Călătoream cu un tren de noapte şi eram încântat că lângă mine se aşezase o femeie frumoasă. Aş fi vrut să încep o discuţie cu ea, dar ceilalţi pasageri din compartiment, gravi şi tăcuţi, erau nişte martori incomozi, care m-ar fi făcut să mă simt ridicol. M-am resemnat, deci, nu înainte de a-i mai arunca o privire celei pe care zguduirile trenului în mers o apropiau din când în când ameţitor de mult de mine. Mi s-a părut că şi ea mă priveşte cu înţeles, deplângând prezenţa altora în preajma noastră.
Cineva a stins lumina, iar eu, împăcat cu soarta, mi-am ascuns capul sub pardesiul agăţat în cârligul de deasupra mea încercând să adorm. Mă gândeam tandru la vecina mea de banchetă, prăbuşindu-mă împreună cu imaginea ei, lent, în abisul somnului.
După un timp, o atingere m-a trezit. Piciorul ei se lipise de piciorul meu, prin întuneric. Cu ochii deschişi sub pardesiu, am încercat să-mi dau seama dacă era o atingere intenţionată. Era intenţionată! Când măream, cu piciorul meu, apăsarea, o mărea şi ea, în replică. De altfel, prin stofa pantalonului, simţeam netezimea înnebunitoare a pielii de pe coapsa ei, pe care fusta, prea scurtă, nu reuşea s-o acopere.
Mai mult decât senzaţia propriu-zisă a atingerii unei femei, mă tulbura complicitatea stabilită fără cuvinte, prin întuneric, între mine şi ea. Trăiam, din plin, beţia acestei comunicări secrete.
Iată însă că, pe neaşteptate, cineva a aprins lumina în compartiment, iar eu, scoţând capul de sub pardesiu, am constatat că lângă mine se afla nu o femeie, ci un geamantan (este adevărat, de piele). Femeia plecase de mult să bea o bere la vagonul-restaurant şi îşi marcase astfel locul, pentru a nu-l găsi ocupat la întoarcere.
*
Am făcut armata într-o unitate militară aflată într-o pădure, departe de orice aşezare omenească. În perimetrul unităţii, printre sutele de bărbaţi, exista o singură femeie, o bucătăreasă grasă şi cu un neg mare la rădăcina nasului.
Când am văzut-o prima oară, m-am cutremurat de dezgust. Burta îi făcea cute ample cu şorţ cu tot, iar o şuviţă de păr jilavă îi cădea mereu pe faţă. Îşi trăgea nasul, zgomotos, şi îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii, înainte de a pune încă o raţie de supă chioară în farfuria pe care ne-o dădea, apoi, prin ferestruica dintre bucătărie şi sala de mese.
După o lună de claustrare în unitate, înconjurat de dimineaţa până seara de figuri bărbăteşti, am început să-mi schimb, însă, părerea despre bucătăreasă. Descifram o undă de mlădiere feminină în aplecările ei icnite şi mă tulburau sânii masivi care îi atârnau peste oalele aburinde.
După trei luni, într-o noapte, am visat-o goală, cu sexul acoperit de burta revărsată, dar prezent acolo, la locul lui, după cum raţionam cu înfrigurare în vis. M-am trezit răvăşit şi l-am urât pe trompetistul care undeva, afară, a sunat strident deşteptarea.
În sfârşit, după şase luni, era să leşin de emoţie când bucătăreasa, dându-mi farfuria pe ferestruică, mi-a atins mâna cu mâna ei umedă şi fierbinte. M-am gândit mult, după aceea, dacă a fost o atingere întâmplătoare şi dacă nu cumva gestul avea semnificaţia unei discrete declaraţii de dragoste. Ce n-aş fi dat ca bucătăreasa – care acum mi se părea atrăgătoare, o adevărată zeiţă a fecundităţii fruste – să se fi îndrăgostit de mine!
*
Ceea ce urmează n-aș putea să povestesc la persoana întâi, nici dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Dar nu mi s-a întâmplat mie, cum ați putea să credeți așa ceva?! Așadar:
Un tânăr ziarist din Bucureşti, Alfred, a fost trimis în oraşul R. ca să scrie un reportaj despre o familie care îşi făcuse locuinţă într-un subsol. Reportajul nu l-a mai scris: „familia“, formată dintr-un beţiv şi o vagaboandă, se mutase între timp într-o moară părăsită. În schimb…
– În R. – povesteşte Alfred, cu un coniac şi o cafea în faţă – locuieşte şi o fostă colegă de-a mea de facultate, măritată cu un inginer. I-am dat un telefon la şcoala unde ştiam că este profesoară, iar ea, entuziasmată, mi-a propus să le fac o vizită seara, acasă. La ora stabilită, îmbrăcat lejer, în blugi şi într-un pulovăr, dar cu un buchet de flori în mână, am sunat la uşa lor. Mi-a deschis ea. Era în ţinută de seară şi avea o coafură somptuoasă, făcută cu câteva ore înainte. Soţul ei, inginerul, pe care nu-l mai văzusem până atunci, mi s-a înfăţişat ca un bărbat serios, zdravăn, cu un început de chelie în ceafă. Când mi-a strâns mâna, am crezut că mi-o rupe. Deşi locuiau la bloc, îşi cumpăraseră o mobilă scumpă, din lemn masiv, care umplea spaţiul aproape în întregime. M-am strecurat cu greu printre bufetul plin de porţelanuri şi masa încărcată de mâncăruri şi băuturi din sufragerie ca să iau loc pe un scaun. Apoi, am mâncat şi am băut, cu gazdele mele, până noaptea târziu.
Fosta mea colegă era tulburată de aerul de Bucureşti pe care îl aduceam cu mine, de libertinajul pe care îl afişam. Soţul ei îmi punea întrebări în legătură cu situaţia politică şi iniţial chiar am crezut că doreşte să afle ce ştiu din experienţa mea de ziarist, dar mi-am dat repede seama că, de fapt, nu voia decât să-şi facă auzite propriile-i păreri, în prezenţa unui martor competent. Până la urmă, obosit după o zi de muncă, după rostirea a neobişnuit de multe (pentru el) fraze şi după înghiţirea unei impresionante cantităţi de ţuică şi vin, inginerul a adormit în fotoliu.
Nu-mi mai rămânea decât să plec. M-am ridicat, mi-am luat rămas bun de la fosta mea colegă, iar ea m-a condus până în hol. Acolo mi-am mai luat o dată rămas bun de la ea, strângând-o în braţe. Mi-a plăcut să-i simt sânii sechestraţi în sutien, să-i aud bijuteriile de aur zornăindu-i, să-i ating cu tâmpla cârlionţii daţi cu fixativ. Deodată, i-am văzut ochii privindu-mă fix şi gura fremătând tragic, ca o capcană de carne funcţionând în gol. Ştiam amândoi că altă ocazie nu vom mai avea. Ne-am sărutat patetic, contopindu-ne gurile. Dacă ne-ar fi despărţit atunci brutal cineva, ar fi fost ca şi cum ne-ar fi jupuit pe unul de celălalt. I-am desfăcut bluza, i-am eliberat sânii. Nu ne-am dezbrăcat complet. Am dat în lături doar acele părţi din îmbrăcăminte care ne împiedicau să ne împreunăm.
Am făcut dragoste chiar acolo jos, în hol, fără să ne grăbim, cu o conştiinciozitate care exprima de fapt o lăcomie paroxistică. Uşa dintre hol şi sufragerie rămăsese întredeschisă permiţându-mi să-l văd pe bărbatul adormit în fotoliu. Angajat în sublimul du-te-vino al actului sexual, îl vedeam intermitent şi uneori mi se părea că ne priveşte şi el printre gene. Gândul că ne-ar putea prinde îmi străbătea ca un fulger de frică şira spinării şi îmi mărea voluptatea până la nebunie. Nu ne-a prins. Dar n-am să uit niciodată figura de înţelept, cu bărbia sprijinită în piept. Părea că ne aprobă, ca şi cum s-ar fi resemnat, ca şi cum ar fi înţeles că ar fi fost obositor şi inutil să încerce să ne oprească.