Lăuntrul ca o pajiște de jar

Un măiastru poet contemporan se întreabă/ cît de bine ar trebui să scrie/ ca să-și înmulțească ci titorii,/ eu mă întreb cît de furios ar trebui să fiu/ pentru ca din cuvintele mele să țîșnească foc/ și să ardă fețele puținilor cititori…“; această schiță a unei „arte poetice“ din poemul Comparație fixează paradigma de sensibilitate din care crește, în fond, toată literatura lui Dan Stanca – poezie, proză, publicistică –, plasînd, iată, cea mai recentă carte a sa, Pahartrup (Editura Junimea, 2020), în descendența „poeziei penetrantiste“ a anilor ‘30 din secolul trecut și, încă mai departe, spre poezia ca formă de agresiune, pe care Claude Pichois o identifica la Ch.Baudelaire: furia, focul care tîșnește pentru a arde fețele cititorilor, apoi, vuietul negru din care răbufnește furtuna și întoarcerea la ființa interi oară care țipă „ca înjunghiată“, ignorarea temei clasice a palimp sestului și abordarea agresivă a paginilor albe din cărțile propriei biblioteci, pe care poetul „lacom“ le umple cu propriul scris, smulgînd cuvintele din care același poet lacom, agresiv, în conti nuă stare de alertă, va construi o scară „mai dură decît diamantul“ pînă la „Dumnezeul meu uriaș“, experimentînd calea de la munca me reu distrusă a lui Sisif la sacrificiul de pe vîrful Golgotei: „Nu mai pot decît să mă rog,/ dar smulg cuvintele din mine/ ca și cum ar fi bucăți de carne/ rupte dintr-un trup mîncat de suferință,/ mă doare fiecare sunet/ fiindcă nu e nici un sens în ceea ce bîigui,/ și animalele fac la fel/ cînd latră,/ cînd rag,/ cînd nechează,/ cînd behăie,/ cînd vor să spună ceva zeului lor/ pitit într-un cuib minuscul,/ Dumnezeul meu uriaș,/ de aceea am nevoie de cuvinte/ ca re între cleștii rugăciunii/ își pierd înțelesul…/ Strivite, zdrobite, storcite,/ de nerecunoscut,/ așa sunt cuvintele mele din care voi ciopli/ pînă să mor/ o scară mai dură decît diamantul“ (Scară).

Un gogolian înfășurat în mantaua furată, cum își spune în poemul Mantaua, încercînd să exprime inex primabilul („Eu sunt din ce în ce mai obosit și mă uit tot mai des pe geam. Nu văd nimic, dar intenția aceasta a privirii către ceva inexprimabil mă face să trăiesc. Altfel mi-aș pierde mințile“, măr turisește Dan Stanca într-un acroșant și final „cuvînt de însoțire“, în proză, al acestei admirabile cărți), poetul din Pahartrup asu mă poezia ca formă de agresiune, frica și dogoarea focului care ar de, în orizontul apărării sau, poate, al evadării spre alte spații, părăsind pustia lui Cain, unde „dracii sînt la putere“, într-o luptă cu demonii (“Fii treaz față de dracul întristării,/ spune un sfînt părinte,/ în cer e o menghine roșie/ care mușcă din soare,/ dracii sunt la putere/ și ei scriu pe pielea mea cuvinte murdare,/ cu unghia de săpun care mi-a mai rămas/ mă spăl zilnic,/ dar dracii scriu în neștire,/ scriu, jupoaie, rup,/ sunt papirusul lor însîngerat/ peste care soarele varsă neștiutor/ alt sînge./ Aspre sunt lacrimile Tale, Hristoase!“ – Tortură), un conflict care se transferă în paginile albe ale Filocaliei, așteptînd să se aștearnă „pe cîmpul inimii“ lui Daniel Turcea: „ Am ajuns să scriu și pe paginile albe ale Filocaliei,/ Doamne, ia-mă în brațele Tale/ și așterne-mă acolo unde odihnesc toți,/ în primul rînd, Daniel Turcea,/ peste cîmpul inimii lui/ aș fi și eu zăpadă neviscolită,/ dar sunt bolnav,/ îngălbenit de boală,/ de la un zid la altul mă tîrăsc/ aștep tînd milostenia…/ Dacă voi urca vreodată pe aripa templului/ ca să mă arunc de acolo,/ știu, vai, că nici un înger nu va interveni…/ Preț de cîteva clipe, recompensă nesperată,/ voi auzi șuierul suav al morții“ (Șuier). Versurile transfigurează ceea ce poetul mărturisește în confesiunea din finalul volumului, un text foarte „crud“, ca acela al unui creștin convertit, amintind de N. Steinhardt și loan Alexandru, mai puțin retorica (prea)avîntată din Imne: „Da că nu am fost în stare să-l las pe Hristos să locuiască în mine, – adică, El mi-a bătut la ușă, iar eu nu I-am răspuns –, atunci nu e normal să dea buzna tot ceea ce de la un punct încolo mi-a schimbat viața? Da, sunt sigur de faptul că Domnul a venit la ușa mea și a sunat. Odată ce degetul Lui a apăsat butonul soneriei, tot ce sunt a fost investit cu o răspundere cumplită. Eu nu am mai putut fi cel de pînă atunci, iar prin neglijența comisă, am atras asupra mea acel «choc en retour» de care vorbesc guenoniștii pe care, tot nepermis, i-am luat în derîdere“. Singurul cititor, textul care închide volumul de poezie al lui Dan Stanca este o spovedanie în care poetul mărturisește reconversia spirituală a ființei trăind experiența aventurii interioare a arderii pînă la capăt, pînă la scrum, fum, cenușă și pulbere, dar și reconversiunea lirismului, asemeni lui Daniel Turcea care, în numai opt ani, va fi trecut de la onirismul și suprarealismul din Entropia la poezia sentimentului religios din Epifania și Cele din urmă poeme de dragoste creștină, amintind, însă, și de Ioan Alexandru care, găsind calea Damascului, în 1968, trimitea prietenului Ion Cocora o scrisoare avînd, în esență, același mesaj și aceeași valoare în ordinea existenței și scrisului precum mărturisirea lui Dan Stanca: „Se pare că mi-am regăsit cre dința pierdută în Dumnezeu, cu adevărat și pînă la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stîrnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul și mă voi strădui să rămîn în Crist cu toate puterile. E singura salvare și mediumul cel mai favorabil cunoașterii adevărate: iubirea pentru altul, învingerea eului și acceptarea lumii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri și profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. Cred cu toată inima și tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simți pe culmea omului. Păstrează taina ce ți-o dă ruiesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu“.

Dan Stanca e un credincios ratat, cum însuși își spune în amintita spovedanie; prins în letargia leta lă a postistoriei, într-o „civilizație a protezelor“, poetul trece experiența iadului, a adevăratului iad care „e tocmai acela de unde speranța nu a dispărut cu totul și cînd simți că nu mai ai aer, îți amintești tocmai de picătura de lumină pe care odată ca ni ciodată ai cunoscut-o și care ți-a lăsat o amintire ucigător de fru moasă“. Pahartrup spune povestea celui care caută picătura de lumină din privirea îngerului ce i-a vegheat nașterea. Ce va fi rămas de acolo? Rețeta orbirii voluntare și parastasul celui care a fost, spune poetul în Invitație, o lume în crepuscul, care, avînd gustul fructului putred și al „slăninei obraznice“, trebuie să dispară în „vuietul negru“ de unde răbufnește furtuna, pentru a sparge zidurile și a crea fanta prin care va pătrunde imaginea, fie și palidă, a al tei lumi: „Berea pe care o beau/ are gustul lumii în care trăiesc,/ fruct putred și slănină obraznică,/ și tu ești un petec din covorul/ care zvîcnește ca un animal înfricoșat,/ lipesc urechea de pîntecele tău/ și aud voci subțiri de copii…/ Brusc, sunetele se în groașă și se întunecă/ iar din vuietul negru răbufnește furtuna,/ a doua zi, mai mult mort decît viu,/ sub lumina palidă/ ca un aba jur de mătase,/ adorm cu gîndul la o altă lume, departe,/ dincolo de ziduri…“ (A doua zi). Dincolo de ziduri e lumea de departe, inaccesibilă, dincoace de aceasta e „peisajul comicilor și borfași lor“, e șandramaua moale și strîmbă, cum scrie Dan Stanca în Avertizare, în surpare, cu instalarea „beznei numite Dumnezeu“, unde ni meni n-a mai păstrat „fir de ulei pentru candelă“, în dialog cu frica; o țară a răului, cu rîuri mocirloase și păduri de cuie, o lume peste care „vomită paiațele“, în care ființa „rîde tembel“ în fața dezastrului vieții înseși: „La ce mă gîndesc?/ La Iov și la Timon din Atena,/ la cît poate pierde un om/ pînă se face străve ziu și-și pierde cunoștința,/ la dezastrul vieții mele/ deasupra căreia rîd tembel/ precum un pionier fruntaș/ care leagă cravata roșie la gîtul tovarășului secretar general,/ tovarășul a murit demult,/ au rămas paiațele ca să vomite îndelung/ peste o rămășiță numită țară…“ (Dezastru).

Iadul de aici și acum al lui Dan Stanca e peisajul cu incendiu al lui Geo Bogza cu a cărui literatu ră de tinerețe se înrudește; poezia penetrantistă sau o povestire „spusă de cineva gîfîind de spaimă“ (cum o proiecta Geo Bogza în Petrol de Buștenari – 30 de mii de lei vagonul), se identifică în peisajul cu sonde în erupție sau arzînd în „frumusețea îngrozitoare“ a incendiului sondei de la Moreni din Jurnal de copilărie și adoles ­cență. Tot astfel, Dan Stanca se regăsește în imaginile violente ale combustiei interioare, în incendiul ochilor arși de lacrimi din Nevăzătorii, pe „rugul din mine“, sub un soare care incendiază din Insomnie, pentru a întreține „pajiștea de jar“ dinlăuntru: între lu mina din privirea îngerului de la nașterea în trup – „templu binecuvîntat de Dumnezeu“ – și fumul, scrumul, pulberea și cenușa de la ar derea unei vieți „sfărîmate între degete“, se scrie povestea ființei pendulînd între contrarii, pe tăișul cuțitului, puntea care unește polii: „Doar așa am trăit,/ prin ceea ce am smuls din mine,/ uneori vedeam chipuri albe ca prima zăpadă a uitării,/ de pe care fusese ștearsă orice trăsătură,/ alteori mutre cărnoase,/ cu ochi bulbucați/ și buze roșii, muiate în sîngele animalului tăiat,/ așa am trăit,/ smulgînd din mine șine de cale ferată/ și bibelouri îmbrăcate în spini,/ pui de căprioară/ și bețivi băloși,/ viața mea se sfărîmă între degete ca un pesmet/ sau e scrumul de la țigara/ pe care o aprind noaptea și o las să ardă/ pînă la capăt…“ (Pînă la capăt): o mare de cenușă trebuie pentru ca să se nască, într-o nouă geneză, „cel veșnic nevăzut“ și ființa, despărțită de viață, să-și poată întîlni mama, „o sfîntă între umbre“.

Singurul cititor închide experimentul liric din Pahartrup și, în aceeași măsură, deschide alte orizonturi. Ce va urma după această spovedanie a (încă) unui în vins? Dan Stanca este un poet adevărat, care știe și poate să se reinventeze cu fiecare nouă carte.