Un prinț al spiritului

Titlul sub care își publică monografia eseistul timișorean Vasile Cornea este destinat desigur să stabilească de la început o anumită perspectivă asupra personajului principal, Matila Ghyka, eroul acestui roman pasionant care, fără a fi chiar un necunoscut, lasă loc pentru cercetarea multor alte componente ale personalității sale: este un aventurier în sensul propriu și frumos al cuvântului, un self-made man cum se spunea atunci, și un căutător al propriului destin, așa cum istoria epocii noastre moderne nu ne-a oferit prea mulți. Făcând parte – psihologic vorbind – dintr-o familie de hoinari înnăscuți în care îi regăsim și pe Ion Codru-Drăgușanu, și pe Panait Istrati, pe Mihai Tican-Rumano și atâția alții, Matila Ghyka s-a născut parcă pentru a contrazice ideea care circula către mijlocul sec. al XIX-lea și care spunea că românul s-a născut legat de glia strămoșească, de care nu se dezlipește orice ar fi, cum spunea Dimitrie Ralet, unul dintre primii noștri călători moderni: „el nu se desțărează ca bulgarul… a moștenit se vede de la daci însușirea de a fi aninat de țara sa”. Prinț, însă, necunoscutul Matila Ghyka nu era așa cum cer regulile stricte ale nobilimii europene de atunci în care numai ascendența masculină poate transmite titlul, iar cel care va semna mai târziu ca Matila Ghyka era fiul locotenentului Matila Costiescu, participant la războiul de independență cu vagi tentative literare: după o căsătorie de numai un an, părinții divor – țează și tânărul Matila va fi înfiat mai târziu de fratele vitreg al ma mei sale, adoptând numele de familie al acestuia și al mamei, de asemenea Ghyka. Într-o lume care trăia încă în epoca aburoasă dinainte de Primul Război Mon – dial, cu granițe ușor penetrabile pentru familiile privilegiate din punct de vedere social și material, Matila Costiescu Ghyka era parcă predestinat unei cariere europene. Așa cum stabilește autorul acestei monografii, grație bunicului său patern Anton Costiescu, care s-a căsătorit cu austriaca Adelheid, născută Moese von Nollendorf, viitorul diplomat și scriitor a dobândit – spune autorul cu umor – o ascendență „destul de colo – rată”. Toată încărcătura istorică a fa miliei care va fi transmis des – cen dentului ceva din cos mopo – litismul ei nativ este descusută și examinată fir cu fir de meticu – lo sul biograf al scriitorului nu numai în beneficiul arborelui genealogic al lui Matila, dar și pentru evocarea unei situații de fapt și în consecință a unei at – mosfere mult mai europeană decât ne-am fi așteptat în țara noastră, în niște vremuri tulburi și, în general, neprielnice. Sigur că acest cosmopolitism euro – pean se grefează pe unul răsări tean, care nu lipsește nici din ascendența familiei Costiescu, cu legături în familia marilor boieri moldoveni Balș. Dar tot tabloul asupra căruia insistă V. Cornea are un rol important în prezentarea unei epoci asupra căreia cititorul nostru de astăzi are de regulă o viziune schema tică și minimalistă.

Cu talent de romancier și mai ales cu o documentare copleșitoare, autorul anunță de la început că nu urmărește o cercetare a „operei filosofice și estetice” a lui Matila Ghyka și nici chiar să scrie o monografie, deși cartea sa are și asemenea componente, ci este o simplă „încercare de descoperire a unei individualități… care s-a făcut cunoscută pe mapamond prin eforturile sale intelectuale”; d-sa anunță deci că nu-și asumă decât „circumscrierea operei în contextul istoric, cu asocieri de activități, nume și manifestări”. D-sa dorește doar „o defrișare brută” a materialului în care verifică informațiile pe cât i-a fost posibil și oferă deci „cam prima bază de date dedicate acestui personaj”, cu noutăți documentare pe care nu le-a găsit doar în vasta bibliografie utilizată, ci le-a obținut și direct de la persoane apropiate sau care l-au cunoscut, ceea ce, cum se știe, este de obicei mult mai greu. Pe scurt, baza documentară a acestui volum de peste patru sute de pagini format mare, cu literă mică, este impresionantă și nu fără motiv. Pentru a elucida toate componentele acestei personalități complicate, biograful viitorului marinar rezumă minuțios nu numai parcursul tânărului aspirant care îl preocupă, ci reconstituie întreg cadrul material și uman al „școlii preparatoare navale”, numărul de tineri înmatriculați, performanțele lor, materiile pe care le preparau, inclusiv probe de cultură și literatură, scrise și orale, ale unui examen care va fi echivalat cu foarte dificilul bacalaureat în filosofie de atunci și, pe lângă el, va menționa alți aspiranți români care-i vor urma, la aceeași școală din insulița Jersey din Marea Mânecii, cu același succes încât va avea prilejul mai departe de a aprecia calitatea înaltă a marinarilor noștri, dezavantajați doar de dotarea foarte modestă a micii noastre flote. Corolarul prezentării este reconstituirea călătoriei pe care Matila Costiescu Ghyka o va face pe fregata Iphigénie, vas școală trimis într-o misiune de instrucție în Oceanul Atlantic care a durat zece luni de neuitat. Autorul este împins de o conștiinciozitate profesională rară și verifică formulele matematice din lucrările de debut ale lui Matila și descoperă aici erori în formulele matematice, deși prezentarea și explicațiile sunt corecte, de unde concluzia că „sigur sunt greșeli de tipar”, avertizând astfel pe viitorul editor posibil al operelor lui Matila să le verifice și să le corecteze. Într-un capitol intitulat Cronologia vieții lui Matila Ghyka, începută cu venirea înaintașilor săi în Moldova, se menționează și faptul că multe date referitoare la viața tânărului se găsesc „în corespondența aflată în fondul Vladimir Ghyka al Arhiepiscopiei romano-catolice din București” (p.105 și urm.). De fapt, paginile monografiei lui Vasile Cornea sunt înțesate cu informații care, chiar când sunt colaterale sau indirecte, oferă un peisaj luxuriant al vieții familiei și a categoriei sale sociale de la sfârșitul sec. XIX și începutul celui următor: în 1898 este prezentat lui Titu Maiorescu de rudele din Bavaria, și acesta nu uită să-l menționeze în jurnalul său și să-i trimită o strângere de mână „marelui marinar din Brest”, îl întâlnește pe viitorul romancier Claude Farrère – și el ofițer de marină – și vizitează celebra Expoziție Universală de la Paris, din 1900 într-un episod amu zant pe care îl povestește el însuși în amintirile sale (intră în restauran tul românesc îmbrăcat în străluci toarea uniformă albă a aspiranților francezi, se așază la masă și cere degajat într-o româ nească neaoșă chelnerului care era să leșine de emo ție: „o țuică și măsline”). Mo – nografistul său menționează în acel an încadrarea tânărului su blocotenent în echipajul micului crucișător „Elisabeta” și apoi preo cupările lui filosofice și în general culturale: „Este fascinat de Psychologie des foules a lui Gustave le Bon și de Nietzsche”, pe care îl citește în traducere franțuzească și năzuiește să devină „o sinteză ideală între Colleone și Pico della Mirandola”, adică dintre omul de acțiune și savant, iar mai târziu ajunge și la Bergson. Ne putem imagina care era viața lui socială după revenirea în țară, desfășurată în orașe mici ca Sulina – descrisă în romanul Europolis al lui Jean Bart – sau chiar Galați, oraș în care avea rude și era cu mult mai dezvoltat decât Constanța: la Galați a putut chiar să vadă o piesă de Tristan Bernard, jucată de o trupă franțuzească în turneu, și se putea întâlni cu câteva figuri importante ale vieții culturale europene, printre care Maurice Maeterlinck, venit să asiste la un spectacol cu o piesă a sa. În pofida provincialismului care domina în aceste orașe, viața comercială le insufla probabil o forță și o bunăstare din care fărâme ajung și în manifestări culturale pe care nu le-am bănui dacă n-ar fi documente. De pildă, în piesa citată mai sus juca în turneu cunoscuta și frumoasa actriță Louise Bignon, pe care o va revedea la Paris peste câțiva ani.

Un capitol interesant al biografiei umane și științifice a esteticianului ar fi provocat desigur urmărirea ecourilor pe care opera și aventurile sale le-au avut în țară între cele două războaie mondiale, pentru că după al Doilea – cu o intuiție destul de rară în acel moment decisiv – el nu rămâne în țara ocupată de sovietici. Dacă ne luăm după puținele elemente oferite de ziarele noastre de atunci, se pare că receptarea lucrărilor sale, semnalate cu simpatie în general, este superficială. Eseistul Petru Comarnescu (doctor în estetică în Statele Unite, de la UCLA), care publică în ziarul „Politica” din București o prezentare a studiului lui Matila Ghyka despre „retorica proporțiilor în natură și în arte”, îl discută cu raportări la esteticienii români contemporani precum Tudor Vianu, Oscar Walter Cisek, Lucian Blaga, Mihai Ralea și Paul Zarifopol, dar plasarea eseului într-o bibliografie prea generală nu favorizează adevărata lui receptare. De altfel, nici scurta recenzie a lui Em. Grigoraș din „Convorbiri literare”, din 1931, nu face decât să semnaleze textul. S-ar putea spune că Matila Ghyka nu și-a găsit în țară cercetătorul și nici măcar biograful meritat până la apariția cărții lui Vasile Cornea, care desfășoară o amplă, probabil desăvârșită cunoaștere documentară a vieții și a extraordinarelor aventuri umane – psihologice și culturale – ale unuia dintre cei mai neobișnuiți intelectuali și distinși aventurieri ai spiritului pe care i-a dat țara noastră în prima jumătate a secolului trecut.