Dan Mânăscurtă era un adevărat ghinionist. De fapt, era un scriitor ghinionist, pentru că, altfel, în viața cealaltă (din afara literaturii) totul mergea ca pe roate. Avea o firmă de telecomunicații și o mulțime de contracte cu statul. Bani, mașini, trei amante numai în firmă. Li se spunea „A 1“, „A 2“ și „A 4“. „A 3“ nu exista? Ba da, dar vorbise mai mult decât trebuia și i se căutase post în firma unui prieten de-al șefului. Unde devenise „F.A.“ (fostă amantă) și mutată la magazia de echipamente.
Betty Pricop (refuzase să ia numele de Mânăscută la căsătorie) era o soție model. Nu o interesa viața amoroasă a soțului, mulțumindu-se cu a ei, care era tot atât de plină.
Cum copii nu aveau, Dan Mânăscurtă ar fi avut motive să fie un om liber și fericit.
Dar nu, el era un ghinionist!
Pe la vreo 22-23 de ani, când era student în ultimul an la Politehnică, se îndrăgostise de o studentă la Filologie, de Iolanda, o poetă destul de cunoscută în Cenaclul „Aripi“ la care îl invitase și pe Dan. O ascultase recitând și nu simțise niciun fior pe șira spinării. O dată, de două ori… Începuse să intre la bănuieli. Oare era prost?
Ceilalți trăiau cu exaltare momentele poetice. Se unduiau, își mișcau trupurile după o muzică mută, pe care el nu o auzea. Îi privea cu o admirație tâmpă, iar acasă căuta să imite și el acele mișcări inițiatice. Din păcate, nu-i ieșea nimic.
„Nu ai organ pentru poezie!“, i-a spus sentențios Vlad Stănescu, un inginer rigid, care conducea cenaclul. „Încearcă cu proză, acolo nu se observă lipsa sensibilității“, i-a dat inginerul o speranță de care s-a legat ca înecatul.
Și de atunci, de mai bine de 25 de ani, Mânăscurtă s-a apucat de proză. Cu mâinile, cu picioarele, cu toate celulele corpului său.
Subiectele le alegea rău, pentru că nu-l învățase nimeni cum să facă asta și nici măcar cum să scrie. O putea face Iolanda, însă la scurtă vreme îl părăsise pentru un actor ratat, care îi declama poeziile în piețe, târguri și tramvaie.
Prima proză era despre un accident de muncă petrecut la o altă firmă. Doi muncitori beți manipulaseră greșit un stâlp de înaltă tensiune care căzuse peste un al treilea, care murise pe loc. Proza lui semăna al dracului de tare cu un raport dat în fața „organelor de anchetă“, dar el nu simțea asta.
El scrisese literatură.
Îl anunțase pe Vlad Stănescu că are o proză pentru cenaclu, iar acesta îl programase pentru lectură în ultima ședință din luna mai.
Primul ghinion: la jumătatea lunii, „inginerii“ (așa li se spunea cenacliștilor de la „Aripi“) fuseseră alungați din sala unde aveau loc ședințele. Cum Stănescu nu avea cine știe ce relații, Cenaclul „Aripi“ dipăruse „din lipsă de sală“ chiar înaintea debutului său.
Se îmbătase de necaz, iar a doua zi o cunoscuse pe Betty Pricop, cu care se și căsătorise la scurtă vreme.
Dorința de a debuta, de a citi într-un cenaclu și de a fi aplaudat de colegi nu-i dădea pace și umbrea bucuria proaspetei căsătorii. Betty nu-i cunoștea, pe atunci, pasiunea (în traducere, damblaua), crezând că este vorba despre o altă femeie. Când și-a dat seama că bietul om suferea din cauza literaturii, s-a liniștit și așa a rămas până în ziua de astăzi.
În cele din urmă, Dan Mânăscurtă a descoperit un cenaclu de provincie, nu departe de București. S-a pus bine cu Max Imilian (probabil era un pseudonim), cel care conducea ședințele de cenaclu, și a început să le frecventeze, participând și la sponsorizarea chefurilor care se făceau după.
Și a venit momentul când trebuia să fie programat pentru lectură. Trebuia să fie într-o zi de sfârșit de octombrie. S-a pregătit temeinic, citind în fața oglinzii, cu intonație, proza Stâlpul de înaltă tensiune, cea cu accidentul mortal.
Îi plăcea, domnule, nu avea cum să nu aibă succes!
A venit ziua debutului în cenaclu. Dar lucrurile au scăpat iarăși de sub control.
Exact în acea zi, sosise în oraș un mare scriitor, candidat permanent la un premiu pentru literatură. Nu a mai venit nimeni la cenaclu, nici măcar Max Imilian. Toți nenorociții s-au dus să se laude că îl văzuseră pe marele prozator bucureștean în dialog cu un alt scriitor local.
A fost al doilea mare ghinion.
S-a îmbătat din nou, de data asta și mai rău.
După un timp, și-a zis că proza aceea îi poartă ghinion. Trebuia să scrie ceva nou și mai vesel. Ceva în care să nu moară nimeni, eventual să se nască cineva.
Ideea i-a venit într-o noapte, când se uita pe cer, așteptând să-i pice inspirația de sus.
A doua zi, s-a apucat să scrie proza M-am născut într-o noapte cu stele. Era un text autobiografic, care făcea niște legături cel puțin ciudate între nașterea lui și apariția unei stele noi, un fel de stea-pereche a sa. „Dan – Dana“, așa se numeau cele două stele-pereche în textul său. „Dana“ era, evident, steaua sa norocoasă, dar bietul de el nu remarcase nicio clipă că oricine ar fi citit acel nume straniu „dandana“. Ceea ce era cu totul altceva…
De data aceasta, s-a decis să nu mai apeleze la vreun cenaclu. Nu mai credea în utilitatea acestora, după cele două rateuri. A hotărât să trimită proza cea nouă unei reviste literare. Cum nu îndrăznea să o trimită la vreuna dintre publicațiile Uniunii Scriitorilor (avea să vină și clipa aceea!), a trimis-o pe adresa revistei „Virgula face diferența“, apărută recent într-un orășel de provincie. I-a promis redactorului-șef că dacă i se publică proza, avea să cumpere tot tirajul. Adică toate cele 100 de exemplare tipărite. Redactorul-șef a plusat și a cerut să i se cumpere 200 de exemplare. Dan Mânăscurtă a acceptat, pentru că asta ar fi însemnat debutul său publicistic.
Proza a apărut în pagina 5, cu halcinantul titlu: „Dandana“. Nici vorbă de titlul ales de el. A rămas uluit cu ziarul în mână și cu cele 200 de exemplare în portbagajul mașinii. A urlat minute în șir la nefericitul de redactor-șef, care dădea vina pe secretarul de redacție, iar acesta pe tehnoredactor.
Evident, nimeni nu era de vină. Răul fusese înfăptuit, iar de atunci Dan Mânăscurtă a început să fie numit, printre scriitorii provinciali, Dandana Mânăscurtă.
A fost al treilea ghinion. Cu siguranță cel mai mare dintre toate.
S-a îmbătat din nou.
S-a certat cu Betty și a dat-o afară pe „A 3“, amanta care se apucase să vorbească prin firmă că „de când cu literatura, patronului îi scăzuse potența“. De unde se putea trage concluzia că trebuia să alegi: ori literatura, ori treaba cealaltă!
Și-a revenit cu greu, dar știți cum este: suferința este cea care îți dă puterea să mergi mai departe.
A decis să scrie un volum de proză scurtă și să dea marea lovitură. De ce să aștepte confirmări secvențiale și să se risipească? Nu, domnule, totul sau nimic!
S-a retras aproape două luni undeva la munte, abandonându-și aproape de tot firma, contractele cu statul, amantele și pe Betty, care tot încerca să afle de ce provoacă literatura atâta suferință și dezechilibru.
S-a întors cu un vraf de manuscrise, pe care le ținea încuiate într-o geantă diplomat cu cifru. El și Marin Preda, sau, în fine, invers… Citise undeva că scrisul de mână este mai personal și că cele mai valoroase texte erau cele scrise pe hârtie, pentru că, astfel, scriitorul avea vreme să șlefuiască mai bine nestematele propriei gândiri.
Nimeni nu avea voie să știe ceva despre viitoarea carte. Dormea cu geanta sub pernă, mergea cu ea la firmă, o lua la bancă sau oriunde altundeva se ducea. Mai deunăzi fusese la „A 4“ și, spre stupoarea femeii, o așezase cu fundul pe geanta diplomat pentru a fi sigur că o are sub observație. „A 4“ se crucise, convinsă că patronul își pierduse mințile „pe altarul literaturii“.
Căuta cu înfrigurare o editură care să îi publice manuscrisul pe care îl numise M-am născut într-o noapte cu stele. Credea foarte mult în proza aceea și miza pe forța titlului ratat de imbecilii de la „Virgula face diferența“.
A găsit o editură mai mică și s-a înțeles cu directorul pentru publicarea manuscrisului, evident contra cost. Contra unui cost extrem de mare, dar pentru Dan Mânăscurtă nu conta asta, mai ales că „pachetul“ era unul „premium“, incluzând și un cuvânt înainte semnat de un critic literar care nu era chiar un nimeni.
Directorul a fost schimbat înainte să apară cartea.
Dacă nici ăsta nu este ghinion…
De data aceasta, nu s-a mai îmbătat.
Experiența lui de om de afaceri a ieșit la suprafață.
L-a angajat pe Bob Panaitescu, un redactor de carte cu experiență, și a înființat o editură proprie, pe care a numit-o „Stars“.
I-a cerut lui Panaitescu, devenit director, să caute manuscrise de valoare și să le publice. Ceea ce s-a și întâmplat. Panaitescu a atras scriitori importanți în jurul noii edituri care creștea de la o luna la alta.
Practic, firma de telecomunicații a lui Dan Mânăscurtă lucra pentru a susține editura, pentru a publica noi și noi volume.
Nu mai erau bani pentru investiții în echipamente, Betty începuse să se uite strâmb, iar „A 1“, „A 2“ și „A 4“ intraseră practic în cel mai negru post.
Mânăscurtă era imperturbabil.
Editura creștea, avea mereu lansări importante, criticii serioși începuseră să se apropie de „Stars“, o editură pe val.
Momentul său se apropia.
Avea să debuteze la o editură care avea autori importanți în portofoliu. Cheltuise o groază de bani, fiind la un pas de faliment, dar merita fiecare bănuț investit în editură.
Practic, investise în el și în viitorul lui.
Își făcuse planul să iasă cu cartea în luna decembrie, când lumea cumpără cărți.
Intră în biroul directorului și îi lăsă manuscrisul pe masă.
–Pe ăsta îl publicăm în decembrie, zise Mânăscurtă.
Panaitescu se uită nedumerit la patron, apoi frunzări vreme de câteva clipe manuscrisul.
–Nu-l putem publica!, zise categoric directorul.
–Imbecilule, e manuscrisul meu!, tună Mânăscurtă. Tu știi ce vorbești?
–Domnule Mânăscurtă, „Stars“ este o editură prea importantă pentru a publica așa ceva. Încercați în altă parte! La o editură mai mică…
Luă manuscrisul din mâna directorului și ieși din birou clătinându-se.
Îl refuzase până și propria editură, cea pentru care aproape se ruinase.