Farsele destinului subaltern

Până aproape de finalul noului roman al Dorei Pavel, Bastian, ipoteza este una sartriană. Anume că ființa, zice francezul, poate fi recuperată pentru celălalt, dar ratează din principiu, pentru că singurul Celălalt cu care are de-a face este celălalt în lume, care n-are despre sadicul înverșunat asupra lui decât imagini în capul său. Firește că sadicul, așa cum reiese el din Ființa și neantul, asigură o anumită dimensiune a imaginației. Însă n-ai cum să ignori rezonanțele din protagonistul melancolic, traversat de diverse tonalități maniaco-depresive din Bastian. Iar sfârșitul cărții semnalează melancolia cronică, una prezentă, într-o formă sau alta, în toate generațiile. Să fie bolile psihice contagioase? Dora Pavel mimează ereditatea și moștenirile genetice și imaginează un scenariu confesiv ce gravitează în jurul asumării unei false vinovății.

Pe scurt – și incompletă, pentru a nu strica suspansul lecturii – povestea se extrage din momentul în care un client misterios apelează la serviciile avocatului Bastian, fratele naratorului Gregor Bastian, gemeni stagiari cu puțină experiență juridică, însă suplinind vechimea prin talent și inteligență. Cert este că Gregor face tot posibilul să-și asume vina clientului-tată, nimeni altul decât medicul legist Leon Carp, dintr-o pornire cu numeroase apanaje psihologice. Autodenunțul rămâne fără ecou, iar fiul, între sanatoriu și înscenări imobiliare, agonizează tot mai abrupt în boala ce va revela spre final un secret tulburător. În reconstituirea focarului psihologic, cele două cupluri, părinții și bunicii, au rolul unor oglinzi. Nu mai puțin melancolice, oglinzi sparte, așadar, în care niciunul nu se poate privi întreg. Bunicul August urăște medicii, iar fiul Leon urmează tocmai calea disprețuită, la fel cum Gregor va fuziona cu direcționarea artistică a bunicului – studiind violoncelul – și va contesta meseria tatălui.

Schimburile de ștafetă și complexe se vor citi prin subtilități anacronice, în conturarea unui anticlimax în care Dora Pavel s-a dovedit specialistă. Care știe să amestece istoricitatea cu iluzia, dar mai ales ea stăpânește arta transformării singurătății în extravaganță. Toate romanele ei sunt formulări ale excentricității din melancolie. Să luăm cazul de față, cu acest nou Gregor, nu Samsa, ci Bastian (voi reveni la onomastica livrescă): când tatăl, criminal involuntar, se confesează fratelui geamăn, în Gregor se afirmă deodată șansa de-a se situa în lume, de-a fi celălalt, cu tot sadismul sentimental implicat aici. Numai că lucrurile se dizolvă rapid în opusul așteptărilor: procurorii eliberează impostorul și el caută narcotic soluții ludice la starea de eșec oedipic. Între ele, vânzarea casei, un gest necesar pentru a urmări insectarul uman, cumva justificativ pentru voyeuristul profesionist. Profesionist pentru că așa o seduce în trecut pe Iustina, altă zăvorâtă. Zice Sartre în continuarea celor amintite că sadicul descoperă eroarea când victima îl privește, deci când observă alienarea totală a ființei sale în libertatea celuilalt. Clasarea cazului ar însemna pentru Gregor prăbușirea în celula socială, în care insomnia, depresia și afecțiunile reprimate zburdă nestingherite. Cu toate acestea, în momentele culminante, Gregor sadicul reușește să se privească în oglindă ca pe un celălalt, găsind libertatea confesiunii adevărate, decojind, astfel, nucleul atomic al dereglării psihologice.

Naratorul Dorei Pavel n-are ce face cu libertatea. Eventual s-o investească în acțiune autoconstrângătoare, din care, ca auto-tortură, s-ar elibera de absența libertății din familie și, mai ales, din zona afectelor. Dora Pavel știe să treacă din scenariul psihanalitic într-unul de dezbatere largă, despre libertate și apartenență, în care dospesc, la foc tot mai mare, traumele reale și cele închipuite. Cine i-a citit cărțile anterioare știe că ea face din claustrare și anxietate polii magnetici între care se deplasează intrigi și mentalități, căutând să radiografieze emanciparea identității mutilate, greu accesibilă. Cum se poate vedea, în Bastian, termenii aparțin, nu știu cât de intenționat sau nu, poeticii lui Sartre. Cel din Ființa și neantul; apropo, un autor și un volum, îmi par mie, tot mai contestați, dacă nu uitați de-a binelea. Una dintre cauze se știe; discursul filosofului topit în discipline secundare și în prozatori cu bătaie eclectică printre cititorii de astăzi, precum derutatul sensibil din Crimă și pedeapsă – care recunoaște o crimă pe care n-a comis-o. Însă aici vinovatul-nevinovat trebuie să-și câștige vinovăția. Simplu, el vrea să păstreze onoarea tatălui intactă, iar el să treacă în faza superioară a conștiinței și apartenenței. Vindecarea lui prin asumarea unei crime străine e un fel de pătimire falsă, un păgânism identitar, cu resorturi psihologice mai complexe decât s-ar putea bănui. Inversul acțiunii tuturor, opusul a ceea ce dictează conștiința majorității, a bunului-simț și a sănătății psihice la urma urmelor, acest răspăr, așadar, câștigă brusc sensul vindicativ.

Dora Pavel scrie despre o răsucire dostoievskiană fără a avea nimic din scriitorul rus, erotizează obiectul încarcerării identitare fără să imite pe Houellbecq, dar rămânând aici tot mai sigură pe terenul ei decorat cu miza cinică a lui Philip Roth, în care stilul câștigă bucăți consistente din text. În Bastian, ea se fixează bine pe dinamica frazelor, jocul ei narativ e un câștig stilistic. Confecționează ideal acțiunea prin stil. Ea scrie, într-un scenariu propriu, varianta la Sechestrata din Politiers, a lui Gide; Mélanie Bastian (vezi onomastica!), cea încarcerată în casa mizeră de familie, are aici un corespondent: un bărbat închis în dinastia unei melancolii, însă la extrema vizibilă: tot destinul nubilei se regăsește în scenografia psihică a lui Gregor, în vreme ce libertatea lui exterioară e totală: la 25 de ani, el e bogat, cu viitorul înainte. Numai că, dependent și el de carcera abstractă a familiei, își populează interioritatea cu mizeriile concrete din viața eroinei lui Gide.

În Bastian se confruntă extravaganța bogată și cinismul minimalist, cruzimea și autoflagelarea, într-o elegie a degenerării. Patologia depresivă ascunde teoria destinului subaltern. Iar actul de eliberare – o anamneză cu oglinzi sparte. De la naștere până în prezentul cu rememorarea forțată, tâlhărit de controlul conștiinței prin hipnoză, pacientului cu proiectul vinovăției necreditate i se deschid perspectivele prin chiar actul medical pe care-l disprețuiește. Nașterea în sine e amplu și memorabil descrisă de Dora Pavel, ce transferă cuvintelor acestui convalescent ceva din puterea realistă a prozatorilor americani de care amintește protagonistul, începând cu McEwan și încheind cu Roth. N-ai crede că mecanica precisă a cruzimii, a cinismului decopertării celui mai neînsemnat sentiment – cum se întâmplă la american – pot fi preluate de sinucigașul eredității; în fond, al propriei personalități. Ucigaș de destin și dinastie, în egală măsură.

Trebuie amintit și că Dora Pavel introduce personaje și teme migrate din cărțile anterioare, mesajul fiind că viziunea rămâne, sau trebuie să fie, integratoare: relația iubire-moarte și deshumarea obiectului idolatrizat din Agata murind, sugestia incestului și teatralizarea erotomană (din Captivul), simulacrul morții (din Pudră). Cel din urmă privilegiază treceri la alt discurs, lax, modest-fragmentat, ce contrastează cu prima jumătate a cărții, atunci când Leopold, colegul de școală, scribul, aflat în moarte clinică, se trezește și corespondează fictiv cu celălalt pacient, blocat într-o simbolică moarte cerebrală. Există, de asemenea, scene livrești cu trimiteri celebre, precum deshumarea cu apel direct la monologul hamletian. Doar că nu craniul, ci creierul însuși dispută patologia triumfătoare. De bună seamă că sunt de apreciat perspectivele pe care Dora Pavel le amestecă în roman, pornind din teme mari, epuizate, ale literaturii dintotdeauna. Mai cu seamă decalajul psihologiei celui de-al doilea născut din atașamentul competițional cu cel dintâi geamăn. După cum, nu mai puțin însemnate sunt destinele artistelor melancolizate, mama și bunica, ființe-contur rămase în umbra întemnițaților de bună-voie. Prin toate acestea, Bastian este noul hibrid Gregor Samsa însemnat cu datele psihologiei moderne.

Un roman excelent în prima parte, distilat prea larg odată cu cronicizarea bolii în cea de-a doua parte, cu toate acestea puternic și dens ca o terapie la vedere.