Albastru şi Câlţia

Sînt multe și puține, de fapt, poveștile datorită cărora am călătorit lunile acestea fără să eșuez. Nu m-am gîndit la mîine. Ciudat! În planurile mele stătea scris și unde voi fi peste un an sau mai mult, în ce loc, la ce spectacol, întîlniri, negocieri, filmări, conferințe, lansări. Schimbare de paradigmă: în fiecare dimineață încep să mă pregătesc doar pentru orele ce vor veni. Pași mici. Lucruri simple, gesturi fără anvergură și, totuși, baza vieții. Esența ei. Pînă s-a terminat starea de urgență, duminică de duminică am mîncat la ora 14 fix cu prietena mea. Pe zoom. Sîmbăta stabileam ce meniu gătim, același, de la aperitiv, la desert, ce vin bem, ca și cum am fi împreună, la aceeași masă. Masa de duminică. Cu sfeșnice și vase de familie. Cu discuții și sentimentul acut că nu avem cum să ne pierdem pentru că sîntem împreună. Încă un prag important l-am trecut datorită scriitoarei Guzel Iahina. Copiii de pe Volga. Pe 9 mai ar fi trebuit să am un dialog cu ea organizat de Editura Humanitas. Am simțit din prima pagină pînă la ultimul rînd că nu mă pot desprinde de un tumult pe care nu l-am întînit de multe ori atît de intens. De carnal, să spun. Că aș trăda dacă aș părăsi locul, destinele, apa, misterele, suferința. Atîta invenție lingvistică, atîtea situații-carusel, fire narative și halucinante povești-imagini, valuri de definire a iubirii și neimaginate obstacole care se prăvălesc ca să țîșnească, așa cum spuneam, iubirea. Am cumpărat cartea online și am făcut-o cadou celor pe care îi iubesc. Mi-am adus aminte de finalul filmului Nuovo Cinema Paradiso al lui Tornatore. Testamentul lui Alfredo pentru Toto: o cutie metalică și o singura bandă. Numai scene de sărut din nu știu cîte filme. Dincolo de orice ruină, de orice încercare teribilă, de așteptări, de dezamăgiri, dincolo de necunoscut, pe care, iată, tocmai îl traversăm acum, este iubirea. Da. Pare imposibil… Un vis… Mi am amintit ce îmi spunea cîndva, de mult, Câlția. „În casa ta ești înconjurat de visele tale. Ele se primenesc, se reașează. Dar sînt acolo, în casa ta. Dacă pleci și le lași acolo, trebuie să faci altele. Poți să-ți construiești la fiecare palier al vîrstei vise noi. Dar dacă nu au în spate visele celelalte, pot fi bătute de vînt. Și te trezești că nu mai ai nici vise…“

Ștefan Câlția face parte din visele mele. Este acolo, în spate, într-un zid solid al subconștientului. M-am tot întrebat ce anume mă leagă de el, dincolo de admirație și adorație față de universul lui oniric, plutitor, sofisticat și simplu, în același timp. Cînd s-a prăpădit Conu Alecu Paleologu, priveghiul a fost la Biserica Mavrogheni. În adîncul nopții, Biserica a rămas deschisă. Eram trei persoane. Una dintre ele, Ștefan Câlția. A stat toată noaptea într-o strană, la capul lui Conu Alecu. Mi s-a părut de departe, în lumina difuză a candelelor, că în strană stă un sfînt. Părul alb al lui Câlția și aura rugăciunilor pe care le murmura erau forma prin care îl conducea spre dincolo. În 2017, Muzeul Colecțiilor de Artă i-a găzduit „obiecte. grăitoare“. I-am dus în acel spațiu pe toți amicii străini. Am stat ore și ore acolo, singură cuc sau însoțind pe cineva. Am pus acolo, în ediția din acel an a Festivalului Național de Teatru, o Conferință a lui Ioan Holender. Îmi închid pleopele grele de griji și dezamăgiri și văd obiectele grăitoare ale lui Câlția. Un tablou cu un teatru-bîlci și o fată cu o fustă albastră, rafturi cu oale, cu vase de sticlă al căror contur se joacă cu realul și irealul, două uși mari și vechi stau deschise spre o cortină de flori uscate. Parcă aș fi în „Livada“ lui Dodin. Mă așez pe o laviță, cred și mă trezesc la Șona.

Acum cîteva luni am primit un telefon. Cineva știa că am lucrat cu Diana Iabrașu la un film despre Atelierul Cehov pe care l-am făcut cu Silviu Purcărete la Sinaia, în vara lui 2019. De aceea, mi-a trimis Albastrul meu, un film-călătorie făcută de această tînără artist-vizual împreună cu pictorul Ștefan Câlția în satul său, în Șona din Țara Făgărașului. Un documentar ca o tușă japoneză. Ca o casă albastră și plutitoare a lui Câlția. Ca o casă a lui Câlția în care pleava de la interior înverzește o blană de lujeri de porumb pe toți pereții. Ca un glob de cristal care ocrotește lucrurile făcute de artist de vînturile de pucioasă, care aduce laolaltă visele și nu separă lumea. Atîta delicatețe are acest film… o smerenie pe care Diana Iabrașu o imprimă, o suflă peste imagine, peste detalii, peste lumea obiectelor grăitoare ale Lui Câlția, peste casa albastră de pe cerul cenușiu învolburat sau aceea de pe cîmpia verde cu flori albe. Diana Iabrașu știe să asculte. Să asculte tăcerea. Să urmărească gînduri, vorbe, sunete. Are infinită răbdare pentru că își adoră omul căruia i se pune pe tavă. Îmi aduc aminte devoțiunea ei de la Sinaia, față de tot ce am făcut acolo ca într-o transă. Îl adoră pe Silviu Purcărete artistul și omul. A fost în Japonia, cu Alexandru Condurache, cu care a făcut echipă ani, și au filmat repetițiile lui Silviu la Richard III. Universul lui Ștefan Câlția îl conține pe Purcărete. Prietenul și colaboratorul lui, compozitorul Vasile Șirli este un fel de copil de suflet al lui Câlția. Au stat pe o laviță toți trei, s-au plimbat prin sat, au privit casele albastre, grădinile, oamenii. Și sînt în film. Ca o amprentă a prieteniei. A fluidului care circulă prin vase magice. În lunile astea grele și fără de speranță, în filmul acesta mi-am întîlnit prietenii. Am „stat“ împreună. Ca la masa sfîntă de duminică. Stînd pe prispa casei lui albastre, Câlția spune: „Muzica și arhitectura sînt mai întîi. Și dupa aia vine pictura. Pictura trebuie să se așeze pe ceva“. „Și teatrul?“, întreabă Diana din spatele camerei. „Teatrul umple golul dintre ele. Circul, bîlciul… Teatrul este un lucru special prin faptul că spectacolul este foarte efemer. Asta îl face să fie deasupra celorlalți. Că nu amorțește.“

Albastrul lui Ștefan Câlția plutește prin imaginile mele din teatru. Tot mai delicate. Dar și pregnante. Ca un zbor pe un nor unde Câlția își pune casa albastră protectoare, visele, amintirile, ierburile vrăjite, crucea, și zăpada. Și Bach, și Stradivarius-ul lui Tomescu. Într-un imaterial atît de material semnat de Diana Iabrașu. Pe un nor plutitor, lîngă casa cea albastră stau și eu păzitoare a viselor mele și a clipe de Teatru.