București, kilometrul zero al romanului: Pe patru roţi. „Rable“ de lux

O radiografie a deplasărilor personajelor prin, înspre şi dinspre Bucureşti ar trebui să plece, fireşte, de la istoria mijloacelor de locomoţie la care apelează unii şi alţii în varii ocazii, de voie sau de nevoie. În trenul care, în episodul inaugural al romanului lui Cezar Petrescu, îi teleportează pe cei din clanul Lipan din „somnoroasa şi săraca urbe provincială unde vegetau fără speranţă“ direct pe Calea Victoriei, una dintre odrasle îşi închipuie Bucureştiul ca „un fabulos garaj de unde nu lipseşte nicio marcă de automobil din cele mai rarisime şi ca o vastă arenă sportivă, unde în fiecare zi se dezlănţuie competiţia între două echipe, doi campioni, două celebrităţi măcar europene, dacă nu mondiale“.

Evoluţia mijloacelor de transport pe scena romanului reflectă, prin ricoşeu, prefacerile oraşului. Moşierul Doru Hallipa achiziţionează, la insistenţele Lenorei, un automobil capitonat cu piele de căprioară, iar prietenii se amuză când îl văd apărând cu haină lungă de drum, ochelari şi caschetă – o costumaţie contrastând cu imaginea lui consacrată, de senior rural. „Marele proprietar de grajduri, pasionatul de cai, era acum şofer“, constată Lina, în vreme ce Hallipa, după o inspecţie a maşinii, o urneşte din loc „cu ritualul obicinuit al pompărei, pufuitului, trompei“, lăsând în urmă „un praf nesuferit şi mirosul acela de benzină arsă aşa de rânced“ (Concert din muzică de Bach). Pe Mini, întreaga scenă o trimite cu gândul la „timpul trecut când probabil oraşul, în ceaţa prafului uşor, ridicat de droşti şi de cabriolete, va fi trimis în aer o boare de grădini, parfum aspru de iarbă arsă şi de pământ; miros leneş de micsandre ofilite de amiază“.

Fred Vasilescu, pilotul care a încercat trei recorduri cu avionul şi a avut două accidente de automobil „despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi Le Progrès la cronica mondenă“, circulă prin Bucureşti într-un Austro-Daimler de toată frumuseţea: „rabla, cum era poreclită de băieţi şi fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru şi piele cafenie la fotolii“ (Patul lui Procust). Într-o noapte de toamnă, după o cină cu prietenii la Şosea, Fred suspină cu cotul pe volan sub fereastra doamnei T., la capătul parcului Filipescu, observând distrat decorul: „de când se stricase şoseaua Jianu… multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonând din pricina căruțelor care veneau cu alimente spre piață iluminând cu farurile“.

Alt împătimit al vitezei, Jim Marinescu şi-ar fi dorit şi el „un ‘sport’ elegant, un ‘Renault’ măcar, un ‘Mercedes Benz’ tip ‘Stuttgart 260’, un ‘Stoewe’ 8 cilindri tip ‘kabriolett’ ori un ‘Graham-Paige’, galben, enorm şi turtit ca o şalupă, alergând silenţios pe asfalt, sans bruit et sans heurt“ (Cartea nunţii). Socoteala din vis nu se potriveşte însă cu cea de acasă: revenit în Bucureşti după o şedere prelungită în străinătate, Jim e „lăsat de trăsură în faţa casei preistorice din str. Udricani, pe vremea cand lăptarii colindă curţile cu bidoanele, iar impărţitorii de jurnale infig Universul in clanţa uşii“. „Casa cu molii“ a mătuşilor contrastează puternic cu centrul oraşului, spre care Jim se îndreaptă grăbit la volanul unui minuscul Peugeot, cumpărat pe nimic şi în rate de la un prieten. După trei ani de lipsă din ţară, Bucureştii i se par „uimitor de modernizaţi“, în rând cu marile capitale ale Europei: „În acest decor de monumente geometrice, mijlocul de locomoţie cerut de ochi era ‘Lincoln’-ul spaţios, corespunzând în severitatea lui mecanică vechiului landou.“ Din curiozitate mai mult decât de sete, Jim îşi parchează Peugeot-ul în faţa „automatului ‘Presto’“, unde „graţioase infirmiere“ filtrează felurite licori „îndărătul unor sicrie mari de sticlă“. Vederea lor îl binedispune şi-l îndeamnă la isprăvi care i-ar provoca lui Fred Vasilescu un surâs amuzat: abia ieşit din bar, Jim se urcă în maşină şi porneşte vesel spre bulevard, „încercând să concureze în viteză cu un tramvai electric“…

Cel care posedă un Lincoln şi-l dirijează cu „gravitate voievodală“ pe străzile Bucureştiului, impresionându-şi emulii, e avocatul Georges Radu Șerban din Donna Alba. În ziua când maestrul îi propune să-l conducă până la garsoniera din parcul Filipescu, sub pretext că au de discutat afaceri de bară, ambiţiosul Mihai Aspru se gândeşte deja, ca la „cel mai nespus noroc“ al vieții lui, la o întâlnire cu Donna Alba, „încrucișând drumul Lincolnului cu superbul ei Bugatti, pe care-l conduce uneori singură, înmănușată până la coate, cu degetele ei subțiri pe volan.“ Căci în paginile literaturii, automobilele luxuoase nu circulă, ca un făcut, decât pe anumite rute, la anumite ore. Doar în zona Dorobanţi-Filipescu-Şosea există şansa ca Austro-Daimler-ul lui Fred Vasilescu să depăşească în trombă, la căderea nopţii, Lincoln-ul maestrului Georges Radu Şerban ori Bugatti-ul Donnei Alba.