Infidelitate

Fidelitate constituie debutul regizoarei ruse Nigina Sayfullaeva, debut care a fost încununat cu Premiul pentru cea mai bună interpretare pentru performanța actriței Evgeniya Gromova la ediția aceasta de la TIFF. Povestea se poate rezuma în câteva rânduri. Un cuplu tânăr format din Lena (Evgeniya Gromova), un medic ginecolog care și-a creat deja un nume în profesia ei, și un actor de mâna a doua, la un teatru de provincie, Serghei (Aleksandr Pal), traversează o criză. Criza originează într-o componentă inefabilă în orice cuplu, relația sexuală. Apetitul sexual diminuat al bărbatului precum și interpretarea unui sms și a unei inconsecvențe minore o conduce pe Lena la concluzia forțată că soțul ei o înșală. În vizor se află chiar partenera de scenă a acestuia, frumoasa Katya (Marina Vasileva), cu care pe scenă, Serghei alcătuiește un cuplu care traversează dificultăți amoroase. De altfel, într-o discuție ulterioară, Serghei emite butada nu prea înțeleaptă că e mai bine fără sex, decât sex fără pasiune, sugerând astfel motivul dezinteresului său erotic. Oricum, fără a clarifica în niciun fel lucrurile, fără a obține dovezi suplimentare, Lena decide să devină infidelă pe baza presupoziției transformate astfel în alibi, într-o motivație morală. Prima aventură cu un tânăr ales într-o discotecă la întâmplare ne arată o femeie ezitantă, încă problematizând gestul ei. Începând cu cea de-a doua aventură, însă, Lena se transformă în femeia dorită, își exersează senzualitatea, puterea de seducție, adăugând doza de frivolitate dorită, gustând voluptatea care, cum ne spune Baudelaire în Paradisurile artificiale, „unica, suprema voluptate, în iubire, stă în certitudinea de a face răul.“ Și poetul își continuă reflecția cu scenariul unei psihodrame erotice: „Chiar dacă cei doi amanți ar fi foarte îndrăgostiți și plini de dorințe unul față de celălalt, unul din ei va fi întotdeauna mai calm sau mai puțin posedat decât celălalt. El – sau ea – este operatorul, sau călăul; celălalt, subiectul, victima.“ Ceea ce apatia erotică a lui Serghei provoacă în Lena este deopotrivă o îngrijorare, o incertitudine cu privire la propria sa feminitate paralizată, neremarcată, dar și efectul unei insulte repercutate lăuntric pe care o primește această femeie dezirabilă. Ceea ce Lena pune în act este deopotrivă o certificare a propriei feminități, a puterii de seducție pe care o exercită asupra bărbaților, dar și o răzbunare secretă, care nu poate fi pronunțată. Ceva în atitudinea femeii se schimbă și devine sesizabil și pentru Serghei, și ar fi naiv să credem că un simplu articol de lenjerie, un chilot negru cu portjartier, îi conferă Lenei atributul care-i lipsea pentru a fi atractivă și pentru a insufla partenerului energia libidinală necesară relansării vieții sexuale a cuplului. Un dialog cu un coleg de breaslă, Ivan (Aleksey Agranovich), la rândul lui atras de aura erotică a femeii, răspunde cumva interogației ei. În povestea de dragoste a lui Ivan – fictivă sau nu, are mai puțin importanță –, iubita care l-a înșelat devine cu adevărat specială tocmai prin infidelitatea ei, mai precis, prin incertitudinea cu privire la posesia integrală a femeii dorite. Ivan mărturisește că s-a întors la iubita infidelă care-și mărturisise infidelitatea, și lasă să se înțeleagă că ceea ce o făcea specială era tocmai infidelitatea ei, pentru că, spune el, sexul este ceea ce nu ar trebui, nu ceea ce este posibil. La rândul ei, Lena descoperă că nu numai voluptatea vine din certitudinea de a face răul, ci și atracția, aura unei feminități care-și prezervă misterul și ambiguitatea, a cărei impuritate o face încă mai dezirabilă. De fapt, amestecul acesta de femeie onestă, domestic aservită și târfă îi conferă puterea de care are nevoie pentru a-l fascina pe palidul Serghei. Pentru că, inuiește Lena, indiferent dacă bărbații solicită onestitatea și cumințenia domestică, nu le apreciază cu adevărat la pat unde își doresc exact opusul, o femeie liberă de angajamente, de constrângeri, de morală, impură, programatic infidelă. Rețeta se dovedește de succes, Serghei este trezit din apatie și relația se reaprinde, reinjectată cu o nouă doză de pasiune carnală. Numai că relațiile pasagere ale Lenei nu rămân fără consecințe, aventurile ei provoacă dezechilibre. Printre partenerii ocazionali se află și soțul uneia dintre pacientele sale, pur hazard, iar aceasta îi cere socoteală încercând, ironică situație, să afle, ce are Lena special ca femeie cu care înnebunește bărbații până atunci cuminți și domestici. Iar Lena ar putea să-i prescrie o rețetă de uz conjugal în acest sens. Regizoarea aduce în discuție și un revers moral. Scandalul ajunge la Serghei care solicită explicații și dorește, aici se vede lipsa sa de experiență, detalii. Ca în scenariul propus de Ivan, Lena a devenit specială pentru Serghei, chiar dacă îndrăgostită și devotată de această dată, dispusă să facă orice pentru a nu-l pierde, ea poartă stigmatul acestei impurități voluptoase. Cuplul își reia rutina conjugală, dar de data aceasta ceva s-a schimbat și ultimul dialog între cei doi soți sugerează ceea ce poate urma. Și anume o adâncire la infinit a culpabilizării soției infidele, o chestionare obsesivă, fără răspuns a motivațiilor ei, o incertitudine nicicând evacuată cu privire la onestitatea ei, o dizolvare lentă a cuplului în baia de acizi a resentimentului, a amărăciunii, a suspiciunii. De data aceasta, rolul „călăului“ moralicește întemeiat ar putea fi jucat de Serghei, iar victima ar compărea într-un proces reluat al „crimelor“ sale de lesconjugalitate. Meritul Niginei Sayfullaeva este de a observa acest proces fără să pună pe tapet teza morală a literei stacojii. De altfel, nu avem o societate puritană care condamnă ireversibil și colectiv, așa că se găsesc acomodări pentru situația profesională a Lenei amenințată provizoriu de un scandal.

Interesul regizoarei este direcționat către această psihologie abisală asociată unei vechi dezordini amoroase, iar Evgeniya Gromova care o interpretează pe Lena a știut să confere personajului acele nuanțe care pun în lumină stări sufletești tranziente, care conferă un relief indelebil feminității, care îi semnalează inefabilul. Grosplanurile, destul de numeroase, dar și simple încadrări ale acestui chip fac remarcată ceva alunecos, o privire care invită, disponibilitatea, o provocare latentă, un tulbure sexual. Feminitatea Lenei debordează clișeul, chiar și acea dimensiune a intuiției care guvernează într-o femeie pe deasupra sau pe dedesubtul inteligenței ei, raționalității ei. De aceea, judecata morală realizează brutale și inutile decupaje procustiene în ceva extrem de volatil, insesizabil, cum ar fi un surâs, o privire anume, o tristețe purtată în vag, un gest fragmentat de retractilitate, într-un nu-știu-ce și într-un nu-știu-cum. Iar femeia dorește să fie privită, să simtă în privirea celuilalt, fie și un anonim pasager, dorința. Feminitatea Lenei se desface în această căldură ușor lascivă, cu acea disponibilitate încărcată de ambiguități, emanând vibrații într-un orizont al iluziei. Ceea ce este bovaric în ea ține de regimul înterogațiilor, de ceea ce dorește să înțeleagă ca și cum ar fi ceva de înțeles. Ca și cum blândul Serghei ar putea înțelege ce piesă se joacă chiar sub nasul lui.