
Limitele vieții sunt determinate de puterea ei de conservare și de creație. Rădăcinile ei nu pot fi văzute, dar pot fi bănuite. Același lucru se întâmplă cu entuziasmul sevei. Ea circulă în ființe, dar nu le depășește, pe când dezgustul de viață e mai profund decât viața. O învăluie și-o depășește. Nenorocul e că această penibilă profunzime e mult mai frecventă decât freamătul pozitiv. Oroarea de-a trăi e legislația secretă a lumii. În dosul sângelui ager s-ascunde altul covăsit și-n umbra ideilor zburdalnice se ghemuiește sminteala minții.
*
Ceea ce face viața greu de suportat sunt micile nefericiri. Un dezastru te obligă la o hotărâre: îți faci seama sau continui, pe când măruntele hărțuieli ale sorții te împotmolesc într-un trai istovitor, fără intensități și deznodământ. Lipsa unei mari nefericiri creează plictiseala, scârba de viață și imposibilitatea de a te mântui. Ca să găsești gust în fire trebuie să te lupți cu ceva, să trădezi sau să fii trădat. O existență care nu cere un Iuda pentru a o consacra, n-are relief și adâncime. Tot așa o existență care nu se poate dezminți pentru simpla ei voluptate de a se auto-anula, nu dă rod în alții și nu rodește nici ea. Nu suntem ceva decât în măsura în care ne jucăm cu instinctul conservării. Noblețea inspirației pretinde un exercițiu de sarcasm în mijlocul propriei noastre identități, o pasiune de ruptură și-un râs năvalnic de a ne vedea frânți în două. Este circul singurătății de care are nevoie purificarea lăuntrică.
*
Vraja bolnavă a muzicii îmi îngăduie să-mi închipui doar două căi, egal de tainice: depășirea lumii sau omorul – scoaterea inimii din rândul timpului sau cufundarea în văile sângelui.
*
Când îți împrăștii anii prin mari orașe, pângărindu-ți fiorii cot la cot cu oricine, ajungi să nu mai cunoști bucuriile vaste ale nopților în orașe mici, în munți și la margini de mări. Tristețea adâncă și întemeiată, verificată și incurabilă este un fruct al gândurilor născute în spațiul fără orizont al zidurilor și al semenilor. Se cere un aer curat ca să exulți. Orașele mari ucid sămânța de bucurie cu care ne-am născut. În singurătate, tristețea noastră are un suflu de măreție și se lasă asupra noastră ca o răsplată sau se transformă-n imn, pe când în încăperile cetății sfârșește în amărăciune, sentiment străin naturii. Meteahna noastră vine din toate peisajele în care nu suntem. Între oameni, existența e o vină, e un păcat automat, ce se încheie în expatrierea noastră din orice.
(Carnetul unui afurisit este în curs de apariție la Editura Humanitas.)
Prezentare și selecție de Constantin Zaharia