Alex Ștefănescu: „Dacă am fi nemuritori, n-am avea nevoie de spirit critic”

Cristian Pătrășconiu: Câți ani aveai când ai început să citești? Dar să scrii?

Alex. Ștefănescu: Tata n-a vrut să mă învețe să citesc înainte de a merge la școală. Îmi citea cu glas tare versuri de Eminescu. Împreună cu copiii de vârsta mea, în clasa întâi a învățătorului Ion Teodosiu de la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, am descoperit, uimit, că rostind fără pauză între ele vocalele „o” și „i” spun de fapt cuvântul „oi”. Formidabilă invenția asta, scrisul: să notezi cu numai douăzeci-treizeci de semne (în cazul limbii române – 26 de litere și 5 semne diacritice) sute de mii de cuvinte!

Înainte de a începe să scriu, am compus versuri oral. Am fost un creator… folcloric. Bineînțeles, solitar. Aveam șase ani și mă aflam în grădina casei din Suceava, în care locuiam atunci. Dintr-un măr a căzut un măr. L-am luat de jos și am început să scandez:

Am-un-măr mare/ Bun-de-vân-za-re” și așa mai departe.

Este o compunere… impersonală. Au mai fost și altele de acest fel.

Abia la cincisprezece-șaisprezece ani am început să înregistrez în poeme ceva din felul meu de a fi. Recunosc, de pildă, într-un poem din adolescență, cu titlul Poate…, încrederea mea în lume, elanul de a mă lăsa în voia ei, cu inima ușoară, ca și cum m-aș da pe un tobogan:

Poate că totul e simplu și clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori așezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Și poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Și-un vis câștigat este visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul gonește mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu și clar”.

Și când ai știut că vei scrie? Că vei scrie mult, că viața ta va fi, atât de strâns, legată de scris?

Am citit mult, încă din primii ani de școală. Textele mă transportau, mă fermecau, îmi răvășeau sufletul. După asemenea trăiri, mă analizam, în felul meu. Ce se întâmplase cu mine? Cum reușiseră scriitorii să mă tulbure? Ca să mă lămuresc, am făcut o încercare cu prietenii mei de joacă. Le-am povestit ceea ce citisem. Și am constatat că reușesc și eu să-i emoționez!

Am descoperit astfel o putere nouă, mai subtilă decât cea a mâinilor, pe care deja învățasem să o folosesc. (Aveam să citesc mai târziu, într-un manual de psihologie, că orice copil se simte încântat când constată că o acțiune a lui are un efect asupra realității înconjurătoare. Acel efect îi confirmă propria lui existență. Plăcerea de a obține noi și noi dovezi ale prezenței sale în lume este atât de mare, încât copilul va continua să spargă pahare și să răstoarne scaune, oricât de mult i-ar înfuria asta pe maturi. De altfel, chiar și unii maturi trântesc obiectele!) Ascultătorii mei reacționau ca niște păpuși cu cheiță. Când le descriam un balaur, își măreau ochii, cuprinși de spaimă. Când le povesteam cum a fost păcălit ursul de vulpe râdeau în hohote și băteau din palme. Când deveneam incoerent, clipeau des, nedumeriți. Iar dacă mă îndepărtam de subiect, se trezeau treptat, ca dintr-o vrajă, iar eu îi pierdeam de sub control. Reluam testările și mecanismul funcționa iarăși.

La opt-nouă ani experimentul devenise mai complex. Exageram dramatismul unei situații pentru a obține un efect mai puternic. Și, tot exagerând, constatam că de la un moment dat încolo nu mai sunt crezut și se ratează totul. O luam de la capăt, cu o mai mare grijă pentru nuanțe. Căutam noi tehnici de impresionare: recurgeam la suspense, la mărirea numărului de personaje, la imitarea limbajului lor ș.a.m.d. Făceam, cu alte cuvinte, literatură.

La începutul începutului a fost, deci, plăcerea infantilă de a vedea că pot modifica starea sufletească a celor din jur – sau măcar expresia feței lor – după cum voiam. Era și o cruzime în acele practici (ca și atunci când speriam pisica, făcând-o să creadă că o arunc în fântână). Dar o asemenea cruzime unii scriitori o au și la maturitate…

Odată descoperirea făcută am hotărât nu că voi deveni, ci că sunt scriitor. Nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să fiu altceva.

Pe de altă parte, literatura a ajuns să însemne pentru mine, în timp, mult mai mult decât a însemnat la început. Dar poate vom mai reveni cândva asupra acestui subiect.

Ce ai fi făcut dacă nu ai fi stat, prin forța împrejurărilor, în „Republica literelor”? Ce ți-ar fi plăcut să faci?

Nicio împrejurare nu ar fi putut să mă facă să fiu altceva decât scriitor. Problema se poate pune altfel: cu ce m-aș ocupa dacă aș avea la dispoziție o a doua viață.

M-aș ocupa tot de literatură, dar de data aceasta numai de literatură. În singura viață care mi s-a dat am fost împiedicat în repetate rânduri să citesc și să scriu. Ori de câte ori îmi făceam însemnări de lectură sau îmi compuneam propriile texte, realitatea îmi dădea peste mână. Ba eram anchetat de Securitate (asta s-a întâmplat în studenție, când șaptesprezece ofițeri de Securitate s-au ocupat săptămâni la rând de hărțuirea unui băiat de nouăsprezece ani), ba trebuia să stau la cozi interminabile ca să-mi procur alimente, ba eram zăpăcit de urletele lipsite de justificare ale unor șefi proști și agresivi.

A mai fost păgubos și sentimentalismul meu înnăscut, care pare o calitate nobilă, dar reprezintă o infirmitate pentru cine vrea să facă performanță intelectuală. Am pierdut zeci de ore, sute de ore, mii de ore devotându-mă numeroșilor oameni pe care i-am iubit.

Cu cât mă pasionam mai tare de literatură, cu atât mă îndepărtam mai mult de ea. Și sufeream cumplit, fiind conștient în fiecare clipă de această înstrăinare.

À propos de ce spuneai mai înainte în legătură cu acel sentiment „păgubos”: ce e mai important – un om sau o carte?

Bineînțeles că un om este mai important decât o carte. Jacques Prévert mergea și mai departe spunând, într-o poezie, că dintr-un muzeu în flăcări ar salva, înainte de tablouri, pisica. Problema este că eu am sacrificat cărți nu ca să salvez oameni (ar fi meritat), ci ca să le îndeplinesc tot felul de ambiții și capricii. Mi-este imposibil să-l văd pe cineva suferind din cauza unei dorințe neîmplinite și, ca să-i smulg un zâmbet, sunt gata să fac orice, chiar și sacrificii.

Au fost cazuri când m-am străduit să scriu prost ca să-i dau cuiva satisfacția că scrie mai bine decât mine.

Am compus și o mică fantezie satirică pe această temă, pe vremea când colaboram la „Academia Cațavencu“:

M-a sunat Mircea Dinescu și mi-a spus că îi plac foarte mult articolele mele din Academia Cațavencu. Apoi mi-a explicat că el este unul dintre proprietarii revistei Cațavencii și că nu-i convine că susțin cu talentul meu o revistă rivală. În sfârșit m-a rugat ca, în numele prieteniei noastre, să scriu prost.

Am multe amintiri frumoase cu Mircea Dinescu, sunt prieten cu el și mă doare gândul că nu pot să-i îndeplinesc o rugăminte. Vreau din toată inima să scriu prost, i-aș da o minimă dovadă de devotament. În plus, i-aș face fericiți și pe alți scriitori, pe Nicolae Manolescu, în primul rând, care, dacă aș scrie prost, m-ar iubi cu mai multă duioșie. Totodată, n-ar fi exclus să devin membru al Academiei, așa cum au devenit… dar, nu mai dau nume.

Vreau deci să îi îndeplinesc rugămintea lui Mircea Dinescu. Dar cum să fac? Pur și simplu, nu știu să scriu prost (deși am publicat o carte, Cum te poți rata ca scriitor, despre 250 de cărți proaste). Să întreb pe cineva cu mai multă experiență, care scrie prost de o viață întreagă? Dar acela, inevitabil, și de explicat explică prost, astfel încât n-am să înțeleg nimic.

Ar trebui, poate, să mă adresez unui autor care la început a scris bine, iar apoi a involuat. Să-l consult, de pildă, pe Nicolae Breban, al cărui stil, cândva remarcabil prin magnetismul exercitat asupra cititorilor, s-a demagnetizat în ultima vreme. Ar fi o idee, dar acest autor lovit de soartă nu-și dă seama că a început să scrie prost și mai e și foarte orgolios, astfel încât s-ar putea să se înfurie dacă i-aș cere vreun sfat. Și atunci?

Ce bine ar fi să existe un atelier de stricat texte! Aș scrie liniștit fiecare articol în stilul meu, l-aș da la stricat, iar după aceea l-aș trimite la tipar.

Deși… la acel atelier mi s-ar cere o taxă suplimentară, atrăgându-mi-se atenția că pentru stricarea a ceea ce scriu eu este nevoie de aparate speciale.

Eu bat câmpii, iar Mircea Dinescu așteaptă. Poate că ar trebui, pur și simplu, să plagiez. Să iau, să zicem, pasaje din cărțile lui Norman Manea”.

Nu exagerez, aș fi dispus să scriu prost numai ca să-i fac o bucurie lui Mircea Dinescu. Dar știu că în realitate el nu-și dorește asta și că a vrut de fapt să mă flateze.

Bunătatea, Cristian, m-a nenorocit. Să-ți mai dau un exemplu, poate mai edificator. Eram la un magazin de încălțăminte și căutam, cu ajutorul vânzătoarei, o pereche de pantofi care să nu mă strângă. După mai multe încercări zadarnice, eram gata să renunț. Dar vânzătoarea, o femeie cumsecade și săritoare, dornică în mod real să mă vadă mulțumit, s-a dus în depozit și a răscolit toate grămezile de încălțăminte în căutarea a ceea ce îmi trebuia mie. S-a întors transpirată, dar entuziastă, ținând deasupra capului, ca pe un trofeu, o cutie cu pantofi: „Am găsit! Am găsit!” Am încercat pantofii, erau la fel de strâmți și incomozi ca cei dinainte, dar ca să nu-i stric bucuria vânzătoarei am spus că-mi vin bine și i-am cumpărat.

Cum ai ajuns la Ideea ta de critică literară și de publicistică? Altfel spus: ai știut de timpuriu – de la bun început nu îmi vine să spun – cum vei scrie, în virtutea cărui soft vei scrie?

Până la douăzeci de ani nu mi-am închipuit niciodată că voi scrie critică literară. Dacă o prezicătoare mi-ar fi spus că voi deveni critic literar, aș fi râs și i-aș fi cerut banii înapoi. Încă student fiind, i-am dus celui mai admirat profesor al meu, Nicolae Manolescu, dactilograma unui volum de versuri cu care voiam să debutez, Ospitalitate regală, și i-am cerut părerea. După două zile m-a invitat pentru o discuție la catedra de literatură română contemporană. Mi-a spus că este gata să mă susțină să devin… critic literar! Ce surpriză! Și ce derută în capul meu! Îmi bătea inima nebunește. Ce hotărâre să iau? Trebuia să dau un răspuns pe loc. La Suceava, ca elev, fusesem supranumit „poetul orașului”. Aveam și admiratoare. Iar critică literară nu scrisesem niciodată. Au fost câteva clipe în care mi-am ales destinul. Dacă spuneam nu, timp de peste cincizeci de ani, câți au trecut de atunci, aș fi dus cu totul altă viață, poate mai liberă și mai lipsită de adversități. Dar eu am spus da.

Care e, de fapt, Ideea ta de critică literară? Ideea pe care o practici! Cum ai făcut, cum înțelegi să faci critică literară?

În a doua jumătate a secolului douăzeci, aproape toți criticii literari – adepți ai structuralismului sau semioticii, tematismului sau psihanalizei, stilisticii sau biografismului − au crezut, au pretins, au încercat să demonstreze că ei fac știință, nu literatură. Această aventură intelectuală eșuată este cel mai bizar capitol din istoria universală a criticii literare. Rătăcirea atâtor oameni inteligenți se explică prin prestigiul imens pe care au ajuns să-l aibă în secolul douăzeci știința și tehnologia. Opinia publică, impresionată de performanțe ca descoperirea structurii atomului sau zborul omului în cosmos, tindea să creadă că științific înseamnă serios, iar neștiințific – neserios. Iar unui intelectual îi vine greu să se împace cu ideea că se ocupă de ceva neserios.

Critica literară nu este și nu poate deveni o știință întrucât nu are ca obiect de studiu fenomene predictibile. În știință poți să faci afirmații de genul: apa din acest vas a înghețat din cauză că temperatura a scăzut sub zero grade Celsius cunoscând regula conform căreia, ori de câte ori temperatura scade sub zero grade Celsius, apa îngheață. Un critic, însă, nu poate identifica o relație cauză-efect în creația literară tocmai pentru că în acest domeniu nu există reguli. Nu se poate spune această operă este valoroasă datorită numărului mare de metafore pe care le cuprinde, întrucât nu se poate garanta că, folosind un număr mare de metafore, se realizează o operă valoroasă.

La o întâlnire cu mai mulți tineri pasionați de literatură mi s-a cerut să explic, printre altele, prin ce anume seduce poezia lui George Bacovia. Am răspuns: „Prin monotonie”.

După un an, întâlnindu-mă cu aceiași tineri, unul dintre ei, care tocmai citise un articol al meu, destul de sarcastic, despre poezia lui Virgil Teodorescu, m-a întrebat ce anume nu-mi place la acest poet. Iar eu am răspuns: „Monotonia”.

Partenerii mei de discuție aveau însă memorie și mi-au atras atenția că mă contrazic, întrucât susțin că monotonia plictisește după ce afirmasem, cu un an înainte, că seduce.

Am rămas atunci cu ei încă vreo oră ca să le explic că în literatură contează cine anume practică monotonia (sau oricare alt mod de a scrie), că nu există posibilitatea de a stabili ce mijloace de emoționare a cititorului trebuie folosite pentru a merge la sigur. Toate sunt bune pentru un autor talentat, toate sunt proaste pentru unul netalentat.

Dacă nu există reguli, m-au întrebat tinerii, cum mai poate funcționa critica literară? Pe ce se bazează un critic literar când evaluează o operă?

Criticul literar, le-am spus, face experiențe pe el însuși, studiindu-se pe sine în timp ce citește, ca să constate ce efect are opera asupra sa. Apoi încearcă să explice de ce anume a simțit în timpul lecturii ceea ce a simțit.

În creație există – totuși − reguli, dar aceste reguli și le inventează autorul singur, chiar în timp ce scrie. Le descoperim post factum. Sunt reguli-nonreguli, reguli nedeclarate și inutilizabile de către alții, pe baza cărora nu se poate face nicio prezicere.

Schiorii obișnuiți alunecă pe o pârtie făcută de alții înaintea lor. Traseul lor este predictibil. Există însă și schiori care se avântă în nemărginitul zăpezii virgine. Ei nu merg pe o pârtie? Ba da, pe una pe care și-o creează ei înșiși pe măsură ce înaintează.

Privind traseul desenat de ei putem descoperi, a posteriori, cum anume au fandat ca să exploateze panta la maximum, cum anume au evitat copacii și prăpăstiile, cum anume au căzut când nu mai era altă soluție decât căderea. Și putem admira design-ul ingenios al pârtiei create de ei.

Așa se avântă și scriitorii adevărați în virtualitatea nemărginită a literaturii pentru a face literatură, una cum nu s-a mai făcut până la ei.

Dar să ne întoarcem la criticii literari care, începând timid din a doua jumătate a secolului nouăsprezece și continuând cu maximum de aplomb în a doua jumătate a secolului douăzeci, au proclamat trecerea la o critică literară „științifică”. Singura lor reformă, inutilă, a constat în crearea unei terminologii rebarbative, care sună ca un limbaj științific. Dacă nu este o știință, ce altceva este critica literară?

Este, cred eu, tot o literatură, o literatură de gradul doi. Pot fi și alte păreri, nu vreau să extind aici discuția, dar ceva rămâne cert: critica literară nu este o știință. Criticul trebuie să recurgă și el la mijloace de seducție, ca un scriitor.

Care este marea ta Revelație despre literatura română?

Literatura română a însemnat mult în istoria poporului român. A avut statutul unui joc elevat, dar a fost, mai ales, un mijloc de supraviețuire. Cronicarii din secolele XVII și XVIII (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce ș.a.) scoteau spada din teacă în momentele de primejdie pentru țara lor; dacă însă primejdia era prea mare înmuiau pana în călimară și scriau pe pergament sau piele de căprioară mesaje patetice pentru posteritate, căreia îi cereau arbitrajul.

Toți scriitorii noștri mari au fost, într-un fel sau altul, implicați în politica românească. Au semnat memorii, au propus reforme, au candidat la domnie și au și renunțat, când altcineva s-a dovedit mai bun (este cazul lui Vasile Alecsandri, care în 1859 s-a recuzat în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza), au luptat pe front, cu arma în mână, au făcut revoluții, s-au transformat adeseori în pedagogi ai neamului lor (ca „sămănătoriștii” de la începutul secolului douăzeci). Cărțile lăsate de ei moștenire au fost păstrate în somptuoase biblioteci, dar și la piept, sub haină, de către oameni simpli, ca niște icoane aducătoare de noroc.

În unele case țărănești există și azi, pe „grindă”, câte un volum cu versuri de Mihai Eminescu, având paginile stropite cu ceară, ca Biblia.

Fuziunea între meseria de scriitor și meseria de om conferă literaturii române o puritate aparte. Te face să te gândești la o cămașă albă și curată, la mirosul de brad, la o chilie proaspăt văruită. Chiar și cele mai teribiliste experimente, chiar și cele mai perverse subtilități au o candoare de fond. Așa cum se întâmplă ca o pată să nu iasă cu niciun preț dintr-o țesătură, din literatura română nu poate fi scoasă, în nici un fel, puritatea ei originară.

Ce e, pentru tine, de neatins în critica literară? „De neatins” – spun aceasta într-un dublu sens.

Să citești tot ce apare. Să cunoști toate limbile pământului. Să fii la curent și cu literaturile străine. Pare absurd, dar nu e cu totul absurd. Îmi aduc aminte de o întâlnire din tinerețe, cu Constantin Noica.

În 1972, în calitatea mea de redactor la revista „Tomis“ din Constanța, m-am dus la București, cu scopul de a obține o colaborare de la Constantin Noica. L-am vizitat pe filosof în locuința lui dintr-un bloc cenușiu (confundabil cu multe alte blocuri) din cartierul Berceni. Constantin Noica era în halat și papuci și avea în cap o bască ponosită. Soția lui, cu părul încărunțit și nevopsit, gârbovită, dar iluminată de amabilitate și bună-cuviință, a intrat repede în bucătărie și s-a întors cu un ceai. Până la vârsta aceea (25 de ani) nu băusem ceai decât când fusesem bolnav. Licoarea adusă de soția lui Noica nu avea nimic comun cu statul în pat, cu termometrul și aspirinele. Era un lichid magic, te făcea să te gândești la versurile lui Emil Brumaru: „Ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine”.

Constantin Noica m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns, fără emfază, că fac critică literară.

Dar cunoașteți greaca veche și latina?”, m-a interogat el în continuare. „Aproape deloc. Știu ceva latină…”, i-am explicat eu. „Trebuie neapărat să vă întrerupeți activitatea de critic literar și să o reluați abia după ce veți învăța bine aceste limbi clasice”. „Așa am să fac, i-am răspuns eu, convins de contrariul”. Știam – dinainte de a veni la București – că Noica pretinde intelectualilor umaniști să cunoască greaca veche și latina și că în principiu avea dreptate, dar știam și că n-aș fi găsit timp în biografia mea pentru o astfel de îndeletnicire.

În ce „linie de business” a tradiției criticii literare românești ai vrea să fii (plasat, încadrat)?

M-am întrebat de multe ori nu pe ce linie a criticii literare mă înscriu, ci care este menirea mea, ca practicant al acestei profesii, în lume. În fond, cu ce mă ocup eu?

Foarte insistent și dramatic mi-am pus această întrebare acum câțiva ani, în urma unei întrevederi cu Gigi Becali la Hotelul „Marriott”, unde m-am dus, nu contează din ce cauză (să-i vând un fotbalist sau să cumpăr un fotbalist – ceva de genul acesta…). După ce am intrat acolo am rămas, în primul rând, stupefiat de mărimea statuii lui Mihai Viteazul care era pe biroul lui Gigi Becali, o statuie atât de mare încât ar fi putut fi instalată și într-un parc. Am vorbit cu el, și Gigi Becali a început prin a se referi la profesia mea: „Dumneavoastră sunteți critic literar, nu?, mi-a zis mie Dan Pavel că asta sunteți”. Judecând după ton, era ca și cum m-ar fi prins cu ceva în neregulă. A continuat: „Înseamnă că sunteți un om foarte rău”. I-am răspuns: „Nu sunt absolut deloc rău, sunt prea bun, sunt de o amabilitate excesivă care de multe ori mă face victimă”. „Ba sunteți rău. Vă bucurați de câte ori apare o carte proastă.” „Cum să mă bucur, de ce să mă bucur?” „Pentru ca să aveți despre ce să scrieți. Dacă toate cărțile ar fi bune, dumneavoastră n-ați avea din ce să trăiți. Marea dumneavoastră satisfacție e să apară cărți proaste. Atunci vă puteți câștiga existența”.

Ar fi fost foarte greu să-i explic lui Gigi Becali ce înseamnă critica literară. Este un personaj care n-are răbdare și mi-ar trebui mulți ani pentru ca, procedând cu tact pedagogic, recomandându-i cărți, apropiindu-l de literatură, să-l fac să înțeleagă în sfârșit că, de fapt, critica literară este – cum spunea marele dispărut Alexandru Paleologu – arta de a admira, nu plăcerea de a țopăi de bucurie pe cadavrul unei opere literare. Plăcerea de a admira în mod exigent, în cunoștință de cauză.

Un adevărat critic literar preferă să citească o carte bună și să scrie despre ea pentru a-și putea exprima admirația, să arate de ce o admiră și să transmită interesul pentru ea și altor contemporani. Ajungem astfel la diferența dintre un cititor obișnuit și un critic literar. În esență, nu este nicio diferență. Un critic literar este și el un cititor, însă unul profesionist. Spre deosebire de cititorul obișnuit care după ce a citit o carte poate să spună doar că i-a plăcut sau nu, criticul literar trebuie să spună și de ce i-a plăcut sau nu. Și asta nu pentru că este mai inteligent, ci pentru că este mai experimentat. Căci asta face tot timpul. Și nu-i ușor să faci asta toată ziua. Una e să citești din plăcere, și alta să citești din obligație profesională. Mi-aduc aminte că în adolescență, când – am mai spus-o – nici nu-mi trecea prin minte că o să ajung critic literar, citeam din plăcere și parcă ziua era prea scurtă când mă lăsam absorbit de o carte bună. Acum ceva din acea bucurie s-a stins. Citesc, de foarte multe ori, din obligație profesională. Și, culmea, citesc mult mai mult literatură proastă decât cititorul obișnuit. Ăsta este paradoxul meseriei de critic literar. Oricare alt cititor poate să-și selecteze lecturile. Un critic literar trebuie să citească cam tot ce apare ca să poată recomanda contemporanilor săi literatura cu adevărat bună. Și se produce în timp un fel de intoxicare. Un critic literar parcurge atâta maculatură încât poate ajunge la un adevărat dezgust față de literatură. Dar în momentul când nu mai simți nicio bucurie pentru lectură, te poți considera descalificat, în calitate de critic literar. Un ideal al criticii literare ar fi – oricât de departe ar merge profesionalizarea – să rămână acea candoare inițială, acea capacitate pe care o aveam în adolescență de a ne bucura de o carte. Acel mod liber de a ne lăsa fermecați de frumusețea literaturii.

Și unde anume, sub nicio formă, NU ți-ar plăcea să te alături?

Nu mi-ar plăcea să fiu alături de criticii care ideologizează literatura.

Ce crezi: e vitală instituția criticii literare pentru o literatură, pentru a ordona o literatură?

Dacă oamenii ar fi nemuritori, n-ar mai fi nevoie de o selecție prealabilă a cărților. Am citi toți tot ce apare, având un timp infinit la dispoziție. Dar oamenii nu sunt nemuritori. Trebuie să folosim cu grijă „clipa cea repede” ce ni s-a dat.

Criticul literar este un cititor de serviciu. În timp ce inginerul constructor lucrează pe șantier, frizerul tunde și bărbierește, medicul examinează bolnavi etc., criticul stă la masa lui de lucru și citește tot ce apare. Iar apoi se face de folos comunității, recomandând cărțile care merită citite.

Lucrurile sunt, în realitate, mai complicate, dar în esență acesta este serviciul făcut de criticii literari semenilor lor de alte profesii. Oamenii n-au timp să-și construiască singuri automobile, să-și confecționeze haine, să cultive grâu. În mod similar nu au timp să urmărească întreaga producție de cărți. De multă vreme, ei și-au împărțit atribuțiile, ca să funcționeze mai bine întreaga societate. Criticii literari au, prin urmare, locul lor în diviziunea socială a muncii.

Cum apreciezi: e acum mai mult haos în literatura română decât acum 2 sau 3 sau 5 decenii? De ce?

Înainte de 1989 lucrurile erau relativ clare. Exista o ierarhie de valori oficială, în care nu credea nimeni, nici măcar cei care încercau să o impună. Și mai exista una reală, stabilită de criticii literari profesioniști, în care iubitorii de literatură aveau încredere.

După 1989 s-a instaurat o confuzie de valori – fertilă, dar totuși o confuzie –, care prelungită prea mult timp poate duce la deprofesionalizare, la un amatorism dezinvolt, de genul celui al pașoptiștilor. Mass-media face (corect: fac) capricios vedete efemere din nulități. Am văzut la TVR o lungă și chinuit-jucăușă emisiune de glorificare a lui Claudiu Komartin, un poet anost, lipsit de talent. Realizatoarea, emoționată de prezența lui la jumătate de metru de ea, gângurea tot felul de întrebări cochet-naive, iar el răspundea sibilinic, ca un guru al poeziei, plimbându-se măreț pe o alee, în timp ce camera de luat vederi îl urma supusă. După cum am citit, la fel, într-un ziar de mare tiraj un reportaj grandilocvent despre rudimentarul prozator Radu Aldulescu, ilustrat cu fotografia unui frigider sub care altă ziaristă – tot emoționată – scrisese ceva de genul „Acesta este frigiderul în care marele scriitor își ține mâncarea”.

Trăim într-o epocă, în principiu, fastă, în care fiecare își poate publica, pe banii săi, ce vrea. În plus, funcționează din plin Internetul, prin intermediul căruia se pun în circulație texte pe care nu le vede niciun redactor de specialitate înainte de a fi aduse la cunoștința tuturor. E un început de eră, în care ceva grandios se naște din haos.

Din fericire avem și azi o societate Junimea, care e Uniunea Scriitorilor, și o revistă „Convorbiri literare“, care e România literară. Există și un Titu Maiorescu – Nicolae Manolescu. Noutatea, în comparație cu a doua jumătate a secolului nouăsprezece, constă în faptul că Titu Maiorescu este susținut azi în demersul lui de alți câțiva critici literari de mare valoare, care știu și au curajul să discearnă adevărata literatură de literatura amatoristică: Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu și, din generațiile mai vechi, Mihai Zamfir, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Dimisianu.

La România literară suveran este spiritul critic. Chiar și cei care nu au profesia de critici literari îl practică. Ori de câte ori scrie despre cărți sau reviste, apreciatul poet și prozator Gabriel Chifu desparte, cu modestie, dar ferm, valoarea de nonvaloare. Tu însuți, Cristian, combați, prin demersurile tale publicistice, confuzia de valori.

Ședințele de sumar de la România literară, ca și toate manifestările organizate de Uniunea Scriitorilor, creează și întrețin o atmosferă de profesionalism și luciditate, de jubilație (uneori discret-ironică, pentru prevenirea grandilocvenței) în fața valorilor autentice. Se reeditează acel vis al inteligenței libere de la Junimea.

Care sunt, din unghiul tău de vedere, marile nedreptăți – cele mai mari! – pe care le poate face un critic literar?

Eu – poate te șochez – nu sunt o instanță care face dreptate autorilor. Și care, implicit, s-ar putea întâmpla să-i nedreptățească.

Și nu fac nici pedagogie cu scriitorii, nu vreau să îi învăț cum să scrie. Unii scriitori mă întreabă: „La ce îmi ajută mie că ai scris chestia asta?” Dar nu mi-am propus în niciun fel să îi „ajut”. Eu vreau să mă fac folositor cititorilor (și scriitorilor în calitatea lor de cititori). Deci mă adresez tuturor cititorilor. Îmi fac datoria față de ei. Îi informez în legătură cu ceea ce am citit, pentru că nu toată populația unei țări poate citi toate cărțile care apar. Fiecare are altă îndeletnicire. Așadar, un critic literar este un om care nu face altceva decât să citească și să îi țină la curent pe ceilalți cu ceea ce crede că ar merita să citească la rândul lor. Este foarte important ca el să își facă datoria față de public. Ce deosebire există între scriitor și criticul literar? În general, prin tradiție se crede că scriitorul este foarte important, este un creator, iar criticul – un fel de umbră a scriitorului, un profitor al muncii scriitorului; nu face decât să inhibe spiritul lui creator, să-l descurajeze. Chiar marele Eminescu a căzut, aparent, în capcana acestui resentiment față de criticul literar. Să ne aducem aminte versurile lui: „Critici voi, cu flori deșarte,/ Care roade n-ați adus/ E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus”. Dar Eminescu nu se referea la Titu Maiorescu, ci la o serie de autori obscuri care îl defăimau și printre ei erau nu numai critici literari, ci și poeți de mâna a doua.

Un critic literar foarte valoros din acea epocă este, de altfel, chiar Eminescu. Poemul Epigonii poate fi citit ca o ultrascurtă istorie a literaturii române.

Dacă te-ai întâlni cu Dumnezeu pe stradă, ce carte ai vrea să ai la tine?

Biblia. Iar dacă Dumnezeu ar zâmbi ironic, considerându-mă oportunist, L-aș ruga să-mi dăruiască El cea mai bună carte pe care o va publica un autor român în primii cincizeci de ani de după moartea mea.