Zarva stârnită de jurnalele lui Mircea Zaciu în anii nouăzeci le-a transformat în lectură obligatorie. Întâi, pentru cei interesați de viața literară din ultimul deceniu comunist. Pentru alții, tomurile justificau etaje inedite ale biograficului, un gen care-și multiplica la noi supremația cu destulă voluptate. Dar anii în care autorul pregătea pentru tipar lumea de altădată erau, la rândul lor, torențiali în mutații și schimbări. Reamintesc că profesorul clujean publicase între 1993 și 1998 patru volume, ultimul cu doi ani înainte de moarte. Din câte mărturisește Ion Pop în prefața noilor jurnale, unele însemnări (1990-1992) i-au fost încredințate temporar chiar de familia Zaciu, iar celelalte au o istorie detectivistică, cu semnale amestecate. Din câte se pare, dosarele lipsă se rătăcesc în cele dedicate DSR (Dicționarul Scriitorilor Români), fiind descoperite de Aurel Sasu. Care a restituit astfel anii 1993-1994 după ce a pretins, specifică Ion Pop, că autorul însuși i le-ar fi dat în grija editării. Tot în arhiva colegului de la DSR bănuiește Ion Pop că s-ar găsi și notele zilnice din 1995-1996. În orice caz, limpede mi-e că prefațatorul e mai mult decât elegant și lasă încurcăturile să pară așa, după cum straniile dispariții să fie vizitate drept regăsiri fericite. Să zicem că tulburătorii ani post-1989 înregistrați de acribiosul profesor aveau nevoie de un atare suspans recuperator.
Se vede bine că Zaciu nu scrie de dragul confesiunii. Nu numai. El are tot mai evidentă dorință de-a se specializa în arta jurnalului. Citește mult, conspectează, astfel încât jurnalele de acum acompaniază numeroase texte de inspirație, toate de proveniență franceză. Fără a fi intimidat de cutare autor. Ba aș zice că face din minori niște evenimente de exaltare intelectuală, nu și din canonici, față de care reacționează cumpătat. Cum obișnuise în volumele anterioare, Zaciu are în vedere și arta portretistică, nelăsând niciodată în suspans caracterele. Deși el face din Bruyère ceea ce francezul prelua din Caracterele lui Teofrast. Ce spune Călinescu în articolul Despre mizantropie în legătură cu Bruyère i se potrivește și stilului clujeanului: anume, că tratează oamenii cu seriozitate evitând familiaritățile, nevrând nici să-i cunoască mai bine, nici să-și facă bine. Orișicum, Zaciu știe că-și va publica notele și are o metodă, deja consacrată.
Anul 1990 stă sub semnul pensionării, un moment tensionat, care-i imprimă revoltă și neputință. N-am înțeles de ce nu mai activează câțiva ani în deplină legalitate, așa cum îi cereau și unii apropiați. Depresia se fixează rapid. Taman când se deschid toate posibilitățile, el le închide abrupt pe cele profesionale. Zaciu aparține intelectualilor răpuși de evenimente, imediat după 1989, dar treziți definitiv că nomenclatura dictează totul. Deocamdată, anxietatea pare instalată pe termen lung, nu pricepe nici ce-i cu starea socială și politică, se crede abandonat și inutilitatea lui o resimte abulic. Tot mai sigur că Nicolae Manolescu avea dreptate atenționând că realitatea e prea fluidă ca să fie prinsă într-un model rațional.
Scurt și estompat, Jurnalul lui 1990 cuprinde mișcări din Transilvania, provocări diverse și ascuțișuri sociale. E anul așteptării incerte. Însemnările tărăgănează, notează fără tragere de inimă. Cotropit de noutate, el acuză și provocările ideologice. În septembrie pleacă în Germania, iar nimic nu lasă la vedere relieful întoarcerii. Anul următor e cu totul altceva. Exilat, citește noutățile de la Institutul Francez și începe un amplu proces de reinventare a supraviețuirii: cinefilul scrie pretutindeni, așteaptă semne de la toți. Dar mai întâi e dezgustat de Literele clujene, de unde se simte îndepărtat, uitat, marginalizat. Istoria unui eșec ar fi titlul potrivit pentru jurnal, el însuși constată. Până la începutul lui februarie expediază peste 50 de scrisori. Puține răspunsuri. Cert e că Zaciu își face acum o hartă mentală a scriitorilor români răspândiți în lume. Caută să activeze conexiunile, să aprindă harta. Mult prea dificil. Nimeni nu sună, câțiva răspund la răvașe, e deprimat și nervos, suspectează pe toți de ignoranță și uitare. Noroc cu Gelu Ionescu, cu fidelitățile lui Cistelecan și Podoabă, Ion Pop, S. Damian, Alexandru Lungu, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Culcer, Dorin Tudoran, Marta și Doru Vartic, alți câțiva. De la distanță remarcă oportunismul unor Simion-Sorescu, precaritatea revistelor literare, cu excepția României literare, observă cum Titus Popovici câștigă la fel de bine, înstrăinată e și Romanistica din Germania etc. Scrie neconsecvent, mai mult din știrile primite prin alții. E salvat din singurătate prin invitațiile de-a scrie pentru „Vatra“, „Familia“ și revista străină a lui Dorin Tudoran. Abia spre mijlocul anului primește primul onorariu.
Încolo, o duce rău, pare un copil pierdut într-o țară străină, uitat de toți și scufundat într-o acedia vătămătoare. Mai interesant e că acum descoperă relaționări cu poetica jurnalului său. De pildă, Biografia lui Yves Navarre îi dă un răspuns categoric, anume că întotdeauna n-a fost vorba decât de o poveste între mine și mine.
Aș zice că, după felul cum apar personaje negative în propria oglindă, îngrămădite în portretul schimonosit al lumii românești postcomuniste, Zaciu își înscenează depresia în care deja trăiește cu oarecare confort; știe prea bine că jurnalul e în cele din urmă propriul proces, unul în care memoria poate umili ori nedreptăți. De aceea, se îndreaptă sartrian spre ideea că pofta de scris suplinește refuzul de-a trăi, chiar dacă, de la un punct, cât încă el indică lectura proaspătă, interogativă, Zaciu scrie trăind contrapunctic verdictele lui Navarre. Francezul nu iubește ce pierde, pe când diaristul român, notând citatul, are în minte taman reversul: iubește tot ce pierde, doar că nu recunoaște. Preferă să se întoarcă în oglinda autocompătimirii, dependent de suferință, după cum era altădată de lumea bucureșteană. Comu nicarea e totul. De fapt, confesiunea. Ca și cum, vorba lui Hervé Guibert, ea, confesiunea, devine un exorcism al neputinței.
În străinătate, Zaciu e omul disponibil care așteaptă oferte-bumerang, ca și cum ar juca la bursă. Tot mai contondent, jurnalul se acoperă de consemnarea slăbiciunilor, așteptărilor critice și a stărilor suspendate. Deși ar fi avut motive culturale germane. Doar că include mereu slăbiciunile într-o detectivistică: cine, de ce, de ce nu? Într-un anume fel, notațiile au ceva barbar, de intelectual instalat într-un Occident care nu-i răspunde, orice ar face. Iar când se ivește ocazia, brusc, el refuză sau se codește. Ceremonialul așteptării se topește în cel al ezitării. Exagerează, via Celine, ca și cum exilul biografic ar fi altă închisoare. Asta până la sfârșitul lui septembrie, când se pregătește de întoarcere, căci totul e în aer: procesul cu casa, DSR și multe altele. Și, odată cu 1992, totul explodează: Zaciu e un cetățean al lumii, colaborator polivalent, profesor reconectat, la fel cum arată următorii ani. Circulă dintr-o parte în alta. Din Germania în Belgia, Franța, navetele autohtone par nesfârșite până în 1995, mereu neobosit, primește ore, refuză-acceptă colaborarea cu filologia clujeană, problemele USR – un spectacol portretistic, declinul prieteniilor, colaborările – nesfârșite, lucrează la numeroase proiecte simultan și se mai miră că lumea crede că are timp. Omul disponibil e omul suprasolicitat. Și îi priește. Dopat cu muncă, convalescentul din urmă cu puțin timp arde entuziasmul la foc mare. Melancolia lui aparține lui Nerval, pentru care înseamnă boala de-a vedea lucrurile așa cum sunt.
Înconjurat de oportuniști și nerecunoscători, dezarmat și însuflețit cu zeci de proiecte, melancolicul Lazăr e olimpic cu perfor manțe. Fără a fi exhibiționist, Zaciu e satisfăcut de micile măsuri ale prieteniei, însă la prima eroare se închide ca o anemonă. Pentru a-și reveni curând, deși rezistă binișor în cochilia lui de om exclus care (se) analizează și supra-analizează. Starea ce încheie jurnalele este corect redată de mottoul lui 1994, preluat din cineastul armean Atom Egoyan, care spune că nimic nu e mai exotic decât propria existență. Iar Zaciu face din exotismul asumat al confesiunii și o putere teatrală. Știe că mulți se gudură pe lângă cel ce-și asumă jurnalul public. Forma de putere, involun tară sau nu, e o formă de existență.
O istorie a singurătății colective și a contra timpului iluziei, portretul unei umanități năpădite de paradox, metajurnalul unui mizantrop convales cent ce reînvață mecanismul frivolităților sociale.