Aflate la un sfert de oră distanță între ele, într-un afluent orășel din Connecticut numit New Canaan, două spații publice, creații arhitecturale majore, sunt ușor de vizitat în aceeași zi pornind din New York City. „Casa de sticlă“ („Glass House“), principala clădire a complexului cu același nume conceput de Philip Johnson datează din 1949. Structura realizată de firma japoneză SANAA pe suprafața unei foste ferme de cai denumite „Grace Farms“ a fost inaugurată în 2015. Cu tot limbajul lor modernist, cele două ansambluri arhitecturale sunt caracterizate prin importante diferențe formale și „programatice“. Comparându-le, ceea ce iese în evidență în primul rând sunt schimbări radicale în raporturile dintre societate, natură și tehnologie în acești ultimi șaizeci de ani.
Fără a fi el însuși unul dintre creatorii care au definit arhitectura secolului al XX-lea, Philip Johnson (1906-2005) a fost un fel de purtător de stindard al modernismului în arhitectură. Spirit alert, adânc cunoscător al istoriei artei, el este cel care a introdus și explicat publicului american schimbările radicale care au avut loc în Europa în perioada Școlii Bauhaus. Două expoziții pe care le-a propus în anii 1930 la Muzeul de Artă Modernă din New York (unde a fost curatorul specializat în arhitectură încă din primele zile ale instituției) au rămas în istorie. „The International Style“, organizată împreună cu istoricul Henry-Russell Hitchcock, a grupat modele – semnate de Walter Gropius, Le Corbusier sau Ludwig Mies van der Rohe – ale unor noi tipuri de structuri din beton, oțel și sticlă, lipsite de ornamente. La rândul ei, „Machine Art“ a demonstrat curajul lui Johnson de a ignora bariere artificiale dintre ceea ce era considerat artă și design industrial.
„Glass House“, locuința arhitectului din Connecticut a fost construită într-o perioadă dificilă, în care s-a confruntat cu oprobriul stârnit de simpatiile sale naziste din deceniul precedent. Amplasată pe un promontoriu aflat deasupra unui iaz, cu vederea spre o pădurice, „Casa de sticlă“ a fost concepută ca un pavilion „pentru a admira peisajul“. Johnson obișnuia să spună că este singura casă din lume de unde poți vedea apusul soarelui și răsăritul lunii stând în același punct. Precum în tablouri de Magritte, pereții din sticlă nu reprezintă o delimitare concretă între locuință și peisajul de fapt „domesticit“. Diferența dintre exterior și interior este doar o iluzie… Casa este în întregime lipsită de ziduri despărțitoare, cu excepția unei structuri rotunjite ce ascunde baia. Spații având funcționalități diferite sunt demarcate prin aglomerări de mobilier sau definite de covoare… Ceea ce a realizat aici Philip Johnson ar părea cu totul remarcabil dacă sursa sa de inspirație – „Farnsworth House“ construită de Mies van der Rohe în Illinois – nu ar fi atât de evidentă. Cu toată asemănarea izbitoare, există însă diferențe importante. Nu este neapărat vorba despre lipsa de finisare a detaliilor – de exemplu, stâlpii de oțel din colțuri – care se spune că l-a nemulțumit profund pe Mies, cât de schimbări conceptuale. Albă, sprijinindu-se pe stâlpi, „Farnsworth House“ este o fâșie fără margini precise, plutind între alte două planuri orizontale. Structura lui Johnson este ancorată de o solidă fundație din cărămidă. Spre deosebire de Mies, arhitectul new-yorkez amplasează intrările simetric, în centrul fiecărui perete. Un templu al modernismului este transformat în ceva ce oglindește tradiția. „Nu poți să nu cunoști istoria“ – spunea Johnson la un moment dat. În pofida aparențelor, „Casa din sticlă“ reprezintă deja un semn al post-modernismului care a marcat o mare parte a creației târzii a lui Philip Johnson.
Exemplele ale modului în care arhitectul a renunțat în proiectele sale la strictețea – unii ar spune puritatea – dogmei nu sunt departe. Purtând numele generic de „Glass House“, proprietatea pe care Philip Johnson a lăsat-o moștenire Trustului Național pentru Prezervarea Istorică și a devenit accesibilă publicului în 2007 include nu mai puțin de 14 structuri disparate, construite în diferite momente în stiluri foarte diferite. „Construiesc pentru că așa am chef și nu pentru vreo rațiune practică“ – declara Johnson… „Casa de cărămidă“ a fost concepută simultan cu „Casa de sticlă“ ca o reședință pentru oaspeți. Cele două structuri se află la poli opuși, completându-se una pe cealaltă. Pe cât este prima de greoaie, opacă, și lipsită de ferestre, pe atât este a doua de simplă și transparentă… „Monumentul pentru Lincoln Kirstein“ (1985) este un turn de 10 metri care poate fi escaladat, o „scară care duce nicăieri“… „Casa spiritelor/ Ghost House“ (1984) este un capriciu fără funcționalitate practică. Ridicată pe fundația de piatră a unui fost hambar, structura din zale metalice pare ieșită dintr-un desen de copil: un dreptunghi peste care este amplasat acoperișul triunghiular. Johnson a declarat că a fost inspirat de modul în care Frank Gehry folosise, la începutul carierei, materiale banale cu rezultate spectaculoase… Vopsit în negru și roșu, pavilionul „Da Monsta“ (1995) reamintește formele biomorfice, sculpturale din creația mai târzie a lui Gehry. Severitatea liniilor drepte tipice „Stilului Internațional“ a rămas departe în urmă.
Johnson și partenerul său David Whitney au avut o importantă colecție de artă în bună parte dispersată după moartea celui de-al doilea. O serie de lucrări importante au rămas totuși aici. În „Casa de sticlă“ este expusă o pictură de Poussin și o sculptură de Elie Nadelman. În „Galeria de Sculpturi“ sunt lucrări de Robert Rauschenberg, John Chamberlain, Frank Stella sau Bruce Nauman. „Galeria de Picturi“ include un portret al lui Johnson de Andy Warhol alături de creații de Frank Stella, Jasper Johns, Julian Schnabel sau Rauschenberg… Clădire albă, asimetrică, cu un acoperiș din sticlă și șiruri de trepte care par a nu duce nicăieri, „Galeria de Sculpturi“ (1970) oferă posibilitatea de a vedea lucrările expuse, animate de jocuri de lumini și umbre, din multiple unghiuri…Pentru a nu face concurență „Casei de sticlă“, „Galeria de Picturi“ (1965) este subterană, cu o intrare după modelul unui templu arhaic. Sălile rotunjite, aranjate în forma unui trifoi cu trei frunze și luminate artificial, permit doar vizionarea a șase picturi la un moment dat, dar panourile pe care acestea sunt expuse pot fi ușor mutate.
Dacă Philip Johnson a fost cel dintâi laureat al Premiului Pritzker (echivalentul Nobel-ului pentru Arhitectură) în 1979, japonezii Kazuyo Sejima și Ryue Nishizawa, întemeietorii firmei SANAA, l-au obținut la rândul lor în 2010. „Grace Farms“ este al treilea proiect al lor în Statele Unite după New Museum of Contemporary Art din New York și un pavilion al Muzeului din Toledo (Ohio).
În Connecticut au conceput o structură sinuoasă din sticlă, beton, oțel și lemn ce șerpuiește de-a lungul unei pante precum o apă curgătoare plină de meandre. Construcția lor este numită de altfel „The River“ pentru că, văzut de la distanță, acoperișul din aluminiu ce unește diversele componente strălucește precum panglica unui râu în soare. Acoperișul continuu care se sprijină pe niște coloane foarte simple protejează clădiri rotunjite de forme neregulate, cu pereți din sticlă, care găzduiesc spații educative, o bibliotecă, un restaurant. În vârful dealului este un sanctuar unde au loc ocazional servicii religioase. La baza sa, o sală de sport multivalentă. Cezurile dintre clădiri, corpurile de iluminat, mobilierul din lemn, jgheaburile prin care se scurge apa de ploaie sunt toate tratate cu acea extraordinară grijă japoneză pentru cel mai mic detaliu.
Atât „Glass House“ cât și „Grace Farms“ adresează vechea temă a integrării unor structuri artificiale în mediul înconjurător, a permeabilității graniței dintre interior și exterior. Johnson a încercat să rezolve problema pentru fiecare dintre clădiri în mod individual. Sejima și Nishizawa o abordează holistic, pentru întregul complex.
Dacă „Glass House“ este acum echivalentul unui muzeu tradițional și vizitatorii interacționează cu clădirile de pe fosta proprietate a lui Philip Johnson ca și cum ar fi niște exponate, „Grace Farms“ permite relaționări mai complexe. În spațiul arhitectural fluid și organic integrat în peisaj, cei ce vin aici se pot angaja în activități multiple de la meditație și lectură la conferințe și jocuri. Sejima și Nishizawa au reușit să definească «un nou tip de spațiu public».
