Bucureştiul lui Caragiale se desfăşoară, în zig-zag, cu mici detururi şi numeroase escale, pe o axă având drept poli berăria şi gara, iar drept extensie, un târg de provincie denumit generic „urbea X“. În Gara de Nord se grăbesc să ajungă Georgeştii împreună cu „puiul“, căruia i-au promis „să-l ducă odată şi pe el la Sinaia“; în Gara de Nord coboară mamiţa, mam’mare şi tanti Miţa laolaltă cu d-l Goe, căruia, de teamă să nu-l vadă rămânând „repetent şi anul acesta“, au hotărât să-i facă hatârul de a-l duce în Bucureşti „de 10 mai“. Destinele copiilor râzgâiaţi ai Momentelor se-ngână şi-şi răspund, undeva la jumătatea distanţei dintre „La gară, gaspadin!“ (Tren de plăcere) şi „La bulivar, birjar!“ (D-l Goe).
Cota Gării de Nord e extrem de ridicată şi la bursa romanului românesc. De aici pleacă Nadina, împreună cu Raul, pentru a sărbători Crăciunul la Amara (Răscoala), în vreme ce Paul şi Nora iau trenul de Braşov care-i duce spre staţiunile de schi (Accidentul), iar Niculaie Moromete pe cel de Eforie, în speranţa că va da de Simina pe plajă (Marele singuratic). În Gara de Nord coboară din wagon-lit Hilda, sosită de la Viena la invitaţia Cocăi-Aimée, precum şi Drăgănescu, revenit în Bucureşti după un sejur la Beau-Site (Drumul ascuns), şi tot aici descinde Gogu Nicolau, împreună cu Lică Ștefănescu, după o excursie de o zi la Buşteni (Sub pecetea tainei).
În chiar startul Cărţii nunţii, Jim Marinescu revine cu trenul în Bucureşti şi-şi omoară timpul ba „recenzându-şi“ tovarăşii de călătorie, ba scoţând capul pe fereastră. În faţa Chitilei „cu înfăţişare de grajd de cazarmă“, lumea începe să-şi scoată bagajele pe coridor, iar Jim, cu trench-coat-ul pe mână, se pregăteşte de noi aventuri. În capitolul inaugural al Răscoalei, trenul duduie „ca un animal apocaliptic“ anunţând tulburările iminente, în vreme ce la orizont se desenează silueta amăgitoare a capitalei. Acelaşi Sesam, pronunţat pe un ton aproape conspirativ, deschide porţile cavernei lui Ali Baba: „Adineauri am lăsat Chitila“ – observă conductorul venit să reclame biletele pentru Bucureşti. Chitila funcţionează ca o vamă, un punct de trecere şi de start al peripeţiilor romaneşti: de aici înainte, locomotiva gâfâie tot mai rar, iar călătorii zoresc spre ieşire „de ca şi când i-ar fi alungat cineva din urmă“, „cei mulţi cu bagajele în mână, cei puţini cu hamalii în urma lor“.
În primele capitole – simetrice – a două dintre romanele lui Cezar Petrescu, un tren intră în Gara de Nord purtând cu el ambiţiile şi complexele a doi tineri cu veleităţi de Rastignac: Sergiu Miclăuş în Duminica orbului şi Ion Ozun în Calea Victoriei. În contrast cu reveriile personajelor, peroanele sunt „luminate zgârcit“, iar hamalii răspund somnoros la chemări. „Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborâţi buimaci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia locul sub lună şi stele“. Bănuind că afară „se dă un asalt nemilostiv vehiculelor“, Sergiu Miclăuş se îndreaptă spre bulevardul pustiu: „Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o înfăţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi ostilă, care nu-i accepta.“ Scena, demnă de acostarea unui transatlantic în Ellis Harbour, continuă cu descrierea a ceea ce, în ochii provincialilor aproape năuci, echivalează cu o tentativă – hazardată – de cucerire a Eldorado-ului de pe Dâmboviţa.
Sugestia debarcării în minunata Lume Nouă – având halta Chitila pe post de Statuie a Libertăţii – apare şi în relatarea lui Mini din Drumul ascuns: „Ca nişte manechine ne coborâsem în Gara de Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine gândul cald că am ajuns în port, că am atins pământul făgăduinţei şi că vin de departe, după atâţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai bogat.“ Oricât de atrăgătoare ar fi promisiunea iniţială, nelipsită din „setările“ romanului interbelic, rătăcirea se anunţă lungă şi anevoioasă prin Bucureştiul labirintic: “N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Până acolo a fost un parcurs nesigur prin ceaţa polară“.
În realitate, Bucureştiul nu doarme niciodată – Mini va avea prilejul s-o descopere, exact precum Jim Marinescu, Titu Herdelea ori Ion Ozun. Intrarea trenului în gară la ceas de noapte e sinonimă cu pătrunderea în lumea misterioasă a ficţiunii, potenţată de regimul nocturn al imaginii, intens exploatat de Cezar Petrescu: „E ceasul când dincolo de Chitila, pe mii şi mii de kilometri, numai vântul mai cutreieră bezna în mutele pustietăţi. Aici, neogoita capitală a ţării a schimbat doar o viaţă pe altă viaţă“.
Dincolo de Chitila e, cum ar spune Sadoveanu, „locul unde nu s-a întâmplat nimic“, căci totul, absolut totul, începând din punctul când vrei să schimbi „o viaţă pe altă viaţă“, se petrece inevitabil pe „neogoita“, intens exploatata de romancieri Cale a Victoriei…