Din volumul Poezie și autobiografie și din romanul Avionul de hârtie, la care lucra Costache Olăreanu la începutul anilor 1980, răzbat, în mod voalat, câteva efecte ale numitei „afaceri“ Meditația transcendentală. Potrivit propagandei comuniste, „incidentele“ întâmplate în 1982 erau consecința unor acțiuni puse la cale de o sectă foarte periculoasă, de o agentură de spionaj aflată în solda imperialismului. În urma acelui scandal, Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice din București a fost desființat și peste douăzeci de salariați, printre care și Costache Olăreanu, au fost dați afară din serviciu și trimiși să mediteze la muncile necalificate care îi așteptau în fabrici și uzine.
Scriitorul a nimerit ca muncitor necalificat la Uzinele Timpuri Noi, secția „Prelucrări la rece“. Ceea ce nu înseamnă că, dacă a fost prelucrat la… rece și reeducat la locul de muncă, el ar fi devenit „ucenic la clasici“ în ale turnătoriei la cald. Și aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în timpul comunismului, turnătoria nu era o meserie ca oricare alta, ci devenise o adevărată… artă. Odată trecute acele timpuri grele de la Timpuri Noi, unde s-a evidențiat ca „ucenic“ ne-reeducat la locul de muncă, Costache Olăreanu a fost reintegrat social și a lucrat pe un post de documentarist la Oficiul de Informare și Documentare pentru Învățământ. Acolo a rămas până la pensionarea ce a avut loc cu puțin timp înainte de execuția lui Ceaușescu în orașul Școlii de la Târgoviște.
În viața lui Costache Olăreanu, înainte de acest episod existențial ce s-a vrut a fi înălțător, legat de transcendent, mai existase unul, înjositor, de raportat la imanent. S-a întâmplat faptul senzațional ca în luna iulie a anului 1959 Banca de Stat a R.P.R. (Filiala „Gh. Gheorghiu-Dej“ (!) – Giulești) să fie jefuită de șase persoane, iar viitorul scriitor să devină unul dintre miile de suspecți. Până ce autorii respectivului atac armat au fost prinși, puși să joace în filmul ce reconstituia jaful și apoi să fie condamnați la moarte (cu excepția femeii din grup), s-au întreprins asidue acțiuni de urmărire din partea organelor de resort. Printre cei luați în vizorul Securității s-au numărat și membrii de bază ai grupării „literaților“, ale căror semnalmente păreau să coincidă cu acelea ale jefuitorilor. Dosarul întocmit pe baza notelor informative adunate de Securitate dezvăluie modalitățile de verificare a salariaților de la Biblioteca Centrală de Stat și strădaniile turnătorilor de a oferi, în ciuda redundanțelor inerente, detalii caracterologice cât mai utile ale celor filați.
Lucrând la B.C.S. în cadrul serviciului metodic cu sarcini de îndrumare și control, Costache Olăreanu a fost trecut pe lista suspecților. Aceste date le dețin din cuprinsul tezei de doctorat susținute de Claudia Ene anul acesta la Universitatea din București, intitulată Scrierile lui Costache Olăreanu și coordonată de profesorul Eugen Negrici. Este posibil ca teza respectivă să fie publicată, după cum s-ar putea ca ea să rămână uitată printre atâtea altele în fondul de arhivă. Această din urmă probabilitate m-a îndemnat să prezint câteva dintre informațiile existente la dosarul lui Costache Olăreanu cuprinse în anexele la teză rezultate în urma cercetărilor doctorandei la arhiva de la C.N.S.A.S. și apoi să fac unele considerații.
În privința cer cetărilor efectuate la B.C.S. de către organele de Securitate, Costache Olăreanu a fost singurul care a trezit suspiciuni prin câteva coincidențe de asemănare fizică cu unul dintre jefuitori. Și alte indicii furnizate cu mare zel în scris de turnători pledau în acest sens: el se oferea foarte des să iasă în oraș pentru a rezolva o serie de probleme ale colegelor; cheltuia mai mult decât îi îngăduia salariul, utilizând sistemul împrumuturilor în cascadă; uneori se obseva că are mai mulți bani, fără să se știe de unde s-a împrumutat; cei din anturaj câștigau mult mai mult decât el (printre care M. H. Simionescu, ce lucra la ziarul „Scânteia“) și era nevoit să facă față cheltuielilor la care se dădeau aceștia; mărturisea odată că ar fi dat cât nu ar fi făcut pentru a fuma o havană originală, de la Athénée Palace (sunt sigur că apoi suspectul a fost urmărit, pentru a se vedea dacă nu vrea să-și ducă la îndeplinire luxoasele fumuri burgheze). Turnătorii îl cunoșteau ca fiind un „băiat de viață“ căruia îi plăcea sexul slab cel puțin la nivel… teoretic, deoarece colporta, cu vădită plăcere, anecdotele și bancurile mai mult sau mai puțin pornografice, cu sau fără nuanță politică.
Deși era apreciat din punct de vedere profesional ca fiind cunoscător al muncii de bibliotecă, Costache Olăreanu manifesta apatie la birou și se eternizase la întocmirea bibliografiei „Spiritul de partid în literatură“. Mai avea de lucrat la bibliografia „Adâncirea crizei generale a capitalismului“, unde nu trecuse, în mod inaceptabil, referințe fundamentale din scrierile lui Lenin și Stalin și nici din rezoluțiile P.C.U.S. Respectivele „scăpări“ bibiliografice nu erau considerate a fi întâmplătoare, deoarece angajatul fusese surprins în numeroase rânduri declarându-și sentimentele de dragoste și admirație față de modul de viață și de reușitele capitalismului, îndeosebi ale imperialiștilor americani.
Chiar și după descoperirea făptuitorilor jafului, când acțiunile de urmărire ar fi trebuit să fie în mod normal suspendate, Costache Olăreanu a rămas suspect, deoarece era considerat „element dușmănos“. Prin urmare, s-au întreprins planuri de măsuri pentru ca supravegherea lui să continue și doar insuficiența datelor deținute nu l-au transformat în deținut. În acei ani, pentru Bleguță (așa cum era poreclit în tinerețe, din cauza ochilor săi pleoștiți) era perioada de boemă bucureșteană a unui fel de dandysm practicat de un marginalizat ajuns în pragul sărăciei. Fusese exmatriculat în 1952 de la Facultatea din Cluj în urma apariției unui decret privind compoziția de clasă în învățământ, care stipula limitarea admiterii în învățământul superior a „fiilor elementelor dușmănoase statului democrat popular“. Cu speranța găsirii unui loc de de muncă, Costache Olăreanu a mai rămas câteva luni în Cluj, stând în gazdă la familia… Lucian Blaga. Reîntors în București, avea două motive serioase de a evita să nu fie „observat“: îi expirase buletinul de populație de aproape doi ani și se temea să nu fie arestat pentru a fi încorporat cu forța să satisfacă stagiul militar în acele unități militare de muncă înființate pentru tinerii cu „origine nesănătoasă“. Până să fie angajat la B.C.S., în 1956, mai fusese ajutor de mecanic caloriferist și educator cu jumătate de normă la un liceu.
Nici nu se putea ca viitorul scriitor să nu fie supus urmăririlor, deoarece tatăl său fusese închis ca deținut politic în două rânduri. Or, felul dezinvolt în care își ducea existența bucureșteană dovedea o anumită lipsă de precauție față de supravegherea din partea oamenilor Securității. Informațiile deținute din arhivele de la C.N.S.A.S. dezvăluie aspecte neștiute ale vieții lui Costache Olăreanu (inclusiv ale vieții tatălui său) și ele pot explica unele constante ce se regăsesc în scrierile prozatorului, caracterizate îndeosebi prin autoreferențialitate. Știm că el avea o obsesie pentru genul epistolar, dar, din păcate, corespondența dintre tată și fiu nu s-a păstrat, fie dintr-o prudență manifestată din partea amândurora, fie pentru faptul că ei utilizau alte mijloace de comunicare mai puțin interceptabile.
Cred că suspectul Olăreanu s-ar fi simțit incapabil să fie un mare jefuitor, deoarece își știa limitele: „Culmea e că știu ce-mi lipsește. Nu multe lucruri, puține, dar esențiale. Unul din ele se numește Ficțiunea, altul, Infanteria. Nu râdeți! Vorbesc foarte serios. Poate pentru prima dată. Nu știu să mărșăluiesc, n-am tenacitatea și viclenia infanteristului, habar n-am să mă «acopăr», să atac la momentul oportun, nu cunosc și nici nu-mi pasă de detaliile «terenului». Cu avioane nu realizezi decât aforisme și eseuri, nu romane. Luați un roman adevărat și mirosiți-l! Veți constata că miroase a praf, praf de câmpie, duduie!“ (Ficțiune și infanterie, Editura Cartea Românească, 1980, pp. 157–158) Am mari îndoieli doar în privința autocaracterizării referitoare la ficțiune și îmi pun întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă scriitorul ce se credea a nu avea veleități de „infanterist“ ar fi fost, într-adevăr, unul dintre autorii jafului. Desigur că, înainte de a fi condamnat la moarte și executat, cel care era adeptul autenticității în scris ar fi fost obligat, asemenea celorlalți făptuitori, să joace propriul rol în reconstituirea jafului.
Despre marele jaf bancar de acum 60 de ani nu s-a vorbit în timpul comunismului, pelicula „Reconstituirea“ nefiind cunoscută publicului larg, pentru a nu da și altora idei asemănătoare. Oricum, făptuitorii condamnați la moarte nu au fost considerați drept eroi nici după căderea comunismului, deoarece acțiunea lor, cu scopuri rămase neclare, nu a fost percepută ca fiind una de opoziție la regim (deși se poate să fi fost). Referitor la situația țării noastre din primii ani postdecembriști, Costache Olăreanu făcea într-o tabletă următoarea reflecție: „Fatalitatea de a muri câte puțin poate să însemne și un oarecare avantaj. Dar cu o condiție: ca Învierea (sau cum vrem să-i spunem: Revoluție, Revoltă, Schimbare) să nu mai vină atât de târziu încât să preferăm să rămânem mai degrabă niște morți glorioși decât niște vii slăbănogi și distrofici“ (Ce-ar fi fost dacă…, în „Adevărul literar și artistic“, nr. 351/1997, p. 10). Dacă scriitorul ar fi fost unul dintre făptuitori, l-am fi văzut în postura unui actor de circumstanță (deloc agravantă) jucându-și ultimul rol, impus, pe scena vieții.
Și cred că și-ar fi jucat foarte bine rolul, întrucât se observă la el, nu numai în opera de ficțiune, ci și în cazul epistolelor, înclinațiile pentru ecranizare, pentru nararea unor întâmplări derulate în manieră cinematografică și împodobite cu hainele autenticului. De altfel, în tinerețe avusese în intenție să urmeze studii de dramaturgie. Executat la 30 de ani, Costache Olăreanu nu ar fi fost trecut în rândurile acelor „morți glorioși“. Așa însă, a trăit, fără a fi „slăbănog“ și „distrofic“ în scris, până acum 20 de ani și îi putem citi opera ca pe a unuia dintre importanții noștri prozatori postbelici.