Nu știu cât de alertați au rămas cititorii în vremurile pandemice. Însă de luni bune, de când s-au închis majoritatea țărilor, au apărut volume dedicate fenomenului global. Sigur, nu e greu să-ți imaginezi că, cel puțin la un etaj, cărțile sunt cu totul previzibile, indiferent de gen. Primul caz de reclamă agresivă aparține Polirom-ului, ce anunța cărțulia lui Paolo Giordano, În vremea contaminării. În cele 100 de pagini scrise în câteva săptămâni, tânărul italian radiografia lumea din Peninsulă, iar verdictele, ca astăzi, rămâneau apocaliptice. Câtă vreme omul distruge natura, pandemiile se vor înmulți și diversifica, iar știința va ridica din umeri. Numeroase concluzii răzbat, ca, de pildă, noile tipuri de singurătăți, unele autoimpuse, altele obligatorii, culminând cu cele de la terapie intensivă și așa mai departe.
Dacă ar fi prins pandemia, probabil că Marquez ar fi zâmbit amar. Bolile din proza lui prezintă similarități, iar realismul magic devenit realitate brută ar contraria. Insomnia, prima boală de care suferă comunitatea dintr-un Veac de singurătate, părea, pur și simplu, ceva neînsemnat, ba chiar, pentru unii, ea valoriza productivitatea muncii. La Giordano, ca și la Marquez, există speranța că, viețuind deodată în timpul apocaliptic, învățăm re-apropierea, chiar sudarea comunității ar fi astfel la-ndemână. La fel de prompt a reacționat și Corint, publicând Unde e Dumnezeu în vremea coronavirusului? de John C. Lennox și Coronavirus pe înțelesul copiilor de E. Jenner, K. Wilson, N. Roberts și volumul colectiv Coronavirus, inamicul nevăzut. Povești din Wuhan 2020. Un tom masiv de „Reflecții și proiecții” apare la Curtea Veche – Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie? (coordonat de Olivia Toderean, Sergiu Celac și George Scutaru din cadrul „New Strategy Center”). Cea mai activă editură în privința subiectului este Integral, ea dedicând deja șapte volume pandemiei, toate în traducere. Recent, la Humanitas, Alexandru Toma Pătrașcu semnează Povestiri despre epidemii și vaccinuri. Exemplele pot continua, semn că editorii s-au adaptat condițiilor, deloc optimiste. Întrucâtva celebru rămâne cazul scoțianului Peter May, care încercase, fără succes, încă de-acum 15 ani, să-și publice romanul despre carantina mondială – Lockdown (Carantina). Refuzul editorilor se referea la faptul că e …„nerealist”. Ei bine, romanul lui a devenit brusc de interes major, iar editorii au scris pe copertă: „Thrillerul care a prezis o lume în carantină”. Trebuie să credem cu o nuanță în plus atunci când un eveniment tragic se comercializează, să nădăjduim că se întrevede, totuși, sfârșitul coșmarului. Pentru sceptici, altceva rămâne imuabil: cum spune un personaj din Jocul îngerului de Carlos Ruiz Zafón, prostia este o pandemie în creștere… Dar să rămânem senini.
Deși nu e un autor dependent de subiectele zilei, Florina Ilis a scris șase povestiri despre pandemie. Îmi pare că nu neapărat cu miză, ci mai degrabă sub impulsul, i-aș zice, teatral, al fenomenului. Sunt scene și scenarii posibile, realiste, secvențe de observare a realității mici din mijlocul unui fenomen major. Carantina schimbă căsnicia în infern (O urăsc!), proiectează bovarisme masculine (O iubesc!), distruge pe tăcute bucuria revederii (Corona), distorsionează distanțele dintre biserică și credință (Judecata de Apoi) și provoacă reverii salvatoare în purgatoriul spitalului (O noapte de gardă și Minunata lume virtuală). Plină de vervă e Florina Ilis în aceste survolări la scară mică a pandemiei: vesele și triste, cum se recomandă încă din titlu, textele au ingrediente discrete de umor, ironie, sarcasm și comic. Nu o dată, jocul iluzie-realitate se află pe o pantă riscantă, însă scriitoarea păstrează semnificațiile într-un echilibru. Perspectivele aparțin unui narator empatic, adeseori marcat de cadrul general, însă hotărât să regizeze de-aproape câteva mici psihologii sociale – rezultate din învăluirea pandemică.
În O urăsc!, un soț își face program la serviciu chiar în pandemie, numai ca să scape de consoartă. Prins fără declarația corectă, el se destăinuie agentului rutier, care se regăsește în situația Directorului. Carantina schimbă perspectivele și intimitatea dezvăluie incompatibilități. Tema primară ar fi exasperarea în cuplu, când și calitățile devin defecte, la fel de iritante precum orice gest, oricât de banal. Iubirea e anihilată. Florina Ilis urmărește scena cu amuzament ca altădată Ion Băieșu, fiindcă pare o situație scrisă de celebrul umorist. Calmul și candoarea sunt insuportabile, pentru că gogolianul director e dependent de munca-pretext, nimic altceva decât o minciună eliberatoare. În pandemie, munca salvează pe mulți din infernul căsniciei. După acordul tacit, de manhood, confesiunile domestice câștigă fraternitatea celuilalt, ceea ce îl neliniștește: nu faptul că scapă de amendă, ci pentru că, prin mărturisirea intimă făcută polițistului, și-l face egal. Un lucru neacceptat. Se creează astfel o fraternitate involuntară, pentru că polițistul se regăsește în presiunea casnică similară. La următoarea oprire, directorul află că polițistul, inspirat de experiența lui, divorțase, iar surprinderea vine din faptul că și nevasta își dorește același lucru. Finalul contrariază: după ce nevasta e ostracizată, Directorul pricepe că și perspectiva ei trebuie luată în seamă. Florina Ilis lasă indivizii bulversați de propriile interogații. Așa se întâmplă și în contrapunctul la O urăsc!, anume în O iubesc! Filologul reconvertit la IT face brusc o pasiune pentru o colegă, după ce carantina îl obligă pe Marius să lucreze de-acasă. Îndrăgostitul închipuit crede că iubește după calcule neclare, sedus de versurile unei melodii celebre și dezorientat între propriile sentimente. Este posibil să iubești și să nu simți nimic? se întreabă ca un puber. Gesturile lui aduc cu ale unei domnișoare de pension. Florina Ilis își efeminează sentimental personajele masculine până la marginea parodiei. Oare nu iubirea e adevăratul virus din pandemie? Interogația subînțeleasă aparține unor bărbați ce au devenit sclavii erorilor pe nesimțite. Ca în orice boală, bărbații exagerează, iar femeile conservă o demnitate aristocratică. Mai puțin pregătită este Dora, care se întoarce cu virusul după studiile din Japonia și va infesta familia din Zalău (Corona). Crezând că vecinul din avion sau distanța erau adevărații viruși, ea transformă euforia întoarcerii în culpabilizare, pentru că aduce moartea în locul bucuriei. În Judecata de Apoi, un preot se spovedește pictorului bisericii: cu un fiu vitezoman și o soție moartă de supărare, parohul ispitește de două ori celebrul pictor al Judecății de Apoi. Cu băutura și concesiile făcute artei. Ar trebui, de pildă, ca în scena biblică să apară mesaje pentru generațiile actuale. Pictorul nu e de acord cu efectul transfigurator, nici că arta ar fi obligată să colaboreze cu credința. Povestirea se construiește printr-o punere în abis și prin inversarea graduală a autorității morale. Preotul lipsit de vigoare paternă nu mai poate fi un model pentru ceilalți, în vreme ce artistul judecă preluând autoritatea pierdută a celuilalt. Morala e că nu virusul ucide România, ci lipsa credinței și amoralitatea.
Cea mai izbutită povestire e O noapte de gardă. Așa cum spune și titlul, asistenta Marilena (Eli) meditează între vis și semi-trezie la copiii din maternitate. Destinele se întretaie dramatic, inclusiv autoiluzionându-se că viața se poate reconfigura. Lunga închipuire din gardă oferă și soluții neașteptate la moartea unui nou-născut, iar vinovăția stă ascunsă în combinezoane, un avantaj, iată, secret, din pandemie. Florina Ilis reușește aici să creeze trame suprapuse, tensiuni în reveria banală și să dea altă noimă vinovăției în vremuri apocaliptice. Cu treceri insesizabile dinspre trecut spre viitor, cu alunecări din viață spre moarte, în timpul încremenit. Oarecum o continuare este Minunata lume virtuală, mai degrabă un epilog al stării de urgență, când viața și moartea se transferă în rețele de socializare. Mai puțin o proză și mai mult o concluzie internaută, în care cinismul și jocul de-a supraviețuirea depășesc spectacolul de pe orice scenă.
Lucrând cu psihologia vinovăției și a iluzionării la intensitate mică, Florina Ilis scrie cu dezinvoltură proze cu mesaje transparente, mici pilde cu morala la vedere. Nu cred, cum aminteam, să fie la mijloc vreo miză, ci plăcerea spontană de-a înregistra câteva tipologii și scenarii pandemice. E nevoie de relaxare în vremuri de ținut respirația. Fără pretenția unei mărturii pe termen lung, Pandemia veselă și tristă este ceea ce spune și titlul: portretul unui fenomen ce pare devastator și nu prea. Așa cum e apocalipsa pentru individul modern.