Poeme de Iulian Talianu

 

poem despre femei

Doamne

cum faci tu să fie într-o clipă

dimineață amiază și seară

sunt nopți când aflăm de la frunze

șoaptele de pe buzele îndrăgostiților

în acest anotimp femeile trag

de tinerețe

de parcă ar fi pânza unei amintiri

pe care (mai demult) a șubrezit-o

timpul

că mâine vom ajunge întru-un loc

tot mai

neliniștit unde tăcerea înspăimântă

sunt nopți când gândurile femeilor

sunt ca niște cuiburi părăsite

de păsări

atunci cerul se sprijină pe o amintire

 

orașul

dimineața își mută umbrele

de la o fereastră la alta

cu vuiet se strecoară vântul

prin orașul

ca o femeie fără gânduri

doar sufletul meu visează

nopțile albe de primăvară ale

celor îndrăgostiți

sunt umbra după care veți găsi

drumul către mare

și dacă vreți să ne întâlnim așteptați

să vină toamna

mă veți descoperi în primele șoapte

ale frunzelor când luna se prăbușește

în brațele abisului

orașul acesta calcă pe urmele mele

tot căutând o lumină

în timp ce aștept prin gările câmpiei

aceleași neliniștite îmbrățișări

sătul de atâta distanță socială

 

scrisori așteptate cu înfrigurare

se dedică lui Aidan

doi îndrăgostiți: o lumină înaltă

parcă aș povesti visul unui

poet canonic

întru-un târziu ploile coborând

din munți

le știu de când eram îndrăgostit

țineam de mână o femeie

azi îmbrățișez

o amintire din prima iubire

dă-mi Doamne un semn de mântuire

prieteni

să nu îmi trimiteți scrisori astfel

de vești

le-am așteptat dintotdeauna

cu înfrigurare

 

amintirea și rugăciunea

pentru Eva

în fiecare noapte visez singurătatea

acestui oraș

unde cerul se sprijină pe o cruce

în fereastra căminului de bătrâni

întunericul

nu mai are liniște

primul semn al unei resemnări

întunericul acesta vine din pădurea

adormită

despre care noi povestim când

ne aducem aminte

de cei rătăciți pe acolo

de cei spânzurați prin crângurile

unde freamătă pustiul

când vine dimineața împart

tristețea cu voi

ca pe o felie de pâine azi

iubesc foarte mult

amintirea și rugăciunea

 

însinguratul

pentru Aidan

întunericul se așază pe

pragul casei

ca un covor roșu

după ce a rătăcit prin cherhanale

unde se lăfăie singurătatea acum

îți mai aduci aminte nopțile

când visam tot aurul lumii?

în afara unei lacrimi

nu ai ce să vezi într-o scrisoare

însinguratul adună dovezi

că nu este

fiul ploii

nici măcar în vise

amintirile lui nu mai pot fi

zugrăvite în culori vii

 

o linguriță de miere

în dimineața asta văd că n-au

înmugurit pomii să pot șovăi

din ziua de mâine voi face

o sărbătoare

îmi voi pune în cana cu ceai amărui o linguriță de miere dintr-o

amintire

mă voi uita după o umbră

ca după ultima femeie și voi ocroti

cu palmele goale focul din

amintirea ei

 

visul însinguratului

iată visul celui însingurat

amintiri de praguri tocite

și de ferestre fără nicio lumină

însetați care sorb ultima picătură

de vin

pe buza subțire a paharului

schiori sleiți de puteri ce alunecă

pe pârtie fără nicio țintă

luminând nopțile cu

rugăciunile lor

dimineți fără niciun semn

de înălțare

plase de păianjeni ochi somnoroși

și arhiepiscopul ținând în brațe o icoană

care varsă lacrimi necontenit