București, kilometrul zero al romanului. Un tramvai numit ficţiune

Coincidenţă sau nu, istoria transporturilor în comun bucureştene începe odată cu cea a romanului românesc modern. Misterele Bucureştiului datează din 1862, Ciocoii vechi şi noi din 1863, iar tramvaiul din toamna lui 1868, cînd peste Bucureşti au plutit „stoluri de gâsște salbatice“, iar către Filaret a început să circule – descrierea îi aparţine lui Filip Florian – „o arătare lungă, pântecoasă, înaltă, cu roți de lemn și trasă de cai, botezată omnibuz. […] Oamenii nu se înghesuiau să călătorească cu ea, iar unii își scuipau în sân când o vedeau trecând.“ (Zilele regelui).

Oricâte temeri ar isca progresul, Bucureştiul creşte într-un secol cât alte capitale în trei. George Ionnescu-Gion rezumă perfect povestea de succes: „Carul cu boi de la 1799 – tramvaiul electric de la 1899.“ (Istoria Bucurescilor). Abia apărut pe scena oraşului şi a literaturii, tramvaiul devine un reper esenţial al proiecţiilor imaginare. Într-unul din Momentele lui Caragiale publicat chiar în 1899, Caut casă, un chiriaş ştie exact ce-i complică viaţa (“În fiecare an, se clădesc sute de binale, acareturi peste acareturi, şi, în loc să scază, chiriile cresc“), ştie cu precizie ce-şi doreşte (“Vreau o casă cu șase odăi mari, […] cu apă-n curte și-n odăi, cu tout à l’égout, cu seră, cu grădină de fructe și grădină de flori și un havuz mare, în mijlocul curții“), dar în ce priveşte cartierul, un singur criteriu i se pare esenţial: „– Pe unde să fie? – În centru… pe linia tramvaiului.“

Personajele circulă prin Bucureştiul literaturii cu ce le stă la îndemână. Titu Herdelea şi Grigore Iuga, sosiţi de la Amara pe înserat, n-au de ales: „Nefiind chip să puie mâna pe o birjă în îmbulzeala din piaţa Gării de Nord, se agăţară de un vagon de tramvai cu cai, arhiplin“ (Liviu Rebreanu, Răscoala). Gogu Nicolau şi Lică Ştefănescu, ajunşi şi ei în gară pe înnoptate, vor să ia „tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri“, de unde să meargă pe jos până acasă, dar Gogu se răzgândeşte – şi rău face – preferând „să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte“ (Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei).

Aşa cum prin Barcelona circulă legendarul Tramvia Blau, iar Lisabona e traversată de faimosul 28, Bucureştiul îşi are la rându-i tramvaiul mitic, 26-le, a cărui rută circulară delimita în anii 1960-80, pe lângă „inelul principal“ al capitalei (Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Viilor, Grozăveşti), un întreg univers imaginar. Cristian Popescu visează să-şi cumpere ultimul tip de tramvai „douășase“, cu compostoare de argint și geamuri de cristal, ca să-şi plimbe cu el părinții și să-l admire vecinii când trece claxonând prin Pasajul Obor (Împliniri). În Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu, acelaşi 26 e declarat, încă din 1956 când îşi face apariţia, „cel mai popular mijloc de comunicaţie din capitala României. El era hamalul rupt de şale al clasei care munceşte, un vehicul plin de glume şi de voie bună, precum şi de observaţii filosofice de primă mână“. Chiril Merişor schimbă două tramvaie – al doilea fiind şasele, „singurul rival posibil al lui două’şase şi ca lungime a cursei, şi ca observaţii filosofice“ – ca să ajungă în mahalaua Dămăroaiei, „demult intrată în ironiile celor din centru“.

Traiectoria circulară vs. rectilinie a mijloacelor de transport spune, indirect, ceva despre evoluţia personajelor pe scena romanului. În proza lui Mircea Cărtărescu revin cu insistenţă, pe lângă 26-le ca un şarpe care-şi muşcă coada, linia de fugă trasată de traseul lui 5 (Sf. Gheorghe-Şoseaua Pipera). Există aici o dublă promisiune narativă, întruchipată de „şinele 26 şi 5 ca linii ale Dragostei şi ale Norocului“: pe de o parte rotirea în cerc, micro-odiseea cotidiană a bucureşteanului; pe de altă parte forţa centripetă/centrifugă care-i antrenează şi pe provincialii ajunşi în Gara de Nord cu intenţia de a pătrunde în inima capitalei, dar ejectaţi cela mai adesea la periferia ei.

Printre cei din urmă, mulţi sunt adevăraţi stahanovişti ai călătoriilor cu tramvaiul, bunăoară eroul Gib I. Mihăescu din Zilele şi nopţile unui student întârziat („nu există linie de tramvai în Bucureşti, la capătul căreia Mihnea Băiatu să nu fi locuit vreodată“) ori Marin Preda, căruia expediţiile prin Bucureşti îi provoacă, în Viaţa ca o pradă, nedumeriri moromeţiene (“– Unde vine asta ? – În Ferentari. – Şi Ferentarii ăştia unde vin? – Urci spre Rond cu tramvaiul…“). Când vrea să-i facă o vizită unui amic în Dămăroaia cu tramvaiul 6, ucenicul scriitor rătăceşte până găseşte adresa şi constată pentru prima oară că regula de aur a tatălui său („Mărine, în Bucureşti, dacă nu ştii ceva: întrebi, domnu le!“) nu mai funcţionează: „Ori toată lumea se tâmpise în ziua aceea, ori strada nu exista.“ Indiferent de rută, număr şi culoare, tramvaiul duce, la urma urmei, spre un no man’s land impregnat de „parfumul aspru al ficţiunii“…