Eminescu și eminescianismul

Un curent legat de numele unui mare scriitor se formează prin recunoașterea influenței lui asupra contemporanilor și a posterității, fie ei autori sau simpli cititori, care au și ei o contribuție la conturarea unui curent literar. Sigur, numele care ne vine tuturor în minte în legătură cu acest fapt este cel al lui Eminescu. Mai pot fi invocați Macedonski, Minulescu, Goga și alții. Ibrăileanu spune undeva că Eminescu este primul care a reacționat la pesimismul generației sale, cu spiritul anticipator al geniului său, iar recunoașterea publică a poetului s-a făcut treptat: „cele dintâi care au fost gustate sunt Mortua est și Epigonii, care și azi încă sunt pentru unii, pentru restul patruzecioptismului, chintesența lui Eminescu“, ceea ce e caracteristic, spune el, pentru că ele „fac parte din primele poezii ale lui Eminescu, sunt trecerea lui Eminescu însuși de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism.“

Aceste poezii au părut generației de la 1880 să reprezinte „formula fondului colectiv al generației pesimiste“ și din acest moment poezia generației care se forma a devenit eminesciană. Vlahuță dă expresie acestui sentiment în Curentul Eminescu din 1901: „…ceea ce va rămânea pururea din Eminescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adâncimea și sinceritatea simțirei lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo este acea complexitate puternică a limbei renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunei, care a fost chiurasa indestructibilă a talentului său“. Ea vorbea deci cititorului nu numai prin cuvinte, ci și prin melodia lor, „dicțiunea“ lor, cum spune Vlahuță, diferită de aceea a generației precedente: cu alte cuvinte ceea ce izbește în noile succese ale fiecărei generații este „muzica“ nouă a versului, muzica lor care cucerește pe cititor înainte de înțelesul cuvintelor: „De la musique avant tout chose“, cum spusese Verlaine.

Acea muzică este mereu alta, melodia versului cuceritor se schimbă după sensibilitatea și temperamentul poeților fiecărei generații și muzica din poezia vârfurilor unei generații rămâne imitatorilor târzii din generația următoare, odată cu o bună parte din tematica dominantă în poezia sa. Se spune în Curentul Eminescu din 1901: „Eminescu a fost un instrument atât de fin, încât a vibrat la cea dintâi adiere. Când adierea s-a schimbat în vânt, au început să vibreze și instrumentele mai puțin fine, și Eminescu a început să aibă public și ucenici. Aceasta s-a întâmplat de pe la 1880, de atunci când mai tot programul generației de la 1848 se realiza, și totuși fericirea nu veni, ci, dimpotrivă, clasele vechi producătoare ajunsese în- tr-o stare și mai rea, iar mizeria proletariatului intelectual începu să apară și la noi“.

Poezia românească de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX împrăștie într-un timp foarte scurt, într-un mediu cultural devenit favorabil (schimbarea e și un succes al reformelor școlare de atunci ale lui Haret), o profuziune de versuri care mărturisesc influențe și înclinații foarte diverse, de la clasicismul etnologic al poeziei lui Coșbuc la simbolismul bom ­bastic al lui Minulescu sau la cel uscat al lui Ov. Densusianu. Printre cele mai populare direcții ale momentului se numără semănătorismul. El atrage, probabil, cea mai evidentă influență eminesciană care se manifestă în multe din temele preferate, dar mai ales într-un lirism muzical și nostalgic sentimen ­tal. Tot semănătorismul de la începutul secolului al douăzecilea este impregnat cu muzica versului eminescian, printre versurile care umplu paginile revistelor literare de succes: „Semănătorul“ (unde se publică și inedite eminesciene), „Neamul româ ­nesc“ al lui Iorga, „Ramuri“ de la Craiova, unde în 1909 se consacră un întreg număr amintirii lui Eminescu etc.De la început, cultul lui Eminescu a însemnat, în primul rând, cultul muzicalității versului eminescian, cum intuise Vlahuță în „Curentul eminescian“: „ceea ce va rămânea pururea din Emi ­nescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adân ­cimea și sinceritatea simțirei lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo este acea complexitate puternică a limbei renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunei, care a fost chiurasa indestructibilă a talentului său (…) Da, acesta este marele curent care pornește într-ade ­văr de la Eminescu, farmecul particular al limbei, meșteșugul de a-și sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore și într-o bogăție de forme necunoscute până la el“.

De ce n-au înțeles acest lucru și ceilalți poeți ai momentului, se întreabă Ibrăileanu, în „Curentul eminescian“, și au așteptat semnalul versului eminescian? Și tot el răspunde: pentru că „faptele sociale care au dat naștere pesimismului romantic al generației de la 1880 încoace abia începuseră a se accentua pe la 1870. Așadar, puterea lor nu era încă suficientă ca să impresioneze pe cei de o sensibilitate mediocră sau puțin deasupra unei atare sensibilități; era însă suficientă ca să impresioneze pe un sensibil ca Eminescu“, și ei s-au mișcat în aceeași direcție după ce au fost antrenați de muzica versului eminescian, nu de idei: muzica versului eminescian, scânteia de la care s-a aprins focul ideilor și le-a făcut vizibile contemporanilor săi. Dar eminescianismul acționează și retrospectiv, dând cititorilor mai târzii ai traducerilor lui Asachi emoții eminesciene: după Călinescu, și Conachi „eminescianizează“ (Istoria literaturii, ed. 1982, p. 91), iar „nostalgia lui Petrarca transpusă pe teritoriu danubian dă acorduri eminesciene“ , de pildă „Eu, care-n două a stelelor lumine/ Văd chiar minuni, cea mai presus de fire/ Numai trecând privesc la alte zine“ (Dafne, a lui Asachi). Dar cel mai surprinzător eminescianism, care anunță și melodia ritmică a versului eminescian, poate fi găsit în Dorul, apărut în volumul din 1836 („Oare veni-vei, idol vieții mele?/ În acest redi eu te-aștept demult“ etc.), sau mai ales în Dorul întâlnirei, tot acolo: „Noi în frunte vom privi/ Sufletelor noastră stare/ Și ce dulce lăcrimare/ Împreună vom uni:/ Ea-mi va spune al ei chin,/ Eu a mea durere-oi zice“ etc. Concluzia ar putea fi că „eminescianismul“ preexista poetului și îl aștepta să-i dea un chip și o operă.

Eminescianismul semănăto ­riștilor nostalgici se poate urmări în poezia lor de la începutul secolului trecut, în poezia învățătorului Gh.Săpunaru de pildă, colaborator la „Semănătorul“, la „Rodul pămân ­tului“, la „Drum drept“ ș.a. Poeziile din reviste au fost adunate în volumul postum de Versuri, apărut în 1925, căruia Iorga îi scrie o prezentare caldă reamintind versurile sale de la începutul secolului: „nu se va putea pomeni marea înflorire de talente de acum douăzeci de ani fără a-l numi pe dânsul“. Iorga observă însă care este spiritul tutelar al acestui modest poet, pe care se întemeiază reușita unor poezii și aprecierea sa: „A dat subiectelor sale iubite veșmântul unui ritm desfășurat în sonorități eminesciene… în care nu se trădează sforțarea, cum nu se descoperă banalitatea“. Și într-adevăr, acest învățător poet eminescianizează mai întâi cu frânturi de versuri, cu sintagme care poartă melodia însăși: „Păcatele ce ni-au sortit/ Părinții din părinți“ spune el în Nici astăzi, cu vorbele lui Eminescu din Pe lângă plopii fără soț: „Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți“. Și altele…

Influențe mai discrete ale poeziei lui Eminescu se simt în opera mai multor poeți, dar eminescieni în sensul plin al cuvântului, influențați de muzica versului eminescian, nu doar de unele teme, au fost câțiva poeți dintre cei așezați fiecare la locul lui în istoria lirismului românesc: Alexandru Vlahuță, Traian Deme ­trescu și contemporanul nostru, regretatul Gh.Tomozei. Neașteptată și imposibil de ignorat mi se pare o altă apropiere pe care o face Marin Sorescu într-o cronică reluată în volumul Ușor cu pianul pe scări: „De multe ori, citindu-l pe Macedonski, te surprinzi gândindu-te la Emi ­nescu“. Există acolo, sus, alte căi de comunicație care nu se revelă muritorilor obișnuiți și la care sunt sensibili doar marii poeți: aici nu e vorba de un citat sau două care semnalează coincidențe, oricând posibile, ci de ceva mai mult, de o structură sau de un sunet care sunt ale marii poezii de la sfârșitul secolului celuilalt, ale ambilor poeți. Mi se pare un motiv în plus ca noi, cititorii și iubitorii de literatură, să mai răsfoim cărțile de școală, de școala marii literaturi, ca să rămânem pe un tărâm încă insuficient cunoscut și fără îndoială încă productiv.

Când Iorga prefațează culegerea postumă din 1925 a învățătorului Gh. Săpunaru, de pildă, colaborator la „Semănătorul“ și la „Drum drept“, mort înainte de a fi împlinit patruzeci de ani, într-o prezentare caldă, reamintește că Eminescu este spiritul tutelar al acestui modest poet, pe care se întemeiază reușita unor poezii și aprecierea sa: „A dat subiectelor sale iubite veșmântul unui ritm desfășurat în sonoorități eminesciene… în care nu se trădează sforțarea, cum nu se descoperă banalitatea“.

Istoria eminescianismului, ca model și hrană a poeților următori lui Eminescu, rămâne încă să fie scrisă: eminescianismul nu este numai o servitute a acestei generații, ci și un etalon.