„În ce an suntem? În 1984? Povestea cu Orwell a trecut de mult – atunci? Nu contează anul; cunosc părculețul, trebuie să ajung întâi în piața din centru, de acolo mai sunt zece minute pe jos… În piața din centru, deci, dar în care oraș? Am amețit, poate că am și ațipit câteva clipe, visul mă aruncă întotdeauna în alt loc, necunoscut sau cunoscut doar pe jumătate. Sau într-unul complet uitat, unde n-am mai călcat de ani de zile, ca acum, când credeam că o străduță mă duce imediat la apă, la mare. Dar unde stau eu acum nu-i nici o mare, se pare că ar exista totuși una, undeva departe. (Da, 1984, cât m-au putut enerva cu aluziile și citatele din Orwell, tot efortul făcut pentru a ne demonstra că trăim în 1984. Ce prostie! Suntem în 1987 și gata!).“
Bărbatul așezat pe bancă întredeschide ochii: soarele, care îl bate în față de câteva minute bune, l-a înfășurat în căldură. Când îi deschide, observă că nici vorbă de piață sau de străduță: se află în mijlocul unui scuar cu câteva bănci, aproape toate goale. Pe jos, nisip și pietriș.
Să se întoarcă mai bine la visul de adineaori, numai că visul nu vine când vrei tu: aude acum fâșâitul mașinilor care trec pe la spatele băncii, pe strada aflată la câțiva metri, fâșâit până acum absent; auzise doar zgomotul care seamănă cu cel al valurilor mării la țărm. Să fi ajuns din nou pe malul mării? Imposibil, e în mijlocul unui oraș de câmpie, uscat, plin de praf.
Când s-a trezit complet zărește în stânga Atheneul, în dreapta un colț din Palatul Regal, undeva în fund Biblioteca Centrală Universitară, o lume familiară în care se integrează treptat, pe măsură ce apele somnului s-au retras până la ultimul val.
Cu oarecare efort se ridică de pe bancă și privește lumea de la înălțimea obișnuită; trebuie să se hotărască și s-o ia din loc, nu mai e așa mult, zece minute până la destinație. Îl irită că nu-și aduce aminte exact mesajul pe care ar vrea să-l transmită… Nu-i nimic, în primele minute de conversație își aduce el aminte.
Peste un sfert de oră, urca gâfâind scările spre al treilea etaj și ajungea la ușa apartamentului lui Jean-Paul cu răsuflarea aproape tăiată. Ce mizerie! Dacă nici în centrul orașului, în Piața Palatului, nu merg lifturile, ce trebuie să fie în cartierele depărtate! După ce sună, ușa maronie se deschide fără zgomot.
– Entrez, Fernand, je vous en prie!
Domnul în costum gri, cu raiuri albastru închis, cu cravată și păr grizonant, repetă curtenitor gestul de invitație, neschimbat de la prima vizită a oaspetelui. Obligat de politețea franțuzească, vizitatorul își stăpânește răsuflarea precipitată și intră în apartamentul lăsat în penumbră; ca întotdeauna, jaluzelele coborâte până la jumătatea ferestrelor aduc seara în odaie. De ce i-o fi plăcând lui Jean-Paul să stea în întuneric? Cândva l-a întrebat, n-a primit niciun răspuns, n-a mai insistat. Poate pentru că nu vrea să știe cu adevărat ce se întâmplă afară, dincolo de geamuri.
– Liftul vostru tot nu merge.
– O să fie gata mâine. Ia loc, te rog.
De îndată ce a intrat, Fernando începe să vorbească în franceză: printr-o convenție tacită, au adoptat drept limbă comună franceza. În clipele de mare iritare, trec amândoi pe română, dar amândoi vorbesc o română cu greșeli, așa că ultimul recurs tot franceza rămâne. Locuiesc în capitala României de mulți ani, răstimp în care s-au convins că româna e una dintre cele mai grele limbi, în ciuda faptului că e limbă romanică studiată în mari universități. Le-a rămas așadar franceza.
Românii din jur sunt convinși cu toții că niciun cuvânt din cele schimbate de ei în apartamente nu trece neînregistrat, nu scapă urechilor Instituției Atotputernice; ei, doi străini, nu iau în serios zvonurile care circulă pe tema asta; speră că este și acolo, în Instituție, lipsă de traducători din franceză, așa încât conversațiile lor să rămână neștiute. Unde mai pui că discuția în franceză se desfășoară mereu în ton rezervat, civilizat, fără violențe verbale.
În fine, ce li s-ar putea reproșa în legătură cu micile bârfe la adresa autorităților? Sunt amândoi comuniști adevărați, au ales să rămână în România din dragoste pentru această țară – și tocmai ei să fie suspectați? Pe de altă parte, știu acum că propriul lor statut s-a schimbat încet-încet, pe nesimțite, că nimeni nu-i mai protejează ca în primii ani de ședere aici. Au devenit cetățeni români, s-au integrat fără voia lor în masa românilor, enormă cantitate de oameni aflată acum în derivă.
Conform protocolului de la care niciunul nu se abate, Fernando se așază în dreptul ferestrei din stânga și admiră pentru a suta oară silueta roz, armonioasă, a Bisericii Crețulescu, profilată îndrăzneț pe fondul gri-murdar al blocurilor și al Palatului. („Ce bine că n-au dărâmat-o și a rămas o minune în centrul orașului și al țării, pentru că acolo în dreapta, în clădirea pătrată a Comitetului Central, se află chiar centrul țării“ – Fernando își aduce acum aminte perfect ce voia să-i spună prietenului său.)
Alături, în bucătărie, franțuzul a terminat de preparat cafeaua; o va aduce ca întotdeauna în ceștile de porțelan Meissen, pe tava din același porțelan, lângă zaharnița cu trandafirași pusă exact la mijloc, la distanță egală de cele două cești.
„Se vede că în familia lui Jean-Paul comunismul e de dată recentă, din moment ce manierele burgheze continuă să-i comande viața“ – Fernando se gândește la asta fără răutate, dar și fără să i-o fi spus vreodată prietenului. Au rămas atât de singuri în orașul ăsta, unde cunosc din ce în ce mai puțină lume.
Cafeaua de azi e tare și mai parfumată ca de obicei, o fi găsit Jean-Paul altă sursă de aprovizionare. Doar dacă nu i-o fi adus-o cumva din Franța vreun prieten, pentru că ceea ce li se oferă amândurora de la magazinul diplomatic din Piața Rosetti e o cafea slabă și răsuflată, importată din Austria. Nu îl sâcâie cu întrebări – parcă el, Fernando, nu tot de la pachetul trimis din Portugalia are cafea adevărată? E tema pe care amândoi se feresc să o aducă în discuție, deoarece se poate transforma ușor într-o chestiune politică, așa că Fernando trece direct la tema zilei:
– Ai auzit ce se întâmplă în Cuba?
– Am citit și eu ultimul buletin, dar nu era prea clar.
– Mie din păcate mi s-a părut foarte clar: s-a decis scăderea la un sfert a finanțării anuale și reducerea importurilor cubaneze la strictul necesar… Reformă Gorbaciov!… Asta înseamnă că vor mai da doar vreo douăzeci la sută din cât dau acum.
– Poate că voi, portughezii, sunteți mai sensibili la ce se întâmplă în Cuba. La noi, Castro nu mai are cota de altădată, presa pariziană e plină de întâmplări cu bărci fugite din Cuba și scufundate în ocean.
– Exagerări, bineînțeles, dar pe mine nu micile naufragii mă preocupă, ci relațiile sovieto-cubaneze. Dacă ele se reduc brutal, înseamnă că politica externă a Moscovei e în schimbare.
– Să nu ne gândim așa de departe! E vorba de economii pe care URSS e obligată să le facă și atunci se începe cu găurile negre cele mai costisitoare. La ora actuală, soldații cubanezi nu prea mai luptă nicăieri în lume, dar banii trimiși în Cuba trebuie să fie la fel de mulți. Și atunci…
Portughezul nu spune nimic și soarbe din cafea; francezul în costum elegant privește și el în gol: poate că alarmistul iberic exagerează, dar ceva se întâmplă totuși acolo, acolo sus, în clădirea cu stele roșii pe turnuri, unde se hotărăște soarta omenirii și mai ales soarta lor, soarta exilaților din motive politice, la care acum nimeni nu se mai gândește.
Fernando se ridică brusc de pe scaun, aproape să răstoarne ceașca, se îndreaptă iar spre fereastra de unde vede, întreagă, Biserica Crețulescu: parcă ar fi auzit de acolo o chemare. Când se întoarce spre prietenul lui, are altă voce, calmă și normală.
– Nu cred că Gorbaciov va face o asemenea prostie. Trupe cubaneze luptă și acum în Angola, poate și în alte țări, iar regimul marxist din Etiopia n-ar rezista nici trei luni fără sprijin cubanez. Chiar dacă acum se află în Africa aproape pe ascuns, armata cubaneză joacă acolo un rol capital, nu te poți lipsi de ea dintr-odată.
– Tot ce spui e adevărat, afară numai de cazul că… Dacă actuala conducere sovietică vrea să se retragă total din Africa? Și să-i lase pe africani să se descurce singuri?
– Nu, nici vorbă, asta ar contrazice toată politica sovietică de după război. Fără sprijin sovietic, n-ar fi existat nici Angola de azi, nici Mozambicul, nici Etiopia, nici altele… Toate reprezintă cuceriri ale zilelor noastre, cum să le lași în voia sorții?
– Ia să vedem: când a fost ultima cucerire sovietică? Adică Afganistanul? Înainte de Anul Nou 1979. De atunci sunt aproape opt ani și nici o inițiativă; în Afganistan lucrurile se încurcă, Armata Roșie nu controlează nici un sfert din teritoriu, în rest…
– Tocmai de asta au nevoie de cubanezi.
– Cubanezii nu pot trece din Africa în Asia, Africa e punctul cel mai depărtat posibil pentru ei. În oricare altă parte a lumii nu s-ar putea strecura pe nevăzute, iar ei sunt o armată de gherilă, nu o armată obișnuită.
Se lasă o tăcere lungă parcă pentru a digera ultimele constatări. Până la urmă tot Fernando rupe tăcerea:
– Anul ăsta vreau să mă duc la Lisabona ceva mai repede, la începutul lui decembrie, am aranjat cu orele la facultate. Mă îndoiesc că o să aflu vești cu adevărat noi. Domnește la conducerea noastră o manie a secretului, ceva grozav: se uită la tine ca și cum n-ar mai ști cine ești.
– Semn rău! Nici la noi lucrurile nu stau mai bine, dar tovarășii nu mă uită așa de repede. Nu vrei mai bine să bem ceva? Altceva decât cafea? Amicul meu mi-a adus din Ardeal o palincă grozavă de Maramureș, taie orice whisky de pe lume. Poate avem amândoi nevoie.
Jean-Paul își cere scuze, se întoarce în bucătărie, unde întârzie câteva minute. Revine cu câțiva covrigi calzi într-o farfurie, pe care i-a încălzit în cuptor. Palinca arde și le strecoară în suflete puțină pace. Pot relua conversația de unde o lăsaseră, nici unul nu mai pare nefericit.
– De ce dracu’ s-au oprit tocmai la Gorbaciov? Oricare dintre ceilalți ar fi dus o politică externă conformă cu realitatea… De ce tocmai Gorbaciov?
– Pentru că era cel mai tânăr. Uită-te cum au trecut ultimii ani la Moscova, înmormântare după înmormântare. S-au plictisit! Vor să nu mai înmormânteze pe nimeni măcar câțiva ani.
– Cu individul ăsta nu poți fi sigur de nimic. Vrea să schimbe tot, să intre în istorie ca mare reformator, să refacă Uniunea Sovietică din temelii. Ca și cum asta ar fi urgența numărul unu, nu întărirea prin toate mijloacele a armatei! Inovațiile astea aduse de el în ultimii ani au zăpăcit o lume întreagă. Acum ar fi trebuit o guvernare de mână forte, nu una șovăitoare.
Francezul îl privește tăcut, parcă ironic – sau așa i se pare lui. Mai bine să tragă încă o dușcă din băutura asta arzătoare, cu miros de fân cosit într-o livadă la munte. Turnată în pahar, face mărgeluțe la fiecare tremurat. Se pare că așa măsoară cei de aici tăria băuturii. Jean-Paul adaugă, după lunga pauză:
– A depins de o nimica toată să fie ales alt Secretar General, nu Gorbaciov. A depins de un avion care n-a putut pleca la timp din Alma-Ata, cu șeful de partid local, care nu l-ar fi votat pe Gorbaciov… Uite cum un singur om a putut schimba destinul unei țări, poate și pe al lumii întregi.
– Depinde cum privești lucrurile, poate că nu mai era nimic de făcut: Andropov l-ar fi preferat pe Gorbaciov încă de acum trei ani, iar Gromâko a trecut de partea tânărului pentru că i s-a promis o funcție importantă. Jocurile fuseseră făcute! Chestia cu avionul rămas fără benzină cred că-i o glumă.
Din nou pauză. Jean-Paul vorbește puțin: are un aer ministerial, pare mereu cel care trage concluziile după o dezbatere care a durat o oră. Fernando începe să se simtă în plus. Poate că a stat deja prea mult în micul apartament pe care îl știe așa de bine; să se ridice, să-i mulțumească franțuzului și să plece. Dar ce să facă acasă în seara asta, singur, fără perspectiva unei conversații, fie ea doar la telefon, cu întrebările care îl frământă și la care nu găsește răspuns?
– Ascultă, Jean-Paul, te-ai gândit și tu măcar o dată că ar fi mai bine să ne întoarcem la noi acasă, tu la Paris și eu la Lisabona?
Obrazul de alături se face cenușiu; maxilarele devin pătrate.
– Nu, nu m-am gândit la asta, ce ți-a venit? S-a schimbat ceva? Ai primit vreo veste de la tine de acasă?
– Nu, nicio veste, numai că ce se întâmplă la Moscova mă neliniștește tot mai mult pe zi ce trece. Ce-o să se aleagă de noi? De noi doi și de alții ca noi?
– Știi ceva, Fernando? Când m-am decis să rămân în România, m-am decis să o fac odată pentru totdeauna. Mi-am promis că mă întorc în Franța doar dacă Franța va face parte și ea din lagărul socialist. Nu râde, nu-i o glumă! Erau puține șanse ca țara mea să treacă la socialism, iar în ultimul timp sunt tot mai puține, așa că n-am cum să părăsesc România, chiar dacă atmosfera devine aici irespirabilă. N-am unde să mă duc. N-am undeva, departe, o Franță a mea.
– O clipă, cred că n-ai înțeles…
– Ba am înțeles și ce nu mi-ai spus! Dragă Fernando, tu ai venit aici adus din Rusia de tatăl tău, căruia i s-a repartizat România. Așa a decis atunci conducerea de partid. Erai prea tânăr, n-ai ales țara asta, ți s-a dat. După aia a început să-ți placă țara unde ai ajuns din întâmplare. La mine a fost altfel: m-am îndrăgostit de România, m-am legat definitiv de ea, într-un fel m-am însurat cu țara asta. Așa că nu am de gând să desfac căsătoria. Și apoi, în Franța eu nu mai am pe nimeni sau aproape pe nimeni.
– N-ai dreptate să te superi! Chiar dacă am ajuns din întâmplare în țara asta, n-aș mai pleca din ea. Am vizitat Polonia, Bulgaria, Ungaria, ca să nu mai vorbesc de Rusia, dar dintre toate România mi se pare cea mai de dorit. E și singura dintre toate țările socialiste unde se vorbește o limbă latină.
– Suntem condamnați să ajungem la aceeași concluzie. Foarte bine, înseamnă că e concluzia logică.
Fernando cere un pahar cu apă, îl bea pe nerăsuflate, ca să-și toarne pe urmă un nou strop de palincă. N-a aflat mare lucru de la Jean-Paul, iar ce a aflat nu-i face nicio plăcere. Are în fața lui un om care și-a păstrat intacte certitudinile, în timp ce pe el, Fernando, începe să-l stăpânească îndoiala. În fine, franțuzul are dreptate, până acum el a avut întotdeauna dreptate.
– Dacă tot am ajuns la aceeași concluzie, ce-ar fi să mergem să mâncăm ceva? Nu ți-e foame? – întreabă Fernando. Mie dezbaterile de idei îmi fac foame. Te-aș fi invitat la mine, dar în seara asta n-am nimic pregătit, mergem la restaurant. Ești invitatul meu.
– De acord. Dar trebuie să mă aștepți puțin până dau un telefon și mă îmbrac pentru cină.
– Mi se pare că ești foarte bine îmbrăcat, în orice caz față de mine…
– Iau doar pe mine ceva gros. Tu mai toarnă-ți un pahar ca să ți se facă poftă de mâncare.
Când trec amândoi pe lângă Biserica Crețulescu, francezul poartă haină bej cu mâneci de lână și cotiere de piele maro, adevărat model Chanel masculin, care atrage atenția fetelor și femeilor ce iau luat la ora asta cu asalt Calea Victoriei. Pașii li se îndreaptă automat spre același etern restaurant, spre Casa Universitarilor: singurul local accesibil unde mai găsești din când în când fripturi gustoase și un vin alb producție maison, mai bun decât vinurile înfundate de pe piață. Cândva mergeau și la restaurantul de la Casa Scriitorilor, aflat ceva mai sus pe Calea Victoriei; dar amândoi îl evită de când, acum câteva luni, un scriitor cunoscut, beat mort, i s-a adresat lui Jean-Paul într-o franceză împiedicată, proferând și câteva injurii la adresa comuniștilor în general. Se vede că omul știa cu cine vorbește, venise drept la masa lor. Fernando s-a ridicat și i-a spus pe românește individului să se potolească, pentru că altfel vorbește cu Președintele Uniunii să nu-l mai primească niciodată pe scandalagiu în restaurant. Individul s-a cam speriat și s-a întors la locul lui, dar le stricase la amândoi seara și de atunci ei n-au mai călcat pe acolo. Se mulțumesc cu meniul modest și uniform de la Casa Universitarilor.
E drept că, în ultimele luni, mâncarea s-a făcut mai proastă și mai puțină în toate restaurantele din București; găsești câte ceva doar la cele de lux din centrul orașului, dar fondurile de care dispun ei acum în România nu le permit să meargă mereu la Capșa. Acolo și la alte câteva – doar din an în Paște. Trăiesc amândoi aproape la nivelul românilor obișnuiți, la nivelul celor vreo trei milioane de membri de partid români, peste care comunismul a căzut fără să-i fi întrebat.
Se înnoptează, înserare de toamnă în București: o ceață albăstruie-transparentă coborând peste oraș, anunță că începe cel mai frumos anotimp din România. Bucureștenii nu mai observă intrarea spectaculoasă a toamnei în acest colț sudic de țară, dar cei doi se opresc întotdeauna să privească îndelung cerul; un sezon călduț la prânz, răcoros pe seară, sub același cer senin care nu se schimbă săptămâni la rând. Biblioteca Centrală Universitară, grădina Boema, Bulevardul cu cinematograful și cofetăria Scala, strada Dionisie Lupu, imediat Casa Universitarilor. Noroc că e destul de cald, iar mesele au rămas afară, în grădină.
– Ce bine era să se fi făcut aici un teatru în aer liber și să se prezinte în fiecare seară un act dintr-o operă de Mozart! Mă gândesc la asta de fiecare dată când vin la Casa Universitarilor.
– Adevărat, oamenii vin aici nu doar pentru mâncare, ci și pentru răcoare și verdeață, filozofează franțuzul. Dar dacă ar dispărea mâncarea, bieții profesori cu salarii mici n-ar mai avea unde cina. A rămas pentru ei singurul loc din București unde… Să mergem la masa din fund, sper să mai aibă mititei pentru că se termină întotdeauna primii.
Aveau mititei, probabil ultimii, apoi cei doi au ronțăit un fel de plăcintă uscată cu brânză; au dat gata destul de repede o sticlă din „vinul casei“, care acum semăna doar vag cu cel care cândva le plăcuse așa de mult. E drept că între timp trecuseră mulți ani. Fernando a lăsat un bacșiș mai mare ca de obicei: își spune, ca totdeauna, că e poate ultima dată când calcă în restaurant, iar în România bacșișul poartă noroc celui care îl oferă.
Conducându-l pe Jean-Paul înapoi în Piața Palatului, simte că s-a făcut răcoare și că prietenului său trebuie să-i fie mult mai bine în blazerul cu cotiere de piele maronie. La intrarea în bloc schimbă doar câteva vorbe cu franțuzul elegant:
– Crezi că n-o să se întâmple ceva rău, Jean-Paul?
– Lucrurile pot să meargă oricând și mai rău, dragul meu. Să zicem că deocamdată e bine. Îți mulțumesc pentru cină, am să te sun zilele astea ca să-ți arăt un număr din „Le Monde“ despre Portugalia.
Fernando se întoarce încet spre casă, spre blocul nou de lângă Piața Romană, spre apartamentul de trei camere, același de când a venit la București. Se simte mai deprimat decât la începutul după-amiezii; a căutat la Jean-Paul puțin reconfort, n-a avut parte de el. Nici măcar acest comunist convins până-n pânzele albe nu mai are încrederea lui obișnuită în viitor – sau poate că Jean-Paul s-a plictisit să își tot încurajeze prietenul.
Ajuns destul de repede la blocul lui, Fernando se împiedică într-o groapă apărută chiar la intrare: înjură din nou situația din România și urcă apoi cu liftul la etajul cinci. Aprinde lumina și vede mobilele din primele două camere, știute pe dinafară de peste douăzeci de ani. Sprijinită de peretele din stânga, doarme canapeaua străveche, găsită aici încă din prima zi petrecută în București cu tatăl său. Spre aceeași canapea a condus-o, abia îndrăznind să-i atingă talia, pe cea mai bună studentă din anul IV atunci când, după multe amânări, fata i-a trecut prima oară pragul. Urma un sărut fierbinte în atmosfera bucureșteană deja încinsă.
Pe aceeași canapea, când în București se făcuse din nou cald, a condus-o puțin timp înaintea începerii Examenului de Stat. De data asta n-au mai vorbit, fata a făcut doar un mic semn „da“ din cap, când a privit-o, întrebător și rugător a nu-știu-câta oară. A fost greu; dacă studenta din ultimul an nu l-ar fi ajutat discret, cu brațele ridicate, cu mișcări imperceptibile ale șoldurilor, n-ar fi reușit. A început astfel pe vechea canapea o nouă viață. Urma chinului încercat de amândoi s-a văzut la sfârșit – o mică floare roșie pe fondul alb-imaculat al lenjeriei.
Discreta pată roșie l-a urmărit ani la rând, o vede și azi când aprinde lumina; fata din ultimul an de facultate e acum departe, sub formă de nevastă divorțată și îl despart de ea aproape trei mii de kilometri, distanța până la Lisabona. Îi dau lacrimile (se mai întâmplă), dar trece repede peste momentul de slăbiciune și se îndreaptă cu pași hotărâți spre baie: la ora asta, apa fierbinte ar trebui să fie prezentă la întâlnire, deși nu se știe niciodată.
(Fragment de roman)