Primele două volume ale Jurnalului lui MIRCEA ZACIU au apărut la Dacia în 1993 și 1995 și au acoperit perioada 1979-1983. Redactorul de atunci a devenit editorul de azi al volumelor 5 și 6, care cuprind însemnările zilnice ale Profesorului din anii 1990-1994 și care sunt în curs de apariție la Limes-ul nostru. (Volumele 3 și 4 au apărut la Editura Albatros, îngrijite de Georgeta Dimisianu.) A fost o epocă haotică, plină de confuzie și de capcane, de elanuri frânte și de decepții, de sentimentul trădării, al înfrângerii și al sfârșitului, în care și el a încercat să-și găsească locul navetând între România și Germania, pendulând între exercițiul criticii literare și cel al comentariului socio-politic, încercând să ducă la capăt proiecte începute în celălalt regim, precum acela al Dicționarului Scriitorilor Români, dar și altele, de-ar fi să pomenim aici doar o mult visată Istorie a Literaturii Transilvane sau un fel de testament literar al său intitulat Dixi et salvavi.
Oferim astăzi cititorilor revistei ROMÂNIA LITERARĂ pagini inedite din Jurnalul lui Mircea Zaciu.
Mircea Petean
Din Jurnal 5 (1990-1992)
10 februarie 1991
Ieri, sâmbătă, hotărât, o zi bună! Reușit să scot, singur, la gară, un Senioren-Pass, care-mi asigură o reducere de 50% la călătorii, fie în Germania, fie în alte țări (minus România, bien sûr).
La întoarcere, C. îmi spune că m-a căutat, de la Washington, Dorin Tudoran. I-a spus că ieșisem doar să iau aer, va reveni pe la opt. Fac felurite ipoteze, de ce m-a căutat, ce-mi va spune, a primit scrisoarea mea, îmi adresează doar un salut, un bun-venit în Occident, ca Mircea Iorgulescu? Finalmente, sună, după opt seara. A primit scrisoarea mea. Nu se miră că am plecat din țară. A fost și el în noiembrie la București, jupuit. Îmi anunță că „Agora” apare cu întârziere, nu prea „merge”, că a demisionat de la radio și că va scoate acum o altă revistă românească, „Meridian”, care va fi tipărită deocamdată în SUA, pe urmă, va vedea, poate o transferă în România, unde a făcut rost de o tipografie completă și pentru Romlit., care are mari dificultăți. Pe scurt, mă căuta să-mi ceară colaborarea, precizează că are deja nume de mare prestigiu pentru primul număr: J. Fr. Revel, Castoriadis etc. Îl întreb dacă ar dori să fac cronică literară, critică, foileton? Foileton, zice, căci cu o lună-două în urmă stabilise cu Iorgulescu, la Paris, să-i dea cronica. Nu știa de mine (ușor aer de scuză) că eram în Occident. Și puțin reproș: de ce nu l-am căutat mai de mult? Îi explic: n-am avut adresa, mi-am pierdut carnetul la sosirea aici, a trebuit să reconstitui, cu dificultate adresele a zeci de amici. Spre deosebire de „Agora”, noua publicație va plăti. Îmi oferă circa 100-150 dolari pe foileton (nu mai mult de 3, 5 pagini). Să-i trimit imediat primul, revista ar apare la început tot la două luni (6 numere pe an), iar dacă reușește s-o transfere la București, lunar. Primesc, îi mulțumesc cu o voce gâtuită, e cel dintâi care-mi întinde o mână de ajutor efectiv, nu doar vorbe ori simularea unei nepriceperi a situației mele. Și doar D.T. nu-mi datora nimic! în afara simpatiei mele sincere, nu i-am putut fi de nici un ajutor în episodul ultim, bucureștean, când a făcut greva foamei și a fost scos de americani din țară in extremis. Ultima oară am vorbit cu el pe Calea Victoriei, când era îndeaproape urmărit și mi-a spus la ce amenințări și șantaje e supus. Apoi l-am văzut la Uniune când a apărut pe neașteptate (lovitură de teatru) la o ședință de Consiliu și a lăsat un text-protest să fie citit. L-a citit Dinescu, împotriva amenințării lui D.R.P. (Dumitru Radu Popescu, n.ed.) că suspendă ședința. Prezidentul a și dat să se ridice din scaun și schița părăsirea sălii, mizând că va fi urmat. Nimeni nu l-a imitat și finalmente a trebuit și el, rușinat, umilit, roșu ca racul, să se reașeze cu o bucă pe Scaunul din prezidiu!
Toată seara de ieri, agitat, febril. Ce aș putea scrie, de aici, într-o revistă românească? Teama de a nu găsi tonul potrivit. Teama de a nu fi ridicol. Am rupt punțile, contactul, slabele fire (scrisori, radioul, vagi comentarii) nu-s de ajuns, nu pot suplini viețuirea acolo, intensă, dureroasă și aspră, cu care mă obișnuisem. Insomnie.
Seara. Lungă plimbare cu ai mei, până la clinica unde lucrează Adri. Trecut prin Ükersdorf, Ippendorf, Venusberg, pe lângă culturi, pădure, drum șerpuit, case în pădure, vile cu grădini închise, pustiu, frumusețe – trecem sub soarele difuz al zilei de februarie – totuși frumoasă. Plimbare reconfortantă, care-mi alungă obsesiile. […]
4 mai 1991
Ploi continue, cer coborât, stare rea. Încurcături cu casa din Cluj, nesiguranță, situație financiară dezastruoasă, mai bine să nu mă gândesc. Ieri după masă a ieșit soarele, lumina era metalică, rece, dar tonică. Am făcut o lungă plimbare pe țărmul Rinului și mi-am ordonat, cât de cât, gândurile. Să trimit la „Familia” primul text critic, despre Ionești (Eugen Ionescu) textele de tinerețe, românești, editate de Mariana Vartic și mica monografie a lui Gelu. Să-i propun lui M[oldovan] o rubrică, s-ar putea intitula Departele-aproapele sau Departe Aproape. Un text pe lună, fără nici o obligație (cronică, jurnal, eseu, foileton). Să continui de transcris Exercițiile… și să-i spun lui Alecu decizia de a intitula Teritorii rubrica mea de la revista Argo. Singurul lucru ce mă incomodează acolo, e restricția la poezie, unde nu mă simt tocmai dans mes assiètes. Trecut și pe la Institut, observ că în iunie va conferenția aici Edgar Morin, a cărui carte despre moarte m-a încântat cu ani în urmă, în țară, când tema mă preocupa și am abordat-o la Arghezi și Marin Preda, visând (fără consecințe) să scriu chiar o carte, extinzând la alți scriitori români motivul: Agârbiceanu, Sadoveanu, Mateiu, Caragiale, H.P. Bengescu, Anton Holban ș.a.
Nici o poștă, nici azi. Ce se va fi întâmplând cu prietenii mei, chiar cei din Occident? Coincidență curioasă: la Paris, l-am rugat pe Vasile [Igna] să-mi comunice unele date de la Cluj, n-a scris nimic. Lui Jean i-am scris imediat, i s-au trimis fotografiile, am trimis felicitări de Paști și de ziua lui George; nici un răspuns, de aproape două luni! Lui Livius îi scrisesem eu cel din urmă, întâlnirea fugitivă, neașteptată, de la Paris așteptat o scrisoare – n-a mai venit, Niki m-a asigurat că voi primi regulat. R.l. (mă abonează el, onorific); nici scrisoare, nici revistă – deși eu îi trimisesem invitația promisă. Doru, nici vorbă să-mi scrie, bineînțeles. Deci dintre cei de față la masa dată de J. nimeni n-a mai scris, parcă ar fi … cu mare entuziasm Horea Ursu, care e la Reims, îmi promisese să-mi scrie etc. Nimic, Dan Culcer, întâlnit la Salonul cărții, zicea că vrea să scoată o revistă, îmi cerea colaborarea și spunea că-mi va scrie detalii. Tot nimic! nici Aureliu Răuță, din Spania, nu dă semn că ar fi primit scrisoarea mea și nu pare să reacționeze la propunerea mea cu Dicționarul. Ce se întâmplă? îi scriu azi lui Ciocârlie, totuși (mai ales că Gelu m-a rugat să-i trimit eu fotografiile pariziene, setul lui).
În Bangladesh sunt, până în prezent, 500.000 morți și peste un milion de oameni rămași fără adăpost. După kurzi, a doua catastrofă mondială în ultimele luni. Lumea plutește în absurdul cosmic.
Bergson spunea: „Degeaba spune lumea: e fals, și raționamentul: e absurd, omenirea nu se agață tot mai mult de absurditate și eroare!”
5 mai 1991
Rhein in Flammen. Cu toată vremea rece și închisă, cu un vânt subțire ce trage pe fluviu, țărmul e plin de lume endimanchée care așteaptă îmbarcarea pentru croaziera tradițională, cu mesele frumos așternute, muzică, dans și focuri de artificii. La debarcare, zeci de vapoare de mai mic ori mai mare tonaj, cu stegulețe multicolore fluturând voioase, își așteaptă oaspeții. Unul se numește Filia Rheni, altul Moby Dyck și iată unul căruia îi spune… Carmen Sylva! Regina, originară din Wied-ul nu prea depărtat, își are și aici legenda (deunăzi, un articol, cu fotografii, într-o revistă germană).
În spatele Universității, la statuia aurită a Madonei (Regina Pacis) un grup se roagă și intonează cântece mariane. La picioarele statuii, ceva mai încolo, doi Penneri prăbușiți lângă zid ridică sticle de bere și închină și ei, cu o veselie neagră, feroce.
Verdele rece, tăios al pajiștii din Hofgarten, până departe sub castanii foarte bătrâni și tinerește înfloriți.
Cum cobor spre Rin, în stânga, după ce treci de aleea Regina Pacis, în parapetul de piatră, încrustată, o placă de bronz închipuie un pâlc de călăreți porniți vijelios la atac, cu steaguri și sulițe aplecate parcă în fuga cailor. Inscripția omagiază un celebru Hussaren Regiment Kaiser Wilhelm I și două date: 1815- 1918, iar cineva a scris cu roșu, pe piatra întunecată un îndemn postum acestor flăcăi mistuiți în războaie: Desertiert!
6 mai 1991
Ieri, duminică mohorâtă la început, însorită spre seară. Sâmbătă, bucurie și surpriză, în fine, după atâta tăcere, telefon de la Washington. Dorin T. mă anunță că articolul meu a apărut, în numărul 1 al revistei lui, că-mi trimite onorariul (!) și un exemplar, să-i trimit într-o săptămână alt text și o fotografie! Mă întreabă ce fac, cum mă descurc. Singurul care se interesează afectuos, deși nu are nici o obligație față de mine. Illo tempore, când a avut de suferit în țară, nu am avut curajul să-l sprijin public, l-am văzut totuși în două rânduri și i-am spus cuvinte stângace, ineficiente desigur. Pe urmă, în martie, cred, anul trecut, am venit la București să-l văd după atâția ani și am avut senzația că s-a bucurat la fel de mult ca și mine de acea revedere (la Universitate și, în altă zi, la Politehnică unde a avut o conferință de presă). Îmi spune că Niki (Nicolae Manolescu, n. ed.) a fost în adevăr în State, dar că a plecat în țară, e la București, tocmai vroia să-l sune, ce să-i transmită din partea mea. Gelu, îi zic, mi-a comunicat că N.M. va sta vreo două luni în America. Fals, răspunde D., cu ironie la adresa lui G. și a postului lui de radio, care, zice, ca totdeauna, exagerează…
Lungă plimbare, cu descoperiri. Casele, atât de fascinante, pe străzi tihnite, cu mari copaci rotați și grădini englezești.
Plimbarea îmi pune ideile în mișcare. Să scriu, să încerc mai bine spus, poezie: câteva poeme se schițează de mult în mine: Graffitti, Der Doppelgänger, Carmen Sylva, Regina Pacis, Hofarter Poppelsdorfer Schloss, Sinagogă veche, München etc.
La colțul dinspre Rin al Universității, unde se termină peluza verde a aleii Regina Pacis, un bloc de granit zgrunțuros, având la mijloc o placă de marmură neagră, ca un monument funerar (deși fără mormânt) și cu inscripția aurită la mijloc, fără nici o altă indicație: HEINRICH HEINE.
Baloanele colorate în Rhein Aue, ridicându-se în bătaia vântului, Europa Fest și lume îmbulzin- du-se să privească, să aplaude, să bea bere și să mestece vurști cu „Proeminenții” politici împreună, iluzie a unei armonii populiste de almanah.
Din Jurnal 6 (1993-1994)
19 februarie
Întâlnit pe H., discutat politică. În guvern sunt circa 20 de colonei de securitate, în frunte cu Meleșcanu, Negrițoiu ș.a. notorii. Iliescu la Bruxelles, alături de Wörner, proastă impresie cu engleza lui imposibilă. Mai bine vorbea franțuzește, ori românește cu interpret. Dorința actualei formații de a forța intrarea noastră în NATO irită pe ruși. Se vorbește intens că aceștia vor reacționa dur la anexarea Moldovei, care împreună cu Basarabia și Transnistria vor forma o republică unitară intrată în Comunitate. Transilvania va dobândi independența, ca stat unitar, mic și democratic, cel mai „norocos”, fiindcă va fi încurajat de Occident și va gravita spre el, democratic în stil helvet. Va rămâne doar „Țara românească”. Iarna seacă prin care trecem e cu mari riscuri, în Sud o secetă enormă riscă să ne transforme într-un soi de Biafra ori Somalia. Fapt e că Sudul nu are apă de pe acum, iar recolta din acest an e categoric compromisă. Vom importa nu doar grâne, dar și apă. Transilvania, și în chestiunea apei, rămâne avantajată. Deocamdată măcar. Îmi povestește apoi o călătorie a lui cu nevasta până la Londra, trecând prin Viena și Germania, în anul când fugise Pacepa. A sosit la Viena la două zile după ce P. a fost preluat de americani. La ambasadă era o degringoladă totală, mulți cu bagajele făcute, așteptând să fie rechemați, căci P. predase „lista”. Sora lui era secretara lui Marin Ceaușescu, știa toate culisele. Pe M.C. l-au dus în pivnița ambasadei și l-au spânzurat în decembrie ’89. Pe Theresianumgasse era o clădire cu 6 etaje, „agenția economică”, în realitate centrul românesc de spionaj pentru tot Occidentul. Îi cunoaște pe mulți dintre foștii agenți (probabil prin sora lui, care și ea, cine știe…) așa că-i știe și azi cât de bine s-au plasat. Îmi povestește în detaliu fuga lui Pacepa, care a trecut întâi pe la Viena, apoi la Köln (de unde a fugit) având la el toți banii pentru o mare comandă la o firmă de avioane germană. Scris alor mei. Sosit aseară A. Renunțat să mai plec la București. Aseară, la Adrian P. I-a apărut cartea despre Sf. Francisc. Îmi povestește necazurile lor cu mica comunitate unită legată de Roma, care începe să deranjeze pe unii din foștii prieteni. Intrigat și el de tăcerea lui J. de la Paris.
Am fost la Facultate și i-am dat lui M. datele despre Vintilă Horia pentru DSR. Era într-un examen de doctorat cu Vl. și prorectorul M. căruia îi scrisesem pentru bătrânul Vlasiu. Nu mi-a răspuns și nici acum n-a schițat vreun gest să iasă din birou și să-mi spună ce crede despre ideea mea cu „dr. honoris causa”. În mai Vlasiu face 85 de ani, credeam că Universitatea și Clujul i-ar datora ceva. Se vede că nimic. Pe urmă, întâlnit pe Mia P., tot legat de DSR. Aflu că biata P. e bolnavă, poate condamnată (cancer). Foarte impresionat, deși bănuiam ceva. […]
Dimineață rece, senină, însorită, dar gerul continuă, deși nu atât de tare. Înaintez greu cu transcrierea jurnalului pentru volumul I, mai am multe pagini și nici un chef. Ar trebui să mă apuc și de Teritorii, dar grija proceselor mă seacă.
19 ianuarie 1994
Întrerupt multă vreme. Aș putea să numesc însemnările de aici înainte drept „jurnal de boală”, dacă m-aș concentra doar asupra deteriorării sănătății mele. Mă încăpățânez să mă comport ca un om relativ sănătos. Dar boala sapă în mine galerii secrete și roade încet și sigur în rest, evenimentele lipsesc pentru a mă scoate din torpoare și apatie. Din țară, vești puține și fără noimă. Doar Marian îmi scrie scurte „rapoarte” despre mersul DSR. Se pare că s-au urnit și se ambiționează să scoată volumul I curând. Poate că și starea mea i-o fi stimulat să vadă vol. I apărut până mai trăiesc? Fiindcă mereu mă plângeam în scrisori că nu-l mai apuc, nu mai apuc să-l văd. J[ean] pune și el umărul, am înțeles, dar tace. Ca și Joy (Radu Afrim, n.ed.) și ceilalți. Nici Olivier n-a mai dat semne de viață, deși trebuia să revină la Bruxelles pe 12. Îi scrisesem lui Liviu M. să-mi trimită cu el câteva cărți. Nici răspuns, nici telefon, nimic. în schimb, decis eu să plec la Br. Fără un motiv precis, în afara celui subconștient. Vedere.
Acesta e un concis bilanț. Despre altele nu are rost, inclusiv consultul la medic, dr. Hützel, cu mina lui tăcută și amenințătoare. Nu comentează nimic. A spus doar să fac mișcare, să continui medicația prescrisă încă 3-4 luni și apoi să mai vin la un control. Nu e de părere să fac vreo intervenție, îmi precizează că nu știe ce surprize „anatomice” ar găsi și că pot muri subit, pe masă. Să nu dăm pasărea din mână pentru cea de pe gard, a spus zâmbind vag. Să merg într-o climă mai blândă, mediteraneană, poate în Africa de Nord.
Azi noapte, vis cu Robu (Cornel Robu, universitar clujean, n.ed.). Ca niciodată până acum era palid și îmbrăcat cu un soi de pardesiu foarte deschis la culoare, cămașa albă și sub gulerul răsfrânt am văzut o rană încă sângerândă, destul de mare, mă întrebam ce poate fi, de unde e rana, apoi m-am trezit cu un sentiment de compătimire pentru destinul acestui om atât de nefericit în toată viața lui. Mai visez cu Rozi, mereu în casă, cu un cadru dezafectat. Cu câteva nopți înainte, ea era în grădinița din fața casei și săpa straturi pentru legume, ca primăvara, voia să-mi facă probabil o surpriză pe când mă întorc. Nu știu ce se întâmplă cu casa și mă frământ inutil. A., care a fost duminică seara, habar nu are. Ieri, l-am reîntâlnit din întâmplare la Stadthaus, unde legaliza o invitație pentru nu știu cine, l-am întrebat dacă are vești din Cluj, zicea că nu are (mințea probabil), nimic, de asemenea, despre pachetul meu cu cărțile.
Aseară, telefon de la Pavel Chihaia, din München, efuziuni, felicitări pentru cartea primită prin „Vatra”, cât i-a plăcut, cum n-o putea lăsa din mână, și-a pierdut o noapte, dimineața era buimac și a reînceput lectura, care-l entuziasma. Am avut adeseori asemenea reacții la Jurnal, sincere, cred, și nu ascund că mi-au făcut mare bucurie.
Azi dimineață, telefon de la Elvin din București, aștepta să-i dau fragmentul promis din Jurnal pentru „Lettres Internationales”, îi explic de ce n-am putut transcrie și nu m-am ținut de promisiune.
30 iunie 1994
Ieri, vizită a lui Liviu P., care venise să-mi aducă (în fine, după promisiuni repetate) cartea Ioanei despre Ion Barbu (excepțională interpretare). Îmi vârâse un bilet de vizită cu un mic text: „celui care a știut cu atâta delicatețe și prietenie să străjuiască drumul Ioanei, omagiul și adorația lui”… Povestim apoi despre faptul că simpla urcare a străzii ăsteia, unde a locuit cu Ioana, îi produce răscolirea atâtor amintiri dureroase. Îmi pare suferind și destrămat și îmi e oarecum milă. Pe urmă comentează cu altă voce, brusc, starea catastrofală a Facultății, ajunsă în mâna unor spirite primare. Decanul, zice, nu doar că e primitiv, dar s-a apucat să bea (mai aflasem de crizele lui de alcoolism). Catedra e la pământ. Crede că ar trebui să intervin. Îi explic relațiile mele cu facultatea și catedra, inclusiv cu Universitatea care nu mă plătește de cinci ani etc. Ideea lui, cu care venise, era în schimb să mă folosească drept cal troian în planurile de a aduce ca profesori invitați la Comparată pe Balotă și Marino. Încă de Balotă părea că nu l-ar deranja în prea mare măsură, dar la gândul invitării lui M. în facultate vede roșu. Vroia să mă coalizeze deci la un soi de intrigă, să „dejucăm” planurile celorlalți prin propunerea lui de a prelua eu un curs de comparată de la toamnă. Or, îi explic că nu pot să fac așa ceva. Dintr-o mie de motive, întâi că nu-s comparatist (cum nici Marino, de altfel!), apoi că sunt în urma unei foarte triste experiențe cu această catedră și facultate, unde mi s-a dat să înțeleg clar că nu sunt dorit (chiar când, cerând un mănunchi de lecții doar, cu o temă liberă, deci fără a sta în calea nimănui, am fost fentat în fel și chip). În fine, fiind bolnav, nu pot risca (pentru cine? pentru ce?); nu pot sta permanent aici, motivul casei vine și el să mă determine să plec. În cele din urmă înțelege și nu mai insistă.
10 septembrie 1994
De fapt, ar trebui să-mi fac și socotelile de plecare din țară. Ieri ziceam nu mai țin minte cui că nici îngropat nu mai vreau să fiu în această țară! Refuzat, tot ieri, să particip la festivitatea celor 30 de ani de la promoția (vestită) din 1964, care are loc azi (la prânz și banchet, seara). Discuție cu Jean la telefon (iritată) pe această temă. El tot nu pricepe nimic, mă contrazice tot timpul, în loc să-mi dea măcar un vag sentiment de solidaritate. Am mereu senzația unei singurătăți agresive. Vorbit cu Gelu la telefon, care e într-o stare și mai proastă. – Făcut în continuare corectura la Scrisori nimănui (care nu știu cum și unde va putea să apară), constat că tot ce am scris din ’90-’93 stă în picioare, că unele premoniții de după revoluție (imediat) erau corecte și s-au adeverit, că am scris relativ bine și cu nerv, că aș fi putut deveni un destul de bun cronicar politico-social (moral) dacă mi s-ar fi oferit o tribună, așa cum – la început – am avut, dar numai scurtă vreme, la „ABC”-ul lui Uricaru și la „Meridian”-ul lui Dorin. Cu stingerea acestor publicații, am încetat să scriu foileton cu caracter cvasi sau deschis politic, deși tot ce am scris e în formă și rezistă, azi, la lectură. În țară însă nici o publicație de opoziție n-a catadixit să-mi ofere colaborarea (sau să mi-o ceară, mai precis) și în puține aș fi avut, de fapt, încredere, căci majoritatea sunt infiltrate și fac joc-dublu, cred. Poate „Cotidianul” lui Rațiu să fi fost potrivit pentru mine, deși figura patronului, cu totul dickensiană, evocându-mi-l pe unchiul lui David Copperfield, nu-mi inspiră nici ea încredere politică 100%. Acești noi politicieni cu roluri de prim plan în opoziție (poate cu excepția lui Coposu, dar care e și el un spirit bornat, mediocru) nu-s la urma urmelor decât tot niște profitori ai momentului. De unde și slăbirea vertiginoasă a opoziției în electorat și scăderea popularității unor formații ce se macină, divid și ceartă între ele, în loc să vadă interesul general și binele națiunii pentru viitorul imediat, lăsând la o parte vanitățile și combinațiile profitabile doar pentru ei, ajunși parlamentari și lideri (virtuali).
[Fragmente din Mircea Zaciu, Jurnal 5 (1990-1992) și Jurnal 6 (1993-1994), în curs de apariție la Editura LIMES]