Să ne cunoaștem istoria

Ambițioasă, importantă și mai ales necesară este cercetarea consacrată de universitarul timișorean Alexandru Ruja uneia dintre publicațiile puțin cunoscute ale literaturii noastre, „Revista Cercului literar“, o apariție fulgurantă (abia primul semestru al anului 1945, șase numere în patru volume) a cărei istorie este în măsură să răspundă unei întrebări neformulate ca atare, dar subînțeleasă în toate lucrările de anvergură dedicate perioadei de după al Doilea Război Mondial: cum ar fi arătat literatura și mișcarea noastră literară în general dacă ea s-ar fi dezvoltat liber, într-o țară neocupată, continuând viața și regimul politic democratic tradițional („burghezo-democratic”) din inter belic? Nu este un simplu joc enigmistic, pentru că „manifestul” Cercului literar redactat de I. Negoițescu apăruse încă din mai 1943, în ziarul de mare tiraj „Viața“, „ca un elogiu al spiritului de libertate” cum reamintea textul liminar al primului număr al „Revistei Cercului literar“, din ianuarie 1945, intitulat programa tic Perspectivă. În mod simbolic, acesta se revendica de la Maio rescu, și nu voia să anunțe nici o mișcare nouă sau revoluționară, „n-a tins la inițierea unui curent nou, la revoluționarea tiparelor literare, la formulări îndrăznețe și fantaste… a vrut să trezească speranțele în forțele tinere ale neamului… să afirme, peste vicisitudini și aberații, continuitatea faclei valorilor eterne”. Cea mai explicită afirmare a acestui spirit al continuității acceptate de interlocutor este rapida colaborare a lui Lovinescu la „Revista Cercului literar“, cu un fragment din romanul său inedit, și mai ales scrisoarea lui de răspuns apărută tot în ziarul „Viața“. Lovinescu aprecia în această scrisoare că și inițiativa „Revistei Cercului literar“, și răspunsul său ies din sfera raporturilor personale și că poziția tinerilor publiciști e cu atât mai prețioasă cu cât „vine din Ardeal unde confuziile pe care le combătea Maiorescu… și eu însumi” rămăseseră „fără îndreptățirea legitimă”: în acel moment, acțiunea tinerilor arăta că ei vor să rupă „cu un astfel de climat neprielnic liberei evoluții a conceptului estetic” în pofida faptului că ei sunt conștienți de „temeritatea gestului”. De pe patul de suferință, unde va și muri după mai puțin de două luni, el le trimite îndemnul de a deveni cea de a patra generație maioresciană.

Toată istoria începuturilor revistei (a cărei iminentă apariție fusese anunțată în „Națiunea română“ încă din 29 oct. 1944), dar și elementele pregătitoare și rolul important al lui Ion Negoițescu în această revistă, sunt studiate și prezentate pe larg în monografia lui Al.Ruja, care alege să continue prezentarea generală a revistei din primele patruzeci de pagini cu o serie de capitole dedicate principalilor animatori și scriitorilor care au ilustrat-o. Diversificat și rafinat astfel, demersul conturează monografic profilurile a opt scriitori care s-au detașat din rândul celorlalți colaboratori în doar jumătatea de an cât a durat existența acestei reviste care se așeza evident printre cele mai substanțiale și mai bine pregătite din publicațiile literare ale momentului: venerabila „Viața românească“, reapărută în noiembrie 1944, sub directoratul lui D.I. Suchianu și activa „Revistă a Fundațiilor Regale“, trecută sub conducerea lui Al. Rosetti.

Primul subiect al acestor mici monografii este esteticianul Victor Iancu, asistent la Catedra de estetică și critică literară a Universității din Cluj, care își va continua pentru moment cariera la Universitatea din Iași și apoi la aceea din Timișoara. Autorul îl consideră pe profesorul Victor Iancu drept unul dintre fondatorii Cercului literar de la Sibiu și principalul său teoretician, ca autor al primului studiu asupra subiectului: În chestiunea nouei mișcări estetice din Ardeal. Ce este Cercul literar de la Sibiu, apărut încă în iunie 1943, în două numere succesive din ziarul „Timpul“. Autorul are meritul de a plasa istoria Cercului și a revistei sale într-o filiație documentată plauzibil, în descendența revistei „Symposion“ de la Cluj, unde s-au publicat covârșitor studii de filosofie și estetică, între care și unele ale viitorilor „cerchiști”, printre care Victor Iancu. Se putea urmări însă și propria descendență a „Cercului de la Sibiu”, pe care o menționează cei în cauză. Unul dintre cei care se reclamă de la ea este Virgil Nemoianu într-un interviu pe care i-l ia Sorin Antohi, cu titlul care spune totul: Formarea unui umanist în România anilor 1940-1960, apărut în 2008.

Poetului Ștefan Aug. Doinaș (pseudonimul lui Ștefan Popa), „poetul sonurilor rare”, îi este dedicat al doilea capitol al acestor prezentări, care aduce multe detalii documentare interesante dintre care unele figurează în interviuri mai vechi. Între ele, faptul că a debutat în „Jurnalul literar“ al lui Călinescu, în 1939, dar că decizia de a-l publica a fost a secretarului de redacție care era George Ivașcu și, după părerea lui, Călinescu n-ar fi luat niciodată cunoștință de existența lui Doinaș ca poet. Acesta era de altfel un indecis pentru că inițial se înscrisese ca student la Medicină, dar după trei ani a dezertat în favoarea Facultății de Litere și Filosofie, unde Blaga preda Filosofia culturii, Liviu Rusu Estetica și D.D. Roșca Istoria filosofiei. Blaga era de altfel „președintele” Cercului literar studențesc, în conducerea căruia mai figurează I.D. Sîrbu, Deliu Petroiu, Radu Stoichiță și tânărul Doinaș, care încerca în această perioadă să scrie un roman. Din septembrie 1943 însă – arată documentarea temeinică a autorului – Doinaș începuse să publice cu regularitate în revista „Tribuna română“ din Arad, alături de Ovidiu Cotruș, Olga Caba, Petre Bucșa și, incidental, mai vârstnicul Victor Eftimiu. E o perioadă prolifică în care scrie și pentru pagina literară a revistei sibiene „Națiunea română“, unde Doinaș publică unul dintre primele articole cu caracter critic față de „eliminarea unor personalități culturale din instituții publice, din presă, din Academie”, din care autorul dă, pe bună dreptate, citate ample: articolul se intitulează, destul de curajos, Epurația în artă. Cel mai important lucru în aceste luări de poziție e scoaterea la suprafață a adevărului că bătălia nici măcar nu se duce pe teren ideologic, ci tot în stratul umbros al relațiilor interesate și al vindictei personale: „se întrezăresc destul de clar îndărătul lor acele răfuieli, interese meschine, putrede invidii personale sau de club, care formau caracteristica scriitorilor noștri și în trecut”. Între textele care nu acceptă simple formule propagandistice și cer echilibru și judecată există și unul intitulat Ieșirea din turnul de fildeș care exprimă acordul că scriitorul are o funcție socială, dar, în fața creației, ea rămâne pe planul al doilea, pentru că „singurul lucru care ne interesează este de fapt produsul, opera”.

Vremurile nu erau liniștite, scriitorii „vechi” nu erau doar ținuți departe de reviste, de edituri și de lumea literară în general, chiar cei care își făcuseră un nume înainte de „schimbări”: erau supravegheați și urmăriți, telefoanele le erau ascultate și corespondența violată, și cu toate acestea scriitorii nu exclud farsa din arsenalul luptei cu noile comandamente și cu prostia. Un episod caracteristic pentru compromisul complicat dintre farsă și demascare este relatat în volum, într-un subcapitol intitulat Episodul Ion Motoarcă, numele real al unui tânăr care va deveni profesor la Arad, dar care este împrumutat de scriitorii de la „Revista Cercului literar“, desființată de autorități, pentru a semna cu el producții proletcultiste: Angajamentul utemistului sau Marele grădinar, care au apărut în 1951 în revista oficială „Almanahul literar“. Între colaboratorii la revistele vremii mai trebuie menționat Ilie Măduța, prieten cu Doinaș și Ovidiu Cotruș, condamnat în 1951 la un an de închisoare pentru „omisiune de denunț”, care a reușit totuși să debuteze în volum la sfârșitul anilor șaizeci. Cu toate că nu mai sunt demult secrete, detaliile vieții pe care o duceau scriitorii care nu erau în grațiile puterii sunt practic necunoscute astăzi și autorul are dreptate când insistă asupra unor episoade: de pildă cel referitor la muncile de traducător, redactor sau chiar autor, făcute de regulă de un scriitor care nu avea dreptul să publice și îndeplinește „la negru” aceste operații, adică „sub un alt nume, așa încât nimeni să nu știe că eu sunt autorul. Pe deasupra, mai trebuie să împart banii și cu cel care semnează…”.

Profile bine conturate sunt dezvoltate și în capitolele consacrate lui Radu Stanca, Ovidiu Cotruș, Deliu Petroiu, numit „un boem al Cercului literar” și definit drept „cronicar al artelor minore”, un capitol mai concentrat dedicat lui Ion D. Sîrbu, dar cele mai substanțiale – în afară de, firesc, cel despre Ștefan Aug. Doinaș – mi se par a fi cele despre Ion Negoițescu, Dileme și contradicții, și despre mai puțin cunoscutul Ovidiu Cotruș, căruia i se investighează cu finețe demersul critic dintr-un volum care a avut cel puțin două ediții. A atribui însă lui Ovidiu Cotruș „singura monografie” despre Mateiu Caragiale este o exagerare, oricum am lua-o, căci i se alătură cele (ulterioare, desigur) ale lui Alexandru George, Barbu Cioculescu, Matei Călinescu, Angelo Mitchievici, Iulian Boldea, T. Vârgolici, Sergiu Ailenei, Ion Derșidan etc. cu mențiune specială pentru reconstituirea romanescă a lui Ion Iovan.

Alegând un subiect atât de important, comentat de o bibliografie atât de vastă, Alexandru Ruja și-a asumat o sarcină evident dificilă, de care s-a achitat însă foarte bine. Sigur, ar fi fost poate preferabil să i se atribuie și lui I.D. Sîrbu un spațiu și o atenție mai mare: cazul lui cred că este emblematic pentru „masacrul inocenților” care a aruncat în uitare o întreagă generație, aflată abia la debut. Dar volumul, în sine, prilejuiește o lectură acaparantă.