Începe școala?

Iată o întrebare care e pe toate buzele! Nu mai știu cine spunea că părinții vor afla dacă începe școala cu patru zile înainte de data stabilită. Problema nu e însă când află părinții, ci când află oficialitățile școlare. Părinții sunt oricum, mai mult sau mai puțin, pregătiți sufletește. Nu pot spune același lucru despre minister, primării, inspectorate și direcții de școli. Planurile necesare desfășurării procesului de învățământ în condiții de pandemie nu sunt gata nici cu o lună și jumătate înainte. Lasă că nu e zi în care să nu prezinte modificări, și anume prin părțile esențiale. Se discută la nesfârșit dacă elevii vor trebui să poarte măști la ore sau numai pe culoare, dacă e posibil să fie înjumătățit numărul elevilor în clase, să fie menținută distanța dintre bănci de un metru și jumătate (redusă, într-un ghid recent, la un metru!), să se asigure apă și săpun în fiecare unitate școlară și așa mai departe. Cât privește un examen minuțios al posibilităților de aplicare a acestor măsuri, nu avem încă. Se bănuiește, de pildă, că în Capitală, doar ceva mai mult de jumătate din școli sunt pregătite să respecte toate aceste măsuri. În mediul rural, Dumnezeu cu mila! Ar mai fi apoi nevoie de aproximativ o mie de dascăli suplinitori. Ce talent pedagogic și ce cunoștințe au aceștia știm de la concursurile anuale pe care cei mai mulți le trec, vorba vine, cu note sub cinci. Decât să umpli clasele cu ei, mai bine lași copiii acasă. Trebuie spus că planurile se află într-o mare întârziere, deși situația școlii românești era bine cunoscută de părinți, de elevi, de dascăli, și nu de ieri, de azi. În schimb, ea nu pare să fie cunoscută de oficialități. Trecerea în administrația consiliilor locale a lăsat școlile la cheremul unor analfabeți funcțional și al unor părinți abuzivi. Mulți inspectori sunt mai grei la pile decât la minte. Și la ce să te aștepți de la o ministresă, profesoară de română la bază, care crede că raza laserului nu trece nici măcar prin „pepsiglas”. A avut tot timpul să descopere vulnerabilitățile sistemului și să evalueze șansele începerii cursurilor în septembrie. A așteptat, probabil, toamna ca să numere bobocii. După o sumă de gafe, ca să fiu elegant, s-a trezit în ceasul al doisprezecelea că nu știe ce e de făcut. Între timp, televiziunile iau interviuri unor școleri imberbi (președintele nu știu cărei asociații a elevilor are, ce e drept, o bărbuță frizată cu grijă!), care vorbesc la fel de prost ca unii moderatori de TV care le cer să se „esprime” despre redeschiderea școlilor.

De la o vreme, comentatorii de la TV au lăsat-o mai moale cu școala pe internet. Se pare că și oficialitățile. Motivul va fi fiind acela că și-au dat seama că proiectul e practic irealizabil. Până și eu care n-am înțeles cum funcționează internetul nici după ce am citit o broșură franțuzească din seria pour les nuls bănuiam acest lucru. Spre deosebire de pedagogi, eu am mai citit câte ceva despre internet. De exemplu, cartea lui Manfred Spitzer, Demența digitală, Humanitas, 2020, tradusă de Dana Verescu. Cartea a avut o recenzie în România literară. Autorul e un celebru specialist german în neuroștiințe, medic, psiholog și filosof. Cartea se subintitulează Cum ne tulbură mintea noile tehnologii. Dacă ar fi citit-o, pedagogii noștri ar fi înțeles cât de complicată este problema digitalizării învățământului, nu numai sub raport practic, dar sub raportul consecințelor preponderent negative asupra procesului de învățare și a dezvoltării creierului copilului și adolescentului. Opinia lui Spitzer se bazează pe sute de experiențe de laborator, statistici, studii publicate în marile reviste științifice din lume. Autorul a mai constatat un lucru, și anume că euforia internetului e susținută exclusiv de două categorii de presupuși experți în IT: pedagogii și lobbiștii companiilor cu pricina. În rest, există o unanimitate de concluzii negative. Sigur, oficialitățile noastre care vor să repete din septembrie înainte experiența din universități și din câteva școli de la începtul pandemiei au, probabil, în vedere o perioadă scurtă de aplicare a metodei. Faptul însă de a ignora complet concluziile specialiștilor în neuroștiințe sau, vai, în învățământ, arată ce mod neinstruit de gândire și de planificare îi caracterizează. Părinții înșiși habar n-au că își expun copiii la o instrucție nu doar precară practic, dar mai ales periculoasă pentru creierul lor, care le reduce capacitatea de însușire a cunoștințelor și de dezvoltare a personalității intelectuale.

Mai e cazul să ne întrebăm cine trage ponoasele?