Cărbuni încinși

Istoria, o disciplină menită a interpreta trecutul, este o răfuială doctă în care adevărul e doar un paravan sub care dospesc patimi ancestrale. Doar naivii îşi închipuie că în ea găsim vestigii obiective înşirate în ordinea trecerii timpului. În realitate, duelul de orgolii e crîncen, la fel ca ambiţia de a le închide gura adversarilor.

Ce o deosebeşte de altercaţiile al căror scop e frîngerea gîtului duşmanului e maniera de atac: sub pretext că cercetezi imparţial dovezile, împrumuţi un ton scrobit de savant neutru, căruia nu-i pasă decît de redarea nepărtinitoare a întîmplărilor. Şi pentru a întreţine aparenţa unei întreprinderi golite de patimi, audiatur et altera pars este o regulă subînţelească, potrivit căreia, sub pretext că asculţi cu reverenţă opiniile preopinenţilor, nu faci decît să tragi cu urechea la şireteniile lor, spre a-i reduce apoi la tăcere cu ajutorul unor subtile manevre de deformare a trecutului.

Între o cafteală de mahala cu bîte noduroase şi o controversă istorică cu argumente reci nu e decît o diferenţă de tact: în loc să-i scoţi ochii vrăjmaşului, îi răstorni părerile făcînd uz de „izvoare istorice“. La sfîrşit, bătăuşii se despart scrîşnind din dinţi, fiecare păstrîndu-şi nealterate convingerile, iar cîştig de cauză nu are niciunul, dar asta pînă cînd intervine ucazul ideologic, a cărui constrîngere înclină balanţa de partea unuia dintre beligeranţi. E totuna cu a spune că interpretarea trecutului este o chestiune de forţă, consensul „ştiinţific“ fiind impus de pătura dominantă, în faţa căreia istoricul are de ales: ori îşi păstrează ideile şi atunci e caterisit, ori se smereşte obedient pliindu-se pe voinţa politică, şi atunci e ţinut în puf.

Iată impresia pe care mi-a lăsat-o cartea lui Gheorghe Brătianu despre istoria neamului românesc. Cartea nu ar fi putut apărea decît în interbelic, întrucît tonul ei, supărător de patriotic, este o pledoarie fină în favoarea poporului din care Brătianu făcea parte. Iniţial, istoricul a vrut să scrie o recenzie în marginea volumului pe care fostul lui profesor de la Sorbona, Ferdinand Lot, îl scrisese despre invaziile barbare de la începutul Evului Mediu. Unul din capitolele cărţii lui Lot se referea direct la istoria poporului român, iar titlul capitolului avea să fie împrumuat de Brătianu ca atare: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Mai mult, recenzia avea s-o scrie mai întîi în franceză, semn că intenţia lui era strict polemică, mutînd discuţia într-o felie culturală în care propaganda ideologică, făcută sub pretextul stabilirii adevărului, atinsese culmi de fierbere vindicativă. Să nu uităm că sîntem în 1937, an cînd balamalele continentului începeau să scîrţîie, iar Brătianu, punînd în cumpăna argumentele pro şi contra etnogenezei românilor, a fost pînă într-atît de absorbit de temă încît, dintr-o scurtă recenzie menită revistelor franceze, a ajuns să scrie o carte întreagă.

Ținta lui Brătianu nu erau opiniilie lui Ferdinand Lot, al cărui capitol era cu totul favorabil românilor, în ciuda concluziei că, judecată strict pe baza dovezilor, istoria poporului român e o necunoscută căreia nimeni nu-i poate da o explicaţie irefutabilă, ţinta lui erau istoricii din Ungaria, Grecia, Serbia, Bulgaria şi America, ale căror partis-pris-uri luau apărarea etniei din care ei înşişi făceau parte. E uimitor să vezi cum, folosindu-se de aceleaşi izvoare istorice, grecii îi contrazic pe bulgari, bulgarii pe români, românii pe unguri, serbii pe unguri, şi tot aşa. Istoricii greci nu accceptă că aromânii s-au format pe teritoriul Macedoniei, cei bulgari resping ipoteza că etnogeneza românilor s-a făcut la sud de Dunăre, adică pe teritoriul actualei Bulgarii, cei maghiari arată cu degetul la golul de zece secole (din secolul al IV-lea pînă în al XIII-lea) în privinţa dovezilor în stare a atesta prezenţa românilor în Transilvania, iar cei români nu acceptă că aromânii sînt alt popor decît cel român, cum la fel crîcnesc atunci cînd bulgarii afirmă că biserica ortodoxă din România este un implant bulgăresc.

Disputa e atît de încurcată încît aduce cu o învălmăşeală în care plauzibilul se amestecă cu aberaţia, verosimilul cu scorneala, bunul-simţ cu impostura. Iată un exemplu care reuşeşte să-l irite pînă şi pe curtenitorul Brătianu, al cărui ton de-a lungul întregii cărţi e de politeţe sobră: un istoric născut în Basarabia, dar emigrat în perioada interbelică la New York, pe nume Iacob Bromberg, scria negru pe alb: „Principatul lui Dragoş era slav şi chiar rusesc şi deloc românesc. E imposibil de dovedit că Ştefan cel Mare vorbea româneşte. Dar e în afară de orice îndoială că vorbea ruseşte.“ (p. 47)

În loc să-i sară ţîfna ca în faţa unei fantasmagorii cusute cu aţă albă, Gheorghe Brătianu, seren ca un filatelist răsfoind clasoare prăfuite, îi răspunde curtenitor lui Bromberg: „Cum toate aceste consideraţii erau întovărăşite de unele comentarii asupra unor chestiuni de istorie şi politică contemporană, se va înţelege lesne de ce nu am urmat raporturile mele epistolare cu d. Iacob Bromberg. Mă voi rosti cu alt prilej asupra valorii izvoarelor şi mai ales asupra intepretării lor, în lucrarea d-lui Bromberg.“ (ibidem) Iată un mod evaziv-politicos de a-i spune lui Bromberg că e un şarlatan cu care Brătianu nu merita să poarte o polemică. Ceilalţi istorici cu care autorul se războieşte sînt Roessler, Hunvalfy, Mutafciev, Keramopulos, toţi adeverind regula solidarităţii cu etnia lor. Altfel spus, singurul adevăr ştiinţific în disciplina istoriei e că fiecare istoric e solidar cu propriul lui popor. Cînd nu se întîmplă aşa, cauza trebuie căutată în morbul feloniei.

A intra în toate detaliile din carte ar fi oţios şi, mai ales, imposibil. Între cele două variante opuse privind etnogeneza românilor: 1) ne-am format la sud de Dunăre şi am emigrat masiv în Muntenia, Transilvania şi Moldova, dislocîndu-i pe slavi şi pe unguri (teoria emigraţiei), sau 2) ne-am format în nordul Dunării, de o parte şi de alta a Carpaţilor (teoria continuităţii) – Brătianu alege o formulă de compromis: ne-am format şi la sud şi la nord de Dunăre, în calitate de băştinaşi carpatici şi totodată dunăreni: „Odată ce am admite existenţa celor două ramuri ale romanităţii orientale: una a Daco-romanilor rămaşi la Nordul Dunării, cealaltă a Vlahilor din Balcani, şi am ţine seamă de curentul neîntrerupt de migrații, fie periodice – transhumanţă păstorească –, fie de transplantare în noi aşezări, este aproape imposibil să nu ajungem la concluzia unei fuziuni, din care rezultă de altfel unitatea limbii române de astăzi.“ (p. 122)

În fine, lipsa izvoarelor istorice privind românii din Transilvania e lichidată de istoric cu argumentul: „Faptul că ei nu sînt amintiţi în mod lămurit în textele contemporanilor nu implică neexistenţa lor.“ (p. 129)

Una peste alta, Brătianu face un subtil dans pe sîrmă, fiindcă, raţional vorbind, francezul Ferdinand Lot are dreptate: judecaţi pe baza izvoarelor, românii dau impresia că au picat din cer, apărînd brusc în cadrul unei unităţi lingvistice uimitoare, graţie căreia olteanul înţelege limba maramureşanului, iar acesta pe a moldoveanului. Cum, de unde şi în ce fel rămîne un mister pe care documentele nu îl pot lămuri.

Rămîne impresia pe care am nuanţat-o la început: istoria e tărîmul unde, sub glazura dialogului academic, poliţele se plătesc cu gînd de revanşă, iar dovezile sînt înfăţişate cu scrîşnet de revendicare. Apoftegma potrivit căreia cine stăpîneşte trectul va domina viitorul nu e doar un clişeu, e o regulă adeverită de puzderia de lupte ideologice la care participăm chiar astăzi. Volumul lui Gheorghe Brătianu e o mostră de polemică purtată pe un ton de seninătate curtenitoare, istoricul păşind cu calm pe un strat de cărbuni încinşi, peste care calcă fără să-şi ardă tălpile.