Paul Cadet ieși pe poarta curții sale în stradă. (Se întorsese de curând dintr-o povestire care nu-mi aparține. – Vlaa) Nu era ora cinci, la care se zice că ar fi ieșit marchiza. Era opt dimineața. O dimineață de toamnă urâtă, friguroasă, să fi fost octombrie, să fi fost noiembrie, nimeni nu mai poate, acum, după atâția ani, să ne spună. Se uită în dreapta, se uită în stânga, de parcă s-ar fi temut să nu-l urmărească cineva, să nu-i înregistreze ieșirile și intrările – deocamdată, ca să fim sinceri, doar ieșirile – apoi făcu primii pași. O luase la dreapta, spre centrul orașului, orășelului, dacă preferați, în care se stabilise de vreo douăzeci de ani. Intră la prima tutungerie și…
aici Vlaadimir Popovici se opri și se uită pe geam, nu era nici opt dimineața, nici octombrie, nici noiembrie, nici o zi prea urâtă, dimpotrivă, soarele strălucea pe cer…
sfânt sau nu, asta nu știu și nici n-o s-o știu până la sfârșitul zilelor mele, își spunea Paul Cadet călcând cumpătat, așa cum îi șade bine unui om bătrân, deși el nu atinsese încă vârsta. Avea totuși o mulțime de ani în spinare, se gândi…
dar de unde știe Vlaa la ce se gândea Paul Cadet pășind pe străduțele cam accidentate ale orășelului Ics? Nici asta n-avem s-o știm, vorba ceea, din romanță, niciodaaată. Vlaa puse jos creionul, se uită cu dispreț la pagina pe care încropise rândurile de mai sus și fu cât pe ce să ia hârtia ce le conținea și să o arunce la coșul de gunoi. Renunță și se ridică de pe scaun, trecându-i și lui prin cap ceva, dar noi nu suntem atât de știutori ca el ca să vă spunem ce.
În nopțile de insomnie, dar și-n alte împrejurări, ziua, îi reveneau în minte numai faptele de care se rușinase cândva, care-l făcuseră să se simtă prost, chiar mai prost decât era, înfrângeri, eșecuri, motive de tristețe, pe scurt un nimeni. Toate greșelile pe care le făcuse și de care își dăduse el însuși seama, toate îi veneau în minte și îl împiedicau să închidă ochii sau, dacă era ziua, să-i deschidă mari și să vadă lumea așa cum e, „ce te tulburi, omule, nu vezi lumea noastră cum e…“ parcă-și aducea aminte cuvintele lui Zaharia Trahanache adresate lui Ștefan Tipătescu, atunci când acesta afla că inamicul public numărul unu, Cațavencu, amenința cu scrisoarea de amor către Zoe Trahanache. Și iar năvăleau asupra lui (Paul Cadet) scenele penibile pe care le trăise și pe care le provocase, noroiul în care se tăvălise cândva.
Astfel își începea de fiecare dată pagina Vlaadimir Popovici, scriitorul nostru asupra căruia planau toate astea. Pe urmă ștergea începutul, înregistrându-l pe cel care, între timp, îi venise în minte. Uneori merita, își spunea chiar el, alteori nu. Și ar fi fost mai bine să fi rămas la cel dinainte.
Se așeză la oarecare distanță de masa pe care se lăfăia pagina de hârtie scrisă mai puțin de jumătate, căci scrisul lui, grafia vreau să spun, îl enerva, așa cum ne mărturisise de câteva ori, când venise vorba de asta. Atunci ne-a povestit și întâmplarea din noaptea aceea de 1 ianuarie, după Revelion, când, îndreptându-se spre casă cu Ilo, împreună cu care își petrecuse partea întâi a nopții la prietena ei Ildi, actriță la Teatrul Maghiar din localitate, fuseseră opriți cu un Haaa! cu multe semne de exclamare după, de un grup de mascați, cu figuri înspăimântătoare. Se opriseră, uitând de graba cu care se îndreptau spre pat, nu neapărat ca să doarmă de la început, neștiind ce să facă. Grupul fu de treabă și își scoase de pe figuri măștile de cauciuc pline de riduri și umflături arămii, care le dăduseră componenților lui aerul acela incredibil, deci înfiorător, dovedindu-se că nu erau decât doi domni, cunoscuți, scriitori faimoși în oraș, cu nevestele, care se îndreptau și ei/ele spre casă, dar mai degrabă grăbiți să doarmă decât să facă orice altceva înainte. Râseră împreună vreun minut sau două, își făcură urările alea pe care și le fac toți oamenii în asemenea împrejurări, apoi se despărțiră. Dar lui Vlaa, mi-a mărturisit el mai târziu, i-a rămas în minte întâlnirea aceea și, mai ales, posibilitatea de a te masca în altă vârstă și, chiar, în alt om. De cât timp, spuse el, vreau eu să fiu alt om, sau măcar să trec drept altul! Ehei!
Paul Cadet își planificase bătrânețea, încă de pe când era tânăr, ca pe un proiect – pe-atunci nu se prea folosea cuvântul ăsta – temeinic. Fusese calculat, calm încă de pe la treizeci de ani și ceva, când ajunsese demnitar al țării și când…
aici Vlaadimir se opri iar din scris, a, nu, acum nu mai scria, ci se gândea ce ar putea urma pe pagina aceea, rămasă de izbeliște, acolo, pe masă, mi-a povestit el mai târziu, de aia mă hazardez să scormonesc în mintea lui. Adică, dacă poți să te porți ca un om bătrân când ești încă tânăr, de ce nu ai putea să te maschezi în bătrân și să rămâi așa de câte ori ești pe stradă sau în cine știe ce împrejurări cu alții și numai acasă să-ți dai arama pe față, adică, mai precis, să-ți scoți masca?
… își plănuise ieșirea din scenă și intrarea în alta, mult mai liniștită, în care să nu mai fie cunoscut de nimeni sau, mai precis, să fie cunoscut, dar fără antecedentele sale publice, doar așa, ca un bătrânel liniștit, un rentier eventual, care-și duce zilele fără nicio altă dorință decât aceea de a și le trăi în modul cel mai pașnic. De aceea și alesese orășelul Ics, unde în general se retrăgeau de multă vreme bătrânii din capitală, ca să-și trăiască liniștiți și fără griji ultimii ani de viață.
Ei, Vlaa, Vlaa, ce planuri mai ai?
… și astfel, într-o zi, bună-rea, asta nu vă pot spune eu, domnul Paul Cadet, pe atunci purtând un alt nume, atât de sonor încât nici n-am să vi-l dezvălui, avu un accident mortal, pe când se îndrepta cu automobilul său spre orășelul unde-și și găsise o căsuță, mai pe la margine, așa, ca să nu bată la te miri ce ochi. Mortal a fost declarat acest accident, dar de fapt…
… de fapt ce? de fapt ce?
Ei, aicea-i aici! Că n-a fost o moarte reală, ci una mimată.
Cum se poate, doar era destul de cunoscut ca să nu se poată ascunde?
Ei, uite că se poate, spuse Vlaadimir Popovici și se închise în sine.
Îl vedeam, așa, închis, dar nu pentru inventar (sic) și parcă decis să nu mai deschidă ușile niciodată. Până la urmă l-am făcut eu, totuși, să mai spună câte ceva, dar a fost greu să-l trag de limbă și, mai ales, a durat până când s-a hotărât să-mi mai spună ceva.
Povestea cam senzațională a lui Paul Cadet, spunea el, era una reală, în orășelul de unde venea, Vlaa nu P. C., se mai păstra încă mormântul cu numele adevărat, cel de pe vremea când era demnitar, el zicea că ar fi fost chiar prim-ministru. În fața micului monument, unii își mai aduceau aminte, se oprea uneori un domn bătrân, care ar fi fost el, personajul său, și se așeza pe banca de alături, de la mormântul vecin, rămânând într-un fel de prostrație mult timp acolo. Sau poate medita la nemurirea sufletului, cum se spunea atunci în orașul copilăriei lui Vlaa.
Se îndreptă mai întâi spre cimitir, apoi se întoarse și se opri la tutungeria din colț. Îl cunoștea demult pe tutungiu și obișnuia să mai intre, uneori, dimineața, în dugheana lui, ca să schimbe suma de banalități obișnuite în acest oraș patriarhal, de tipul „viața e grea, domnu’ Popescu“, „n-o să transformăm noi lumea“, „asta-i situația“, „Doamne-ajută“ (asta la plecare), ceea ce pe tutungiu îl înălța în propriii ochi. Căci toți știau că dl Paul, cum cu respect i se spunea, venise din altă lume, de mai sus, cum s-ar zice pe-aici prin Ics (Privillegiat?), și faptul că-i acorda câteva minute, uneori destul de multe, i se părea confirmarea unui merit al său. Dl Paul cumpără o ilustrată ștearsă, cam așa cum erau toate pe vremea aia, în care se putea vedea statuia din piatră poroasă, înnegrită de praf și de funingine, a unui domnitor, pus acolo, parcă de strajă, lângă piața din apropiere. Pe scurt, dl Popescu se înțelegea bine cu dl Paul, iar dl Paul de asemenea cu dl Popescu.
Aici, Vlaadimir Popovici se opri din scris, parcă nemulțumit de ultimele cuvinte pe care le așternuse pe hârtia din fața lui. Ar fi vrut să urmeze exemplul personajului său, adică să o ia în altă direcție? Sau să continue, dar cu alte deschideri și închideri? Închise ochii și se gândi la atmosfera din ziua aceea, din orășelul Ics, pe care-l cunoștea, el, atât de bine, la cimitirul din centru, de pe un deal, care începea de pe o stradă paralelă cu strada mare, la micul monument al prim-ministrului mort cu zeci de ani în urmă. Să fie acela Paul Cadet? Să fie Paul Cadet cu doi t (Cadett)? Îi trecură prin fața ochilor – asta mi-a mărturisit el mai târziu, de aia îmi permit să relatez – măștile din noaptea de revelion din urmă cu un an, Ilo, Ildi… tot ce fusese atunci. Își puse masca de cauciuc pe care și-o procurase cu greu, de la un amic, traficant de lucruri din străinătate, din pachet, cum se zicea, și rămase așa, în fața oglinzii, în dorința ca acest om nou, mă rog, mai vechi decât era el în realitate, să rezolve viața personajului său.
Se hotărâse, avea să declare el mai târziu altcuiva, care mi-a spus mie, să scrie povestea vieții lui P. C. cu masca pe figură. Masca îl deranja, îl strângea, ca și cum pielea i-ar fi intrat la apă și asta îl constrângea la o oarecare economie de vorbărie, crezuse atunci, ca să scape odată de neplăcerea, totuși, de a o purta. Voia, cu alte cuvinte, să fie mai bătrân măcar în ochii personajului său, dacă oricum nimeni nu-l vedea când își scria textele.
textul despre Paul Cadet și trecerea lui prin orășelul Ics, dându-și seama că masca nu l-a ajutat cu nimic, așa credea atunci, pentru că în realitate… … apoi îl salută serios, ca de obicei, pe dl Popescu și ieși în aerul rece al toamnei. Îi căzu o frunză pe umărul stâng…
Vlaa a și scris cândva un mic text intitulat „O frunză galbenă pe umărul stâng“, dar nu l-a publicat niciodată, eu am fost, cred, singurul lui cititor.
… dar continuă să meargă fără să observe, frunza stătu ce stătu, apoi, luată de o pală de vânt, căzu, rămase în urmă.
Ce dracu’ s-a mai întâmplat pe urmă cu nea Paul ăsta? se întreba în secret Vlaadimir Popovici, ajuns în acest punct al povestirii, unde i se păru că se poticnește.
Dl Paul Cadet era singur. Foarte singur. Foarte trist, de fapt serios, parcă preocupat de ceva nouă necunoscut, de un rău care-l pândea din umbră, atâta doar că nu știa unde era umbra aia, ca să se poată apăra. Îl surprinsesem deseori, când mergea pe stradă, întorcându-se brusc și privind în urma lui, parcă să surprindă el însuși, la rândul său, un urmăritor până atunci nevăzut. Își imagina, îmi imaginez eu, scrise Vlaa, o urmărire reciprocă, urmăritorul urmărindu-l pe el și el urmărindu-l pe urmăritorul lui. Și-o imagina, dar în unele nopți, când veghea singur în casă, avea chiar impresia că vede pe geam, în stradă, un bărbat care părea că patrulează, se ducea și se întorcea iar, mereu în același punct făcea cale-ntoarsă. Ăsta o fi urmăritorul meu, își spunea atunci și își propunea să-l urmărească și el, dar individul dispărea după câteva zeci de minute sau chiar mai puțin și domnul Paul Cadet nici măcar nu avusese timp să observe în ce direcție o luase, preocupat fiind cu detaliile imaginare ale propriei sale misiuni, care ar fi trebuit, își spunea, să înceapă chiar de-atunci.
Dimineața, Paul Cadet ieșea, punctual ca Farfuridi, pe poarta curții sale din micul orășel unde se refugiase – să fie Ics, să nu fie? – demult, după război, și o lua agale spre centru. La colțul știut intra la tutungiu și schimba cu el câteva cuvinte banale, cu care de obicei își umplu conversația sau, mai precis, se prefac a conversa provincialii, dar, să fim sinceri, nu numai ei. Cumpăra o carte poștală banală, eventual o vedere ștearsă cum erau toate pe-atunci, pe care ar fi urmat să o scrie acasă, pentru a o expedia – cui? aceasta-i întrebarea – a doua zi. Dar cum noi n-am văzut niciodată nici conținutul cărții poștale scrise și nici adresa spre care o pornea ea, nu vă putem spune mai mult…
aici Vlaa se împotmoli în propriile invenții sau în propriile amintiri, pentru că, mai târziu, când l-am întrebat cum i-a venit în minte personajul ăsta cu purtări cam ciudate, a pretins că i s-a tras de la o vizită în cimitirul orășelului lui, de pe când era elev de liceu, când pariase cu colegii că va traversa cimitirul la miezul nopții și se dusese să verifice drumul, pe la cinci după masă. Cum treceai de intrare, mi-a spus el, vedeai cavoul unui fost demnitar regal, mort în floarea vârstei, iar pe banca din fața intrării în cavou stătea un domn bătrâior, cu un aer gânditor sau poate numai trist, ridicând din când în când ochii spre literele înscrise deasupra micii porți a construcției și dând impresia că de fiecare dată le citește ca și cum le-ar vedea pentru prima oară, cu o expresie de altfel nu uimită, dar în orice caz cu o expresie de curiozitate, încât elevul de-atunci s-a apropiat de el și a îndrăznit să-l întrebe cine era domnul înmormântat acolo, iar bătrâiorul nostru i-ar fi răspuns în doi peri că se cunoscuseră cândva, demult, într-o altă lume. Altă lume? se miră Vlaadimir Popovici, acum el însuși propriul lui personaj, la paritate cu personajul celălalt, în mintea căruia expresia asta, „altă lume“, nu avea decât o conotație cosmică, adică de pe altă planetă, din altă galaxie, căci tocmai învățase despre planete și galaxii, ba se făcuse, la lecția aia, aluzie și la posibilitatea ca pe altă planetă să fie alți oameni, sau, mă rog, ființe vii, nu neapărat oameni…
Hai să-ți spun ce va mai urma, continuă Vlaa, parcă luat brusc de un val de sinceritate, Paul Cadet ăsta, ți-am spus, nu e Paul Cadet, ci chiar demnitarul, pretins înmormântat acolo, în cavoul de la intrarea în cimitirul orașului Ics. Pe când era prim-ministru, s-a hotărât deodată să dispară din viața publică, din motive pe care le voi găsi sau le voi lăsa în suspensie. Și, cum venea spre orășelul Ics cu șoferul de la Consiliul de miniștri, îl întrebă deodată, tam-nesam, pe acesta dacă n-ar vrea să se retragă undeva, într-un târgușor liniștit, unde să-și petreacă anii pe care-i mai avea de trăit, în liniște și pace, căci șoferul nu era un tinerel, ci chiar dimpotrivă. Acesta se miră de întrebarea neobișnuită, îl mai întrebase domnul prim-ministru și altădată câte ceva, dar numai lucruri neutre, cum ar fi câți kilometri mai aveau până să ajungă sau dacă poate ghici cum va fi vremea a doua zi, dar asta era cu totul ieșită din comun, încât tăcu vreo câteva minute, după care încercă un răspuns. Da, sigur că da, i-ar fi spus șoferul, cum să nu, dar cu ce bani?, că eu avere n-am, nici bani ca să-mi cumpăr o casă acolo unde spuneți dumneavoastră. La asta Paul Cadet, un om bogat de-acasă, că pe acele timpuri bărbații nu intrau în politică pentru a face avere, ci deseori spre a o cam risipi, sigur, cu excepțiile de rigoare, vezi nenumăratele, de altfel, scandaluri de corupție care izbucneau și pe-atunci, dar parcă totuși, ceva mai rare decât în vremea noastră, adăugă de la el Vlaadimir Popovici, șoferul îi răspunse în doi peri că se va găsi ceva, numai să vrea. Aici conversația s-a oprit. Bun, mai spuse, îmi mai spuse, aici e aici, cum îl omor pe președintele Consiliului de miniștri și cum îl îngrop și cum îl scot după aia la lumină, ca să poată și el, nu numai șoferul, căci ăsta era cluul întrebării, să-și continue viața liniștit, fără griji, într-un mic orășel, plin de pensionari pașnici. În niciun caz același în care se gândea să-l plaseze pe șofer, pe care l-ar fi înzestrat cu o căsuță cu grădină, l-ar fi ajutat să iasă la pensie, ca să aibă din ce trăi și l-ar fi anunțat din când în când că el, sub celălalt nume, e bine și ar fi așteptat răspuns de la acela, ca semn că nimănui nu-i dăduse prin cap să cerceteze ce era cu bătrâneii ăștia doi, din orășele învecinate, să zicem Ics și Igrec. Asta ar fi fost cartea poștală pe care ar fi cumpărat-o din când în când Paul Cadet de la dl Popescu, după schimbul banal de cuvinte, în câte-o dimineață de toamnă sau de iarnă sau chiar de vară sau primăvară.
Bine, i-am spus, dar cum ai să-l scoți din mormânt și el s-a uitat la mine cu milă, ca la un tâmpit care pune întrebări caracteristice.
Păi nici n-o să-l bag în mormânt, mormăi el, ca pentru sine, dar destul de tare ca să aud și eu.
Fii atent că unui demnitar de talia aia, când moare, e musai să i se facă funeralii naționale.
Da, și care-i problema? Parcă ei știu de fiecare dată că înăuntru, în sicriu, e chiar ăla despre care își țin discursurile sforăitoare? Am citit eu cândva, tot pe când eram elev, pe sub bancă, o povestire de Pirandello, în care sicriul unui ilustru era încurcat la gară, de unde trebuia dus în orașul lui, pentru înhumare, cu cel al unei femei anonime, iar la destinație, cel al anonimei avea parte de toate onorurile pregătite pentru celălalt, iar ilustrul, adică celălalt, era înmormântat ca orice muritor fără glorie, pe deasupra și cu sexul schimbat deasupra, pe cruce. Trebuie doar ca sicriul să fie închis, ca nimeni să nu vadă cum arată cel dinăuntru. Or, asta se poate aranja cumva, mai ales într-o povestire care, oricum, nu e ținută să fie tocmai o relatare gazetărească a unui fapt absolut real. De pildă, fostul prim-ministru să fie declarat catolic, iar la ăștia nu se păstrează sicriul deschis până-l bagă în pământ. Sau cu cadavrul prea deteriorat spre a fi văzut de asistență… mai bine așa. Puțină ceață și puțină omisiune a explicațiilor nu strică, ba mai mult, folosește pentru a se obține ceea ce e de obținut, mă rog, ceea ce se urmărește să se obțină.
Dar știi, m-am gândit și eu la povestea ta, și dacă, la un moment dat, spre sfârșitul vieții sale, Paul Cadet ăsta vrea să redevină oficial cine era de fapt și să intre în cavoul pe care scrie numele său adevărat?
Vezi, la asta nu m-am gândit, spuse Vlaa după câteva minute de pauză. Ar fi o soluție…
Am rămas tăcuți amândoi câtva timp, pe urmă eu mi-am văzut de drum, așteptând să citesc într-o zi proza lui și, mai ales, să văd reacția cititorilor și a criticii, dacă aceștia, și primii și ceilalți, ar fi catadicsit să aibă vreuna. Și aștept încă, dar el își vede înainte de ficțiunea lui, în amintirea domnului bătrâior din fața cavoului președintelui de consiliu.
Am fost și eu, pe urmă, așa, de curiozitate, în orășelul Ics, am urcat chiar panta spre cimitir, m-am uitat îndelung la cavoul ilustrului, am stat chiar pe banca pe care spunea Vlaa că stătuse cetățeanul pe care-l bănuia a fi cel dinăutru, dar nu mi s-a arătat nimeni, doar întrebarea, fără răspuns pentru acel moment, dacă nu cumva ar fi putut să fie recunoscut președintele de consiliu în persoana dlui Paul Cadet, că doar portretele ilustrului apăruseră prin ziare și mai ales când cu marele accident de pe Valea Prahovei, care lăsase țara fără un asemenea demnitar promițător, și cum ar fi rezolvat Vlaa și chestia asta.
Însă Vlaa, vorba lui Caragiale, „cuminte, n-a vrut să răspunză.“ Nu pentru că ar fi fost mort, asemenea lui Nenea Anghelache, ci pentru că nu l-am mai întâlnit ca să-i pun întrebarea, atunci, când ea era proaspătă în mintea mea. Deci nu tocmai „cuminte“. L-am întâlnit, însă, peste mulți ani, când țara o luase pe altă cale, scăpase adică de rătăcirea comunistă și rătăcea pe alte căi necunoscute ei, dar acum el era preocupat de multe altele, încât n-am mai prins momentul în care aș fi putut să-l întreb dacă și cum va fi rezolvat chestiunea asemănării dintre cel de pe bancă și cel din cavou, mai ales că, pe ușa cavoului aceluia se vedea foarte bine chiar portretul ilustrului dispărut. Mi-a vorbit de proiectele sale, nu mai era vorba de unele strict literare, ci de altele, de alt tip, mai mult politice. Era acum mult mai volubil decât pe vremea prieteniei noastre ciudate din orașul studenției. Noastre, firește. Dar au fost foarte rare, din ce în ce mai rare, întâlnirile între patru ochi, dacă nu cumva nici n-o fi fost vreuna și eu nu-mi aduc aminte, așa încât am renunțat să-l întreb ce-mi trecuse prin cap cu mulți ani în urmă. Acum eram, și el și eu, doi bătrâiori cam ca Paul Cadet din poveste, numai că încă bălăcindu-ne în valurile unor timpuri agitate.
Peste încă alți ani, nu foarte mulți de data asta, dar destui ca să ne transforme în niște pensionari, nu neapărat pașnici și nici retrași în orășele gen Ics și Igrec, ne-am mai întâlnit o dată, o ultimă dată, dacă nu mă înșel, când mi-a spus că, de fapt, s-a retras din toate agitațiile alea fără orizont, în orășelul Ics, aici am căscat ochii mari – ca să vezi! – unde a luat-o pe urmele lui Paul Cadet.
Da, am îngăimat eu, dar tu nu ești travestit, ci ești chiar ăla.
Ei, cine știe, cine știe? a răspuns el cam în doi peri. Stau ceasuri întregi pe banca din fața cavoului ăluia de la intrarea în cimitirul orașului și încerc să-mi amintesc povestea lui Paul Cadet, pe care am uitat-o de mult timp. Și știi ce mi-a trecut prin cap, știi ce? Că, de fapt, Paul Cadet-ul meu nu era fostul demnitar, ci șoferul său, care-i trimitea din când în când câte-o carte poștală ilustrului devenit anonim, ca să știe că e bine și că în cavoul său nu s-a strecurat nimeni și că, încă, nimeni nu și-a dat seama de faptul că el, Paul Cadet, este chiar șoferul președintelui de consiliu mort în condiții ciudate. Și că, de fapt, adresa celuilalt nici nu există, cum nici orășelul Igrec, unde ar fi trebuit să se afle demnitarul, și că Paul Cadet e doar un fost șofer ieșit la pensie și pripășit aici, într-un orășel de provincie renumit pentru faptul de a adăposti diverși bătrâni retrași din viața publică, unde-și pot termina în liniște și pace zilele. Un șofer care, poate, chiar l-a dus pe demnitar, sau, poate, doar i se năzare acum, când vârsta înaintată imaginează ceea ce alta, mai fragedă, cum se zice, nu și-ar fi permis…
Dar pe asta n-am s-o scriu niciodată, cum de fapt n-am terminat de scris nici varianta cealaltă, pe care am cam și uitat-o. Apropo, tu o mai ții minte?
Epilog
Dacă treceți, fie și numai din întâmplare, prin Privillegiat, unde oricum nu aveți de văzut mare lucru, urcați panta nu prea accentuată spre cimitirul orașului și acolo, imediat după intrare, pe stânga, veți vedea un cavou nu foarte mare și un nume scris pe el, sub care se menționează „prim ministru 19…-19…“. În fața lui, pe cealaltă parte a aleii, e o bancă maronie, pe care stă un bărbat. Și el e maroniu, cu o pălărie pe cap, îmbrăcat numai în costum, iarna-vara, nu-i e frig, nu-i e cald, și contemplă – se pare – cavoul de vizavi. Seamănă întrucâtva cu Pessoa-ul de la Lisabona, de la cafeneaua A Brasileira do Chiado, care mai contemplă și azi lumea, dacă nu s-o fi săturat s-o facă, acolo, la 120, Rua Garrett. Unii spun că e statuia celui din cavou, plasată acolo la câțiva ani după înmormântare, mie însă mi se pare că e chiar fostul meu prieten Vlaa, imortalizat chiar unde el însuși a tot încercat să-l imortalizeze pe Paul Cadet, dar, după câte se pare, n-a reușit. Sau cel puțin eu n-am aflat să fi terminat vreodată povestea aceluia, măcar câtă vreme a fost în viață. Că după…, slabă speranță.
(Fragment din volumul, din volumul…, care va apărea, va apărea…? cine știe unde.)