poem despre femei
Doamne
cum faci tu să fie într-o clipă
dimineață amiază și seară
sunt nopți când aflăm de la frunze
șoaptele de pe buzele îndrăgostiților
în acest anotimp femeile trag
de tinerețe
de parcă ar fi pânza unei amintiri
pe care (mai demult) a șubrezit-o
timpul
că mâine vom ajunge întru-un loc
tot mai
neliniștit unde tăcerea înspăimântă
sunt nopți când gândurile femeilor
sunt ca niște cuiburi părăsite
de păsări
atunci cerul se sprijină pe o amintire
orașul
dimineața își mută umbrele
de la o fereastră la alta
cu vuiet se strecoară vântul
prin orașul
ca o femeie fără gânduri
doar sufletul meu visează
nopțile albe de primăvară ale
celor îndrăgostiți
sunt umbra după care veți găsi
drumul către mare
și dacă vreți să ne întâlnim așteptați
să vină toamna
mă veți descoperi în primele șoapte
ale frunzelor când luna se prăbușește
în brațele abisului
orașul acesta calcă pe urmele mele
tot căutând o lumină
în timp ce aștept prin gările câmpiei
aceleași neliniștite îmbrățișări
sătul de atâta distanță socială
scrisori așteptate cu înfrigurare
se dedică lui Aidan
doi îndrăgostiți: o lumină înaltă
parcă aș povesti visul unui
poet canonic
întru-un târziu ploile coborând
din munți
le știu de când eram îndrăgostit
țineam de mână o femeie
azi îmbrățișez
o amintire din prima iubire
dă-mi Doamne un semn de mântuire
prieteni
să nu îmi trimiteți scrisori astfel
de vești
le-am așteptat dintotdeauna
cu înfrigurare
amintirea și rugăciunea
pentru Eva
în fiecare noapte visez singurătatea
acestui oraș
unde cerul se sprijină pe o cruce
în fereastra căminului de bătrâni
întunericul
nu mai are liniște
primul semn al unei resemnări
întunericul acesta vine din pădurea
adormită
despre care noi povestim când
ne aducem aminte
de cei rătăciți pe acolo
de cei spânzurați prin crângurile
unde freamătă pustiul
când vine dimineața împart
tristețea cu voi
ca pe o felie de pâine azi
iubesc foarte mult
amintirea și rugăciunea
însinguratul
pentru Aidan
întunericul se așază pe
pragul casei
ca un covor roșu
după ce a rătăcit prin cherhanale
unde se lăfăie singurătatea acum
îți mai aduci aminte nopțile
când visam tot aurul lumii?
în afara unei lacrimi
nu ai ce să vezi într-o scrisoare
însinguratul adună dovezi
că nu este
fiul ploii
nici măcar în vise
amintirile lui nu mai pot fi
zugrăvite în culori vii
o linguriță de miere
în dimineața asta văd că n-au
înmugurit pomii să pot șovăi
din ziua de mâine voi face
o sărbătoare
îmi voi pune în cana cu ceai amărui o linguriță de miere dintr-o
amintire
mă voi uita după o umbră
ca după ultima femeie și voi ocroti
cu palmele goale focul din
amintirea ei
visul însinguratului
iată visul celui însingurat
amintiri de praguri tocite
și de ferestre fără nicio lumină
însetați care sorb ultima picătură
de vin
pe buza subțire a paharului
schiori sleiți de puteri ce alunecă
pe pârtie fără nicio țintă
luminând nopțile cu
rugăciunile lor
dimineți fără niciun semn
de înălțare
plase de păianjeni ochi somnoroși
și arhiepiscopul ținând în brațe o icoană
care varsă lacrimi necontenit