Poezia lui Teodor Mazilu

Cartea reprezentativă pentru proza lui Teodor Mazilu, scriitor cunoscut și valorificat astăzi mai ales în ipostaza sa de dramaturg, este Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980); volumul se înscrie în limitele generale ale unei formule narative constituite în cele nouă culegeri de povestiri, cinci romane și patru cărți de publicistică apărute pe parcursul a două decenii și jumătate de activitate literară. De la debutul consemnat cu volumul de foiletoane și schițe Insectar de buzunar (1956), până la romanul Doamna Voltaire (1980), Teodor Mazilu s-a impus în conștiința cititorului de proză contemporană mai ales prin incisivitatea și subtilitatea cu care a abordat contrastul comic creat între coordonatele morale și comportamentale ale unor personaje-simboluri ascunzând în spatele unei măști de circumstanță adevărul viciului. Alese aproape în exclusivitate din realitățile contemporane, subiectele și temele teatrului și prozei lui Teodor Mazilu se circumscriu în genere comicului, surprins în zona raportului care se stabilește între esență și aparență, mască și adevăr, dar particularitatea scrisului autorului Barierei mi se pare a fi scepticismul său glacial, ipostază a unui moralism de esență clasică, ce conduce personajele pe traiectul dramatic al unei evidente degradări sufletești până la dispariția perso ­nalității în stereotipia automatismului cotidian; defor marea interioară a ființei din cauza absenței unui ax existențial conform aspirațiilor sale și a prezenței copleșitoare a viciului, detectabilă în textele narative la nivelul unei structuri de profunzime, corespunde unei orientări explicite către modalitățile grotescului și absurdului dezvoltate în comediile din cele două volume de piese dra matice. Toate prozele din Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni se desfășoară pe dimensiunile acestei componente tragice care marchează încă o dată distanța atât de mică, uneori inexistentă, dintre comic și tragic, conturând, prin aceasta, o altă imagine, ultima, a universului romanesc și a scriiturii lui Teodor Mazilu; simpla enumerare a câtorva titluri este elocventă: O foarte lungă așteptare, Viața de spital, Ură și singurătate, Agonie străină, Amintiri comune, Înmormântare pe teren accidentat, Logica amurgului. Nuvelele acestui volum reconstituie destinele unor personaje purtând masca vedetismului sau superficialității (pictori, actori cu priză la public, fotbaliști, vedete de muzică ușoară, scriitori celebri, gestionari, instructori artistici) a căror existență stă definitiv sub semnul efortului de depășire a barierei impuse de propriile măști și a necesității accesului în spațiul trăirii autentice și a adevărului. Cuprinse de tristețea și oboseala succesului, personajele se retrag în limitele unui univers intim, o zonă a nebănuitelor profunzimi sufletești, copleșită uneori de prezența obiectelor (Olga Viziru din Soarele și ambianța sau Camelia din Singurătatea și diavolul milos). De altfel, corelațiile care se creează între esență și aparență, mască și adevăr, public și intim, artificialitate și autenticitate constituie compo nentele esențiale de evoluție a discursului narativ, structurat în jurul a două nuclee coagulante: înfățișările erosului și obsesia sfârșitului.

Premisele abordării sferei raporturilor erotice (volumul se subintitulează semni ficativ Iubiri contemporane) se unesc sub zodia contrastului tragic dintre niște modele comportamentale și afective opuse. Astfel, în Salomeea Văitoianu și Oswald Damian din Ură și singurătate, naratorul urmărește confruntarea dintre existența fals austeră a omului de știință care se conduce după un grafic precis, terorizat de ideea de „a nu se cheltui în nimicuri“, refuzându-se sentimentului și vitalitatea debor dantă a „Arlechinului“ pentru care viața este o sumă a trăirilor tuturor pasiunilor. Salomeea și Oswald pot fi regăsiți în Andrei și Angela din Ascensiunea: „Este firesc ca iubirea să dea o stare de exaltare și să mărească încrederea în forțele proprii“, declară instructorul artistic care își cenzurează cu severitate entuziasmul erotic ascunzându-se, și în clipele de intimitate, în spatele lucidității și a unui limbaj artificial. Alteori, auste ­ritatea și vitalitatea se pot identifica în conflictul care se naște între autenticitate (since ritate) și frivolitate, această substituire marcând o creștere a tensiunii confruntării psihologice. Două mi se par narațiunile care, dezvoltând această corelație, realizează o îmbinare fericită între idee și reprezentarea sa artistică: O simplă pasiune fizică și Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. În prima, Mircea, „biet mare actor, un biet june prim trecut de 35 de ani, plictisit de succesele ieftine“, caută în iubirea sa pentru Raluca, ființă mediocră asupra căreia „tot ce era artificial avea o mare putere de seducție“, posibilitatea unei comunicări reale cu ceilalți, care să îndepărteze fardul de pe fața actorului; consumându-și întreaga energie a pasiunii între idealizarea și discre ditarea femeii adorate, pentru care iubirea nu este decât un impas provizoriu, iar singura vocație este aceea a mediocrității și ignoranței, Mircea sfârșește prin a-și identifica setea de dragoste cu setea de putere (glorie) a artistului. Supus definitiv statutului propriei măști, personajul evoluează într-un spațiu închis, guvernat de certitudini mediocre și sentimente confecționate. În cea de-a doua nuvelă amintită mai înainte, istoricul pasionat de monumentele etrusce își uită vocația investindu-și întreaga putere afectivă într-o iubire devorantă pentru actrița Ana. Rob al unei pasiuni dezlănțuite care „arde și nu lasă în urma ei decât scrum și cenușă“, istoricul caută, prin intermediul memoriei afective, reconstituirea și retrăirea unor evenimente petrecute altădată cu suma intactă a tuturor detaliilor lor emoționale. Între amintirile care seamănă cu „rămășițele unui naufragiu“, personajul caută timpul unic al trăirii pasionale anulând cu forța sa devastatoare legile rațiunii și reperele spațio-temporale. Atât eroul din Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni, cât și Ovidiu din Agonie străină și Legea și taina sau Dan Steriade din O foarte lungă așteptare naufragiază într-un ocean de evenimente consumate anterior, trăind mereu într-un fel de virtualitate a trecutului care sporește distanța dintre iluzie și deznodământ. Trăirea intensă a unui amorf viitor trecut (real sau imaginar) care se proliferează amenințător, ascunzând sub nenumăratele sale măști chipul prezentului, înscrie eul în ritmul unei deveniri mecanice care exclude posibilitatea surprizei: totul are gustul lui „deja văzut, deja trăit“.

Încercarea de a justifica prezentul prin substanța trecutului, intenția „înșelării“ timpului prin așteptare și imposibilitatea depășirii regulilor impuse de jocul propriilor măști plasează personajul lui Teodor Mazilu pe traiectul unui destin al singurătății guvernat de obsesia sfârșitului. Solitudinea devine astfel „o necesitate violentă, aproape fiziologică“ pregătind ființa pentru „superba liniște din fața morții“, un alt adevăr iluzoriu al acelui spațiu interior suficient sieși. Evitând mereu „capcana vieții“, personajul trăiește într-o permanentă stare de „sublim provizoriu“, impunându-și ascunderea propriului eu, dedublarea ca singura modalitate de amânare a finalului inevitabil: „a netrăi“ înseamnă pentru scriitorul Valentin din Înmormântare pe teren accidentat a se elibera de obsesia morții. Călătoriile în teritoriile vieții autentice conduc aceste suflete bătrâne și obosite, care există doar ca o confirmare a celorlalți, spre acea înțelepciune sadoveniană în fața ființei și neființei: „Numai prin acceptarea legilor naturii – chiar și a celor mai crude – ne putem bucura de frumusețea existenței“. Etapele sfârșitului acestor „iubiri contemporane“ conferă acea „logică a amurgului“ al cărui sentiment sfâșietor poate, paradoxal, regenera o structură afectivă falsificată. Acest pelerinaj la ruinele unor vechi pasiuni reprezintă, în fapt, o călătorie la capătul singurătății, acolo unde așteaptă iluzia sau realitatea vieții: este ideea cu valoare etică pe care o transmit mereu implicit sau explicit textele cuprinse în acest ultim volum al scriitorului Teodor Mazilu.

Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni este o carte care merită o nouă ediție. Pentru azi.