„Accidentele casnice cele mai frecvente au loc în baie (38,29%), bucătărie (26,88%) și în bibliotecă (26,09%)“
Institutul de Statistică al Accidentelor Casnice
0.
Fiind obligat să se izoleze în casă din cauza autorităților, Oblomov, inițial doar din plictiseală, a vrut să scrie un roman, pe care l-a și întitulat în mod cu totul nepotrivit „Goncearov“. Asta deși își amintea că mai există și un alt roman GONCEAROV. De fapt, tocmai acel roman, care l-a enervat atât de mult, l-a incitat să scrie și el unul cu același titlu, întrucât și în romanul Oblomov de Goncearov, cât și în romanul GONCEAROV al unui autor nedemn de a-i fi amintit numele, personajul Oblomov este zugrăvit în culori absolut revoltătoare. Așa că Oblomov, virtualul autor al unui roman polemic GONCEAROV, profund jignit, a hotărât să scrie o carte care să-l pună în adevărata lumină pe tizul său. Ce a ieșit din această intenție ar trebui să facă obiectul unei investigații cât se poate de serioase, dar, ca mai întotdeauna în asemenea cazuri, cei în drept să ancheteze cu celeritate faptele au avut alte priorități.
1.
Așadar, Oblomov s-a apucat serios de treabă și în scrierea lui se făcea încă de la primele pagini că acel Goncearov din romanul autorului al cărui nume nu merită să fie pomenit ar fi fost un personaj dintr-o altă carte, carte pe care știa că o are undeva în biblioteca sa personală. De găsit însă n-a găsit decât cartea lui Goncearov despre un personaj numit cu totul nepotrivit chiar „Oblomov“. Om de o rigurozitate enervantă, Oblomov autorul – nu personajul! – a vrut să verifice dacă-și aduce bine aminte de unele amănunte pentru a putea face scrierea polemică de necontestat. Dar mai înainte a vrut să reia aberațiile volumul întitulat GONCEAROV. Pentru aceasta, a trebuit să urce trei trepte pe scara sprijinită de rafturile ce se înălțau până la tavanul înalt al încăperii. Deși înzestrat cu o memorie predigioasă, Oblomov constată că romanul GONCEAROV nu se afla pe raftul al șaselea, acolo unde și-a amintit că ar fi fost pus cu mulți ani în urmă. Imposibil! Așa că Oblomov, aflat într-un echilibru instabil pe cea de a treia treaptă a scării și conștient de pericolul în care se găsea, a mai cotrobăit o vreme printre cărțile înșirate pe raftul al șaselea, ba chiar a și scos din rând câteva volume, gândindu-se că poate romanul GONCEAROV să fi alunecat în spatele altor cărți. Degeaba! Romanul GONCEAROV nu se dădu găsit.
Deasupra raftului al șaselea nu se afla decât încă un șir de cărți, dar acelea erau pline de praf, nefiind luate de acolo de cine știe câți ani. Oblomov, aflat pe scară și conștient de pericolul în care se găsea, s-a uitat îndelung în sus: nu praful era ce-l speria cel mai tare, ci faptul bine știut că urcatul mai sus de primele trei trepte ale unei scării sprijinite de o bibliotecă constituie un act de nesăbuit curaj, după cum a prevenit cititorii celebrul librar Mihail Mihailovici Mihailov. De nesăbuit curaj, ca să nu spunem mai mult… În arhive, găsim destule date despre decese survenite fie că s-a căzut de pe scară, fie că s-au prăvălit rafturi întregi de cărți peste victimă. Este cam aceeași statistică tristă și dată trunchiat publicității privind situația gospodinelor din Italia: într-un material din 1985, reiese că italiencele suferau de trei ori mai multe accidente în bucătărie decât femeile din alte țări: 4.000 de cazuri letale alături de cele 700.000 de accidentări cu 100.000 de sechele pentru toată viața. 52,9% s-au datorat unor căderi a bietelor femei trebăluind în bucătărie și 31,2% prăbușirii unor obiecte contondente peste ele, mai ales din dulapurile suspendate sau dintre ustensilele atârnate direct pe pereți. Acestea sunt datele oficiale oferite presei, însă faptul că cifrele brute au fost rotunjite indică o raportare cel puțin superficială. Totuși, astfel de informații au reprezentat argumente cât se poate de solide pentru o interpelare de la tribuna Parlamentului împotriva „proiectelor imobiliare meschine“ ale unor anumiți constructori care au obținut aprobări pentru ridicarea de imobile cu apartamente atât de mici, încât „practic pot ucide. Cifrele prezentate mediei se referă la nenorocirile petrecute în bucătării, însă nu dezvăluie pericolele din întregile apartamente minuscule. Spațiul meschin obligă locatarii să atârne pe pereți tot felul de obiecte care, desprinzându-se din locul lor, pot cădea peste cei aflați în încăperile prea mici, iar în unele cazuri impactul e chiar fatal“. Într-un studiu, folosit opoziției drept argument, s-a arătat că 79,45% dintre consecințele grave ale prăbușirii unor obiecte de pe pereți s-au întâmplat după ce au căzut cărți de pe rafturile bibliotecilor. „Și gândiți-vă că în asemenea «cutii de chibrituri», neavând unde se juca, pe lângă biblioteca din apartament se pot afla și copiii! Măcar de viețile inocente ale micuților ar trebui să țineți cont!“ a subliniat în discursul său șeful opoziției. „Și câte biblioteci personale pretindeți că ar fi în asemenea apartemente?“ a ripostat Kalmușin. „Să nu subestimăm cultura poporului nostru!“ a strigat Kalâghin. (Aici trebuie recunoscut că opoziției nu i-a răsărit în minte pe neașteptate și doar din conștiință acest protest. Kalmușin, un deputat al puterii, s-a îmbogățit „în mod nerușinat atât de mult din afacerile sale imobiliare, încât pentru sine a construit un palat cu șaizeci și șase de încăperi, multe dintre ele conținând doar lingouri de aur frumos orânduite“. [Ziarul Înainte din 28 martie a.c.] Așa s-a scris într-o anumită parte a presei. Pe urmă, e drept, „blocurile Kalmușin“, edificiile cu treizeci de etaje și cu câte șase mii de apartamente micuțe, n-au mai fost subiect de protest nici măcar în acea parte a presei, atunci când Kalmușin, simțind trendul politic, a trecut, chiar în ajunul alegerilor generale, în barca opoziției, următoarea forță de conducere a țării. Totuși, vechiul protest împotriva spațiilor de locuit prea mici n-a fost retras, ci doar amânat. Probabil până când va avea loc o nouă rocadă politică.)
Tot zăbovind gânditor pe treapta a treia a scării proptite de bibliotecă, lui Oblomov i-a venit în memorie un lucru și mai cumplit: nu de mult, tot în presă au apărut mai multe reportaje de senzație în legătură cu moartea lui Filip Filipovici Filipov. Acesta, un funcționar conștiincios de numai patruzeci și doi de ani, a fost găsit mort cu capul sfărâmat sub un raft de cărți. Lucrul cel mai fioros s-a dovedit a fi fost acela că volumele din bibliotecă n-ar fi căzut singure de la locul lor, ci ar fi fost prăvălite peste țeasta bietului Filip Filipovici de către numitul Rubin Petrovici Subin. Ancheta, bine condusă, a dezvăluit, fără putință de tăgadă, modul mârșav în care Rubin Petrovici s-a răzbunat pe Filip Filipovici pentru că Filip Filipovici a obținut postul de șef adjunct de birou, post pe care Rubin Petrovici atât de mult și l-a dorit, încât inițial l-a ucis și pe titularul funcției tot prin „metoda biblioteca“. (Dar asta nu s-a aflat decât după ce a fost descoperită cea de a doua lui crimă.)
Și tot atunci, aflat pe treapta a treia a scării proptite de bibliotecă, i-a venit în memorie lui Oblomov ceva și mai cumplit: secvența din serialul venezuelian „Trista poveste a domnișoarei Luiza“, în care domnișoara Luiza, după ce au murit toate rivalele ei la mâna lui Don Manuele Asparagus Fontana, șezând în fotoliu și pregătindu-și voalul de mireasă, a fost ucisă de o cascadă de volume groase prăvălite unul după altul peste superbul ei trup de Miss Univers. Scena a fost filmată cu încetinitorul la sfârșitul episodului XLII și începutul episodului XLIII. Într-adevăr tristă poveste!
Iată doar câteva dintre întâmplările tragice ce au avut loc în preajma unei mulțimi de cărți rânduite pe lângă pereți, întâmplări tragice ca și în bucătăriile prea mici și în băile prea mari! Așadar, aflat deja pe scară și fiind la curent cu toate acestea, este de înțeles că lui Oblomov i-au trebuit câteva minute bune pentru a-și lua inima în dinți până să urce primele trei trepte. Totuși, fiind, așa cum am spus, „un om de o rigurozitate enervantă“, Oblomov a mai urcat-o și pe a patra. Dar, din păcate, nici asta nu a fost îndeajuns. Oricât s-a întins pe vârful picioarelor, tot n-a izbutit decât cel mult să atingă cu unghile degetelor cotoarele de pe raftul al șaptelea. Nici vorbă să poată lua de acolo vreo carte, plus că strădania aceasta îl făcea să se întindă primejdios, ajungând într-un echilibru mai mult decât precar.
Adevărul este că Oblomov s-a tot consolat că pe raftul cel mai de sus au fost rânduite doar acele volume de care nu prea mai avea nevoie sau, mai bine zis, acele volume de care credea că nu va mai avea nevoie. (Cum să fi bănuit vreodată Oblomov că se va plictisi atât de tare, încât să scrie un roman întitulat nepotrivit „Goncearov“? Dar, și dacă ar fi bănuit, rezultatul ar fi fost același, întrucât nu el a fost cel ce a așezat cărți pe raftul cel mai de sus.) Și, uite așa, a ajuns pe raftul al șaptelea, în imediata apropiere a tavanului, și cealaltă lucrare, GONCEAROV – nu cea în care Oblomov este unul dintre eroi, ci chiar autorul. Cum a ajuns această carte acolo, Oblomov nu mai știa și n-a putut decât să bănuiască. Cu ani în urmă, slujnica familiei, o femeie slabă și înaltă ca o prăjină – și care, pe deasupra, și-a arogat anumite drepturi nepotrivite pentru o servitoare – a pus cărțile în locuri atât de nepotrivite. De pildă, a spus că nu este deloc bine ca numeroasele „hârtii, adevărate pachete de praf,“ să zacă peste tot în încăperea de lucru a stăpânului și, dacă tot există acolo niște rafturi, toate volumele să fie aranjate în bibliotecă. Intervenția atât de nerușinată a slujnicei, urmată de mai multe insistențe la fel de nepotrivite, l-au făcut pe Oblomov să cedeze, mai ales că, holtei fiind, avea nevoie de cineva care să-i facă de mâncare și să mai deretice prin casă. Avea nevoie de așa cineva, chiar dacă respectiva ființă era slabă și înaltă, încât arăta ca o prăjină. Ca să nu mai amintim că Prăjina a fost în serviciul familiei Oblomov deja de când omul nostru abia se născuse. Cum să te lipsești de ea? Cum s-o dai afară? Deși analfabetă, dar conștientă de poziția ei de neînlocuit, femeia își permitea să-și depășească atribuțiile și rangul și așa s-a ajuns să pună pe ultimul raft al bibliotecii ce cărți a vrut ea sau mai bine spus ce cărți i-au căzut în mână. Printre ele, și cartea pe cotorul căreia scria mare și cu litere aurite GONCEAROV. Nimic altceva decât GONCEAROV! „Analfabeții, mai ales dacă sunt femei, ar trebui să aibă interzis prin lege să pună piciorul într-o încăpere cu cărți!“ și-a spus Oblomov, aflat încă pe atât de nesigura treaptă a patra a scării.
Prăjina a profitat și de faptul că natura a înzestrat-o cu un trup deosebit de înalt, așa că ea a putut fără mari eforturi chiar și de pe scara a patra să pună volumele luate de-a valma pe raftul cel mai de sus. După care a avut și nerușinarea să spună că „Acum arată ca la oameni odaia asta!“, iar bietul stăpân a trebuit să înghită și această obrăznicie și chiar s-o aprobe pe slujnica de care n-avea cum să se lipsească. Așa că n-avea nici cum s-o dea afară. Stând tot pe treapta a patra, Oblomov, cu un cap mai scund decât Prăjina, nu reușea decât să admire mai de aproape cotoarele cărților de pe raftul al șaptelea și astfel a descoperit la vreo trei metri mai la stânga și volumul pe al cărui cotor scria doar GONCEAROV.
Descoperirea odată realizată, și-a dat seama că nici dacă ar fi fost mai înalt, nici din locul unde a proptit scara de bibliotecă, tot n-ar fi ajuns la volumul căutat, fiind nevoit să coboare și să proptească scara chiar sub cotorul GONCEAROV. Așa că a coborât, a luat scara grea și a dus-o la locul potrivit. Acolo a încercat – de mai multe ori! – dacă scara era bine fixată. Părea bine fixată, dar Oblomov, un om de o rigurozitate enervantă, a încercat dacă scara este bine fixată și când a urcat o treaptă, și când a urcat și pe treapta a doua, și pe treapta a treia, și pe treapta a patra, unde s-a aventurat cu maximă vigilență, știut fiind că urcatul mai sus de primele trei trepte ale scării sprijinite de bibliotecă constituie un act de nesăbuit curaj, ca să nu spunem mai mult… (Aici ar mai fi de amintit că Mihail Mihailovici Mihailov, cunoscutul bibliotecar, n-a ținut cont de acest adevăr de el însuși enunțat și a fost găsit pe dușumea, strivit de Enciclopedia Britanică căzută de pe raftul de sus, unde a fost depozitată de când lumea folosește mai mult Google. Totuși, Oblomov a cutezat să urce (pentru a doua oară!) și pe treapta a patra. Dar nici chiar de acolo n-a izbutit decât să atingă partea cea mai de jos a cotorului, deși, într-un gest de curaj absolut inconștient, s-a ridicat chiar și pe vârful picioarelor. Degeaba! Nu ajungea decât cu capătul degetelor la raftul al șaptelea. Concluzia era clară: fie renunță să consulte cartea, fie va trebui să mai urce o treaptă. A cincea!
Aici trebuie consemnat că Oblomov nu numai că nu se opunea ca locuințele să fie atât de mici, dar era chiar revoltat că locuia într-un apartament unde camerele erau într-adevăr mici, dar înalte. Asta, spunea Oblomov, face ca încăperile să fie mult mai greu de încălzit iarna, dar și să permită unor persoane inconștiente – asemenea slujnicii sale – să folosească pereții până sus! Asemenea gânduri nu se datorau doar faptului că Oblomov era scund și tocmai avea greutăți să ajungă la locul de pe raftul al șaptelea, acolo de unde dorea să ia jos volumul pe cotorul căruia era scris doar GONCEAROV. Asemenea gânduri n-au cum să nu-ți vină în minte când ai aflat ce a pățit bietul Leon Ivanovici Grunzik, cumnatul unui verișor primar al lui Oblomov. Sărmanul om ședea după vechiul său obicei în fotoliul lui favorit de lângă geamul care dă în frumoasa curte interioară, când servitoarea, o slujnică la fel de nerușinată ca Prăjina – unde sunt servitoarele de altădată? – l-a rugat să-și mute fotoliul mai încolo pentru că ea trebuia să măture fix atunci și fix acolo unde și-a pus bietul Leon Ivanovici fotoliul favorit de unde putea admira frumoasa curte interioară. (Care, trebuie să recunoaștem, era – și mai este și astăzi – cu adevărat minunată.) Nebănuind tragedia, Leon Ivanovici s-a tras cu fotoliul său vreo doi metri mai încolo, drept lângă frumosul perete pe care se găsea un gobelin înfățișând o scenă bucolică înrămată într-o splendidă ramă blondel. Este vorba de lucrarea de 1,20 m. pe 0,90 m. realizată de bunicul lui, Leon Ivanovici, o adevărată operă de artă, după cum s-au exprimat toți cei ce au avut fericitul prilej s-o poată admira. (Cine și-a permis să atârne tocmai acolo acel gobelin? Bineînțeles că slujnica obraznică pe care nici Leon Ivanovici nu putea s-o dea afară. Și, de parcă n-ar fi fost destul că a prins exact pe acel perete impozanta lucrare, dar neobrăzata se încăpățâna să și șteargă de praf masiva ramă de cel puțin două ori pe săptămână!) După ce gobelinul cu scena bucolică a căzut, cu tot cu ramă, pe bietul Leon Ivanovici, sfârâmându-i țeasta, nimeni, nici un comisar de poliție și nici un procuror n-au deschis o anchetă pertinentă pentru a dovedi că slujnica a fost cea care a determinat victima să se mute la locul acela fatal și că aceeași slujnică a șters rama cu doar câteva minute înainte de a se produce nenorocirea! Niciun comisar și niciun procuror nu și-a pus măcar problema dacă n-a fost cumva vorba despre o crimă cu premeditate! Adică „ucidere din culpă“, în cel mai bun caz! Niciun comisar, niciun procuror nu și-a pus măcar problema să ancheteze acest caz revoltător!)
Aflat pe treapta a patra a scării sprijinită de bibliotecă, Oblomov a zăbovit îndelung: „Sunt doar două posibilități, și-a spus, fie renunț să ajung la volumul pe cotorul căruia nu scrie decât GONCEAROV, fie trebuie să urc încă o treaptă. Dacă mă dau bătut și nu mai consult cartea, voi rămâne cu impresia că Goncearov al meu nu este decât copia celuilalt Goncearov. Dacă voi mai urca o treaptă, s-ar putea să cad de pe scară sau cu scară cu tot și să nu mai apuc să scriu și eu o carte întitulată GONCEAROV. Oblomov a zăbovit pe treapta a patra și a cugetat îndelung. Afară se întuneca și prin geamurile scunde abia mai pătrundea o geană tot mai palidă în încăpere. Un zvon de cânt de păsări își făcu auzit ecoul. Să urci până acolo unde se afla era destul de periculos și pe lumină, așa că lui Oblomov i-a venit gândul cel bun și aducându-și aminte că „noaptea e un sfetnic bun“, a coborât încet până pe covor. „Da, și-a spus, faptul că scara se află pe covor o face și mai nesigură. Mâine va trebui să mut covorul și să pun scara direct pe parchet, deși Prăjina a lustruit și parchetul, făcându-l periculos de alunecos.“ Așa că Oblomov n-a răsuflat ușurat nici când s-a văzut coborât de pe scară. Abia după ce s-a culcat în pat s-a considerat mai în siguranță, deși chiar și din pat se poate cădea cu urmări nefericite pentru întreaga viață, așa cum a pățit Elena Vasilievna, care visa mult și dormea atât de zbuciumat încât, într-o noapte, spre dimineață, visând ceva zburdalnic, s-a răsucit în somn, a căzut din pat și și-a rupt bazinul. De atunci umblă cu greu chiar și sprijinită în baston.
2.
Degeaba se spune că „noaptea e un sfetnic bun“! Oblomov n-a izbutit să pună geană peste geană. Cu ochii țintă la tavanul mult prea înalt pentru o încăpere atât de mică, a cântărit ore în șir cum să procedeze a doua zi, fiind mai mult decât evident că o decizie trebuia luată cât mai repede. O amânare n-avea nici un rost și amenința să-l facă să se tot gândească la volumul de pe raftul cel mai de sus din bibliotecă și astfel să nu mai scrie în veci cartea despre Goncearov. Iar de nu va scrie cartea despre Goncearov, se va plictisi în continuare și-l va cuprinde iar lehamitea cumplită. Oblomov, stând ceva mai liniștit culcat în pat și tot privind prin semiîntunericul nopții tavanul înalt, se gândi la tânărul doctor Iuri Petrovici cu care a fost coleg atât în școală primară, cât și la liceu. Doctorul Iuri Petrovici a tot tocit la cărți până ce a ajuns doctor, dar într-o zi, logodnica sa, Mașa Ștefanova, i-a făcut capul calendar până ce s-a plictisit atât de tare încât a ajuns să-și pună întrebarea diavolului, „Ce rost are?“. „Ce rost are să mă însor cu Mașa Ștefanova? și-a spus doctorul Iuri Petrovici, ce rost are să-i ascult vorbăria fără șir până ce moartea ne va despărți? Ce rost are să mă plictisesc cu ea și fără ea?“ Degeaba a amânat nunta, degeaba a plecat într-o călătorie prin Grecia și Albania, degeaba a încercat senzații tari la cazinoul din Monte Carlo, unde chiar a și câștigat ceva bani, lehamitea i s-a tot accentuat, iar întrebarea diavolului, „Ce rost are?“ nu l-a părăsit nicicum. Așa că după ce l-au găsit fără viață, prăbușit în sufragerie, Romulus Emilianovici a pus diagnosticul corect: Doctorul Iuri Petrovici Waisman a murit de plictiseală. Drept urmare și cu acest exemplu tragic în față, Romulus Emilianovici l-a sfătuit pe Oblomov să-și aducă în apartament un televizor, așa cum are toată lumea și să-și treacă vremea cu seriale, cu emisiuni de știință și cu meciuri sportive. (Programele de știri să le evite, întrucât acelea nu fac decât să-ți dea nesfârșite motive de cumplită îngrijorare.) Oblomov l-a ascultat, dar tocmai o emisiune științifică l-a făcut să abandoneze și televizorul. Directorul grădinii zoologice din Braton Fleming (în sud-estul Angliei) a dispus ca în cușca unor maimuțe să fie instalate televizoare. Maimuțelor, care până atunci au fost atente la apariția vizitatorilor, nu le-a mai păsat de prezența copiilor care le aruncau banane, fiind cucerite iremediabil, mai ales de unele programe de pe micul ecran: cursele de cai și filme cu animale. Numai că lui Oblomov nu i-au plăcut de mic animalele, de când, jucându-se cu alți copii și fugind o dată prin curte, un câine s-a luat după el și l-a mușcat de picior. După ce a trebuit să ia o mulțime de injecții pentru a nu se îmbolnăvi de turbare, lui Oblomov nu i-a mai plăcut nici de câini, nici de cai și nici de alte animale. „Nu-i destul că trebuie să socializez cu oamenii? Măcar pe ăia câteodată îi înțeleg ce vor. Dar câinele care m-a mușcat ce a vrut de la mine? Și caii ăștia care aleargă unii după alții ce-or fi gândind?“ Oblomov nu înțelegea nici animalele și nici rostul emisiunilor de la televizor. Mai bine în bibliotecă, și-a spus, stând culcat pe spate și privind țintă spre tavan. Și așa i-a venit ideea să-i dea o replică ucigătoare autorului, al cărui nume nu merită să fie pronunțat, autorului care l-a descris defăimător pe un personaj numit tocmai Oblomov.
În continuarea nopții, Oblomov și-a făcut curaj și a imaginat un plan concret și unul de rezervă care să limiteze pe cât posibil primejdiile, așa că nici n-a mai așteptat ca Prăjina să-i aducă micul dejun, că s-a sculat și după ce a fost în baie, s-a și pus pe treabă.
– Planul unu: cel cu riscul mai mic, a fost să ia din debara peria de luat păianjenii de pe plafon și cu partea lată să încerce să scoată volumul GONCEAROV din rând, dar nesimțita de Prăjină a îndesat atât de tare cărțile, pesemne ca să încapă cât mai multe, încât n-a fost chip să desprindă tomul dorit din rând. S-a chinuit cât s-a chinuit, dar a trebuit să abandoneze planul unu. (Ar mai fi fost și un plan 0, adică s-o pună chiar pe cea care a pus cărțile sus să ia de acolo volumul GONCEAROV, dar asta ar fi dovedit că slujnica este mai iscusită decât stăpânul, lucru cu totul inacceptabil. Așa că planul 0 trebuia uitat imediat.)
– Planul 2: mai înainte a dat covorul la o parte în locul unde a sprijinit scara, apoi a încercat de mai multe ori dacă scara este bine fixată. După care a făcut o pauză și a mers în sufragerie, știind că e timpul ca Prăjina să-i aducă micul dejun. (Dacă slujnica ar fi deschis ușa odăii de lucru, ar fi zărit dintr-o ochire covorul dat la o parte și scara sprijinită de bibliotecă. Și n-ar fi fost deloc exclus ca obraznica să se ofere să ia chiar ea cartea GONCEAROV de pe raftul de sub tavan. Asta ar fi fost așa de parcă ar fi spus „domnia ta nu ești în stare, dar eu pot!“. De la Prăjină, Oblomov se putea aștepta la orice!)
A mâncat puțin la micul dejun, știut fiind că nu e bine să urci pe scară cu stomacul plin. Apoi a revenit în camera sa și și-a încălțat pantofii cu care obișnuia să plece în excursii, adică până în Pădurea Verde aflată la doar câteva sute de metri de casă. Acolo putea să stea în liniște și să gândească la lucruri mărețe. (Bineînțeles că lua întotdeauna și o carte cu el – pentru că, dacă întâlnea pe cineva, să pară că a venit să citească la aer curat. Când după atâta purtat, coperțile cărții se murdăreau prea tare, lua cu el o altă carte. Dar bineînțeles că nu din raftul de sub tavan.) Pe urmă, așa cum a hotărât de cu noapte, a căutat și a găsit într-un sertar un mosor de sfoară groasă și a legat cât de strâns a putut scara de unul dintre stâlpii pe care se sprijineau rafturile. După care a mai verificat de câteva ori stabilitatea scării.
Astfel pregătit, a urcat pe treapta întâi. După o pauză de doar puține minute, a urcat și pe treapta a doua. Și acolo a făcut o pauză pentru a-și aduna gândurile, după care a urcat pe treapta a treia. Până acolo n-a avut cine știe ce emoții, așa că în fiecare pauză a putut să se concentreze la lucruri frumoase, abătându-și astfel gândurile. Dar examenul începea de la treapta a patra, fiind bine știut că urcatul mai sus de primele trei trepte ale unei scări sprijinite de o bibliotecă constituie un act de nesăbuit curaj. „De nesăbuit curaj, ca să nu spunem mai mult…“ (Mihail Mihailovici Mihailov) De pe scara a patra a mai încercat încă o dată, pentru orice eventualitate, să ajungă la cartea căutată, mai ales că se afla chiar dedesubtul ei. Și, tot ca și cu o zi înainte, oricât s-a întins, n-a reușit decât cu vârful degetelor să atingă volumul GONCEAROV. Nu-i mai lipseau nici zece centimetri și totul ar fi fost în regulă.
Aflat pe atât de periculoasa treaptă a patra, Oblomov și-a amintit de vătraiul cu cârlig pe care l-a folosit pe când mai încălzea locuința cu lemne și cu cărbuni. A fost acela un obiect nu numai util, ci și o adevărată piesă de artă făcând parte dintr-un set cu toate cele necesare pentru întreținutul focului. Din păcate, după ce au fost întroduse caloriferele, garnitura aceea moștenită din moși strămoși a dispărut. Mai mult ca sigur că Prăjina a arunca-o. A mai stat și s-a tot gândit cu ce altceva ar putea să ajungă la volumul de pe raftul al șaptelea, dar amintindu-și că n-a reușit nici cu peria de luat păianjenii de pe plafon măcar să miște cu un milimetru cartea și, mai ales, realizând că dacă ar coborî și n-ar găsi ceva cu ce să se ajute, n-ar mai avea încă o dată îndrăzneala să urce atât de sus, a oftat prelung și a decis să riște până la capăt.
Era deja cu un picior în aer pentru a-l pune pe scara a cincia, când a auzit slujnica în camera vecină. Acela a fost un moment cât un ceas, un moment cât o zi, un moment cât o viață. Adică un moment când a avut răgazul să-și amintească atât de tragica poveste a lui Leon Ivanovici, mort după ce i-a căzut în cap gobelinul moștenit încă de la iubitul său bunic, dar și-a amintit și de odioasele crime săvârșite prin „metoda biblioteca“ de Rubin Petrovici Subin. Apoi i-au venit în minte și secvențele din serialul în care domnișoara Luiza – cu trupu-i demn de Miss Univers – a fost ucisă de o cascadă de volume groase prăvălite unul după altul peste superbul ei corp. Și i-a mai rămas timp lui Oblomov să facă o descoperire sumbră în timp ce se afla cu un picior pe primejdioasa treaptă a patra și cu un picior în aer, gata de a urca chiar pe treapta a cincea de pe scara sprijinită și legată de un stâlp al bibliotecii: slujnica lui Leon Ivanovici, după ce că n-a fost niciodată măcar anchetată, se spune că a ajuns unica moștenitoare a fostului ei stăpân și – ca să vezi! – a fost prietenă cu Prăjina. Etete! „Nu, și-a spus Oblomov, Prăjina nu este nicidecum de încredere. După ce criterii alege soarta slujitorii? De ce n-a putut Oblomov, autorul, să aibă un servitor ca Oblomov, personajul, un servitor cinstit și fidel până la capăt, cum a fost Zakhar, bunul servitor al eroului lui Goncearov?“ O tristețe cumplită l-a cuprins, așa că atunci când slujnica a intrat în încăperea unde se afla cu un picior pe primejdioasa treaptă a patra și cu un picior în aer, gata de a urca chiar pe treapta a cincea de pe scara sprijinită și legată de un stâlp al bibliotecii, Oblomov a fost încredințat că Prăjina va proceda la fel ca netrebnica servitoare a lui Leon Ivanovici, văzând că aceea n-a fost luată la întrebări de nimeni. Revelația aceasta l-a făcut pe Oblomov să se sperie atât de tare încât piciorul de pe scara a patra a alunecat și a rămas doar cu mâinile prinse de scara legată de stâlpul de care se sprijineau rafturile. Oblomov a fost un cetățean scund, dar îndesat, chiar puțin obez. Greutatea sa a făcut ca stâlpul să cedeze și să se prăbușească întreaga bibliotecă. Cartea care i-a sfărâmat țeasta lui Oblomov a fost chiar volumul GONCEAROV, cel scris de un autor ce nici măcar nu trebuie amintit. Și, la fel ca și în cazul lui Leon Ivanovici, nici pe Prăjina n-a luat-o nimeni la întrebări, și, ca în cazul slujnicei lui Leon Ivanovici, Prăjina a ajuns moștenitoarea stăpânului ei.
Și astfel decesul lui Oblomov face parte dintre cele 36,9% accidente întâmplate în bibliotecă. Dar s-a interesat cineva câte au fost accidente și câte crime cu premeditare?
Goncearov a scris un roman întitulat în mod cu totul nefericit „Oblomov“, asta se știe. Întrebarea este dacă și Oblomov ar fi apucat să scrie un roman întitulat în mod cu totul nefericit „Goncearov“, unde am ajunge, dacă și alte personaje, folosindu-se de acest precedent, s-ar apuca să nareze despre autorii lor? Și cum vom mai ști cine este autor și cine personaj? Iar dacă va fi vorba și despre o crimă, pe cine să tragă justiția la răspundere, pe personajul sau pe însuși autorul?