Mi-e dor, mi-e dor

Puține lucruri se mai găsesc de spus dincolo de frică și de moarte. Poate cîte ceva despre aroganță, prostie, agresivitate. Au trecut șase luni din acest an, din viața noastră. Cum? Mi se pare că trăim în plin haos și absurd. Acum ceva timp, cînd în breasla mea era o tăcere adîncă și nici urmă de reacție cu privire la profesiunea noastră și la dreptul de a ne-o exercita, rugam să se analizeze concret și aplicat situația sanitară în spațiul artelor spectacolului. Maximul de informație obținut, nu fără eforturi, a fost că previziunile nu se pot face decît pentru două săptămîni în avans. Ceva îmi scapă și mă neliniștește profund. Pe terase oamenii stau cîte patru, să spunem, la aceeași masă. Distanța nu este nicidecum de doi metri și jumătate între persoane. Nu toți provin din aceeași familie. Purtatul măștii nu este obligatoriu. Am văzut oamenii unii în alții, sute, la mare, la munte, în Deltă… marea majoritate fără măști. Halucinant. Imagini care mă vor urmări toată viață. Pe care nu le pot înțelege. Cu emoții mari s-au jucat cîteva spectacole în aer liber, în cîteva locuri bine găsite, s-au păstrat toate normele. Cine merge la teatru undeva în aer liber, la intrare trebuie să completeze pe o hîrtie numele și numărul de telefon, cu cine a venit, dacă este membru de familie sau nu. Un spectator are nevoie de patru metri pătrați. Și, obligatoriu, trebuie să poarte masca. Mă întreb fără încetare: de ce la teatru, în aer liber, cu distanță mare între spectatori, masca nu trebuie să lipsească, dar pe terase, nu, pe plajele supra-aglomerate, nu, în tot felul de grădini arhipline, nu. Nu există logică și nici co – ordonare în toată gama de decizii. Cîteva directive și enorm de multă mirare. Stupoare. Cred că răspunsul este unul singur: țara te vrea prost. Asta deja este o strategie. În Franța, în Anglia, în Italia, în Germania, Austria, în Spania și Ungaria, viața culturală are o dinamică din ce în ce mai mare. S-au redeschis și se redeschid sălile de teatru. Se încearcă formule, se caută soluții. Totul este transparent. Ca și grija constantă a autorităților. Ca și dialogul. Tot timpul acesta s-a comunicat cu artiștii. Într-un fel sau altul. Nu s-au simțit, abandonați, inutili. Dimpotrivă. La noi, aproape nimic din toate astea. Vine toamna. Cui îi pasă? Nu am citit nimic despre ce va urma pentru artele spectacolului. Dacă se va putea juca într-un fel. Sau nu. Ce variante ar fi. Sigur, nu sîntem o industrie care să aducă mare profit la bugetul țării. Horeca sau altele. S-ar putea să deschidem minți, suflete, să stimulăm personalitatea și unicitatea ființei, libertatea de gîndire, de opinie, de expresie. Poate că nu mai e bine. Cenzura comunistă a fost vîrîtă în gura culturii. Mai înainte de orice. Artiștii, scriitorii au fost considerați periculoși și dușmani ai poporului pentru că erau lideri de opinie. La New York totul pare mort. Am primit de mult scrisori de la Metropolitan, de la unele teatre importante cu care am avut relații și am fost anunțată că activitatea lor se oprește pînă în ianuarie 2021. Am plîns și plîng văzînd fotografii ireale din orașul cel mai viu. Și altfel. Dar acolo și magazinele sînt închise, și școlile, și colegiile, și terasele, totul. î n realitatea de zi cu zi, spaima face parte din viața noastră. S-a instalat. Angoasele sînt mari. Nesiguranța, necunoscutele conviețuiesc cu mine. Probabil că așa vom trăi un an sau doi. Nopțile sînt grele, căldura îmi face creierul ca o gelatina. Zi, noapte. Iarăși zi și iarăși noapte. Mi-e dor. Mi-e dor. Dorul meu caută amintiri. Cînd Editura Humanitas a publicat, într-o ediție splendidă, „Cartea cu Apolodor“ a lui Gellu Naum, Ioana Pârvulescu i-a dăruit un exemplar fiului meu, contînd pe admirația lui față de atrăgătorul pinguin din Labrador și, desigur, față de autorul uneia dintre cele mai minunate povești pentru copii. Nu pot uita serile copilăriei mele cu Apolodor, pinguinul care m-a plimbat prin toată lumea, personajul cu care am călătorit la Capul Nord, în Africa, în Connecticut și Saint Louis, în Uruguay și Antarctica. M-am plimbat cu vaporul pe Mississippi și am ajuns chiar și pe lună cu o navă spațială formidabilă, dînd emoții unora și altora că am fi veniți direct de pe Marte. Nu știu multe texte pe dinafară sau poezii. Pe Apolodor, însă, îl visez! La propriu și la figurat… „La circ, în Tîrgul Moșilor, Pe gheața unui răcitor Trăia voios și zîmbitor Un pinguin din Labrador. Cum se numea? Apolodor. Și ce făcea? Cînta la cor. Deci, nu era nici scamator, Nici acrobat, nici dansator, Făcea și el ce-i mai ușor: Cînta la cor.(era tenor.) Grăsuț, curat, atrăgător În fracul lui strălucitor Așa era Apolodor.“ Aș spune chiar, un fel de drog. Apolodor creează dependență. Cartea și CD-ul. Interpretarea și vocile actorilor: Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Bînzaru. Nu amestecăm cartea cu această formă năstrușnică de spectacol, inventată de Ada Milea. În 2003, actrița Ada Milea, cunoscută mai bine marelui public prin muzica sa protestatară, pamfletară, parodică și ironică, a scos un CD care se numește simplu, „Apolodor“. Mi s-a părut o idee extraordinară. Ascultînd, m-am bucurat că a găsit cheia, aș spune dramatică, a interpretării, a unui scenariu care păstrează bine misterul călătoriilor lui Apolodor în căutarea fraților săi din Labrador, care structurează inspirat tipul de inițiere, atît de complexă și de fascinantă, care invită să fie descoperit un tip de limbaj poetic, un anumit fel de emoție, de tristețe. Mi-am amintit cum am cunoscut-o, dacă se poate spune așa, prima oară pe Ada Milea. Absolvise Școala de Teatru din Tîrgu-Mureș, secția Actorie și s-a prezentat, în aceeași vară, la București, la preselecția pentru Gala Tînărului Actor. Comisia era formată din regizoarea și profesoara Sanda Manu și cu mine, o comisie care a funcționat în formula aceasta, aleasă de Cornel Todea, directorul mani – festațiunii, cîțiva ani buni. Monologul ales mi s-a părut atipic, în primul rînd prin numele autorului, ieșit complet din lista, cam aceeași, prin care se învîrtesc tinerii actori, regizori, profesori: „Elogiul nebuniei“ de Erasm din Rotterdam. I-am șoptit Sandei Manu că numai pentru această propunere, și ar merita să o selecționăm. Am remarcat atunci, mai întîi de toate, maturitatea cu care își folosea, în uzul propriu, inteligența, trans – formînd-o în instrument al actoriei pe scenă, într-un atu de primă clasă. Inteligența și ironia încercau, atunci mai precar, acum, plenar, să mascheze timiditatea ei, o timiditate cu accente speciale. „Apolodor“-ul Adei Milea este o formă de spec – tacol. Este un one-women show de o mare forță, tul – burător, o inter pretare polifonică, un joc pe voci, roluri, personaje interpretate remarcabil de Ada Milea, cu un simț al actoriei, al acestui gen, cum nu prea găsim pe scene. Se aude, undeva, și vocea lui Gellu Naum, se simte spiritul ludic al cărții, inițiatic și moralizator. Muzica Adei Milea, compoziție proprie și originală, este inventivă, spumoasă, identificînd și marcînd, sonor, geografii, spații, întîmplări, emoții, spaime, oameni, animale. Are o anume tristețe, sfîșietoarea, care se ține scai după Apolodor, după cititori și ascultători, după fiul meu și melancoliile mele. Și a venit anul 2004. Și a apărut o altă variantă, aș spune, poate mai spectaculoasă, sigur, însă, mai comercială. Eu îi rămîn fidelă și inconturnabilă celei dintîi versiuni, o integrală Ada Milea. Băiatul meu o preferă pe cea de-a doua, în care intervin alte două voci, tot de actori: Dorina Chiriac și Radu Bînzaru. Aici, tristețea este estompată, iar ludicul și jocul vocilor devin mai pregnante. Am fost împreună în atîtea locuri din București și din țară. La Casa de cultură a studenților, istorica „Preoteasa“ din București, am văzut-o în primul rînd pe Tatiana Yekel. Este imposibil să uit lumina de pe fața ei. Zîmbetul. Susținerea celor de pe scenă. Reacțiile la textul lui Naum, la poantele lor, la farmecul minimalismului. Asociind imaginilor din spectacol, interpretările, vizualizînd vocile și personalizîndu-le, dîndu-le chip, o ascult mult mai des pe această din urmă versiune după „Cartea cu Apolodor“. Fugind de realitatea din jur, din jurul nostru. Așa cum s-a întîmplat și în singura călătorie din această vreme, cînd, de multe ori, fracul strălucitor al lui Apolodor m-a orbit și am văzut luna, imensă, ca o portocală suprarealistă, albastru-orange, cocoțată de Gellu Naum pe cer.