Un volum de confesiuni

Poet și prozator, Kocsis Francisko a cărui activitate a gravitat în jurul revistei „Vatra“, ne oferă o serie de confesiuni sub un titlu ultimativ, Ceea ce nu se amînă, subliniindu-le astfel semnificația aparte pe care le-o acordă. Aparent spirit rațional, disciplinat, socotind că „echilibrul, ordinea și precizia, iar nu capriciul sau plăcerea constituie legea care ține universul închegat“, d-sa se alătură speței de autori transilvani, dorind cu demnă umilință a fi școlit de marile modele. Spre a se „califica“, urmîndu-le „pilda de rigoare“, cel puțin „în bună parte“. Fibra-i tradiționalistă deplînge modernitatea pragmatică, beligerantă, loc „de bătaie, de la piatră pînă la rachetă, dacă asta o fi ultima invenție“. Îi repugnă haosul sonor: „Oricît de tare te pricepi la făcut zgomot, încă nu înseamnă că te pricepi la muzică, larma haotică are materia, dar nu are esența muzicii: melodia“. Pare a deplora în termenii lui Rădulescu-Motru, la care se referă, nu „spiritul gregar“, ci cel „segregar“, „care se zbate din răsputeri să-i îndepărteze pe unii de alții“, țelul său fiind „însingurarea, singurătatea absolută pentru fiecare, durabilă pînă-ntr-atît încît să-și uite și limba și codurile de comunicare. Pînă cînd fiecare îi va fi străin fiecărui ca o stîncă de pe pămînt precum o stîncă de pe Marte sau de pe Saturn, nu contează“. Dar surpriză! Ies la iveală dintr-odată trăsăturile opuse unui asemenea ideal al „cumințeniei“ statornicite: sensibilitatea, emoțiile inadaptării, insubordonării. Însemnele conștiinciozității programate sunt date treptat la o parte. Să fie o descoperire tîrzie de sine sau tergiversarea unei mărturii riscante? Mister. Conștiința e cuprinsă de angoasă: „La 50 de ani m-am speriat de lumea în care trăiesc. Cu cît știu mai multă istorie și psihologie, cu atît sunt mai îngrozit. N-am cum să-mi ușurez viitorul, sunt lucruri pe care nu le pot uita“. Apar devizele imperative ale unei identități iraționale: „Admir inteligența, dar iubesc sensibilitatea“. Sau: „Există adevăruri mai profunde decît cele impuse de conviețuire ori descoperite de inteligență, cele trăite cu suferința sunt de o profunzime inaccesibilă minții. Adevărul simțirii poate întrerupe existența. Nu-s de condamnat chiar toți suicidarii“. E urmărit cu înfiorare procesul noilor stări morale precum o revelație în etape. Întîlnirea cu abisalitatea seduce spiritul autorului, îi acordă un impuls al căutării limitelor, nefiind evitată punerea în problemă a factorului divin: „Rechizitoriul adresat de creatură creatorului, o colecție de spaime omenești, un strigăt care arată micimea putințelor“. Explorînd cu o tenacitate ce reprezintă o urmă a spiritului rațional inițial „lumea nouă“ astfel adusă la suprafață, Kocsis Francisko se străduiește a stabili puncte de reper. Unul e fascinația cea corelată cu efectele adînci: „Cînd privitorul nu-și mai poate desprinde ochii de pe obiectul atracției, putem vorbi de fascinație. Cine e capabil de fascinație e capabil și de sentimente extreme: iubire și motive de tragedie“. Visătorului i se recunoaște ingenuitatea: „Orice visător are dreptul de a fi lăsat în pace, cu aripile lui. Diabolicii nu visează, ei țes intrigi fac planuri și le pun în aplicare. Răul visat e coșmar“. Alt punct de reper ar fi o religiozitate reformată de o personalitate care s-o aviveze: „Se simte nevoia venirii unui alt Martin Luther, care să zguduie din temelii aceste instituții osificate și să așeze în centrul preocupărilor un altfel de speranță sau un sentiment viu. Nu tezele ne lipsesc, ci omul care le afișează și le apără“. Cartea joacă de asemenea un rol capital al regăsirii lăuntrice a ființei parazitate de noile tehnici comunicaționale, a căror perfidie constă în anularea diferenței dintre sine și celălalt: „Între singurătatea cu cartea și singurătatea cu calculatorul e o diferență covîrșitoare, aproape hipnotică; prima te vrăjește, te atrage și-ți oferă o lume, pe cînd al doilea te reține, te supune, te subjugă, te manipulează, te confiscă, nu mai ești nici al tău, nici al celorlalți. Nu comentez cine pe cine alege. Fiecare are dreptul la singurătatea care-i convine. Important e numai dacă singurătatea e prietenoasă sau refractară, izolantă“. Situație în care însăși solitudinea își poate deveni adversar sieși, un soi de izolare în izolare. „Între intimitate și extimitate, îmi fac un portret sumar: sunt parcimonios cu amănuntele. Nu pentru că nu mă cunosc, ci pentru că mă protejez. Nu mă fac singur vulnerabil“. Uneori sunt înregistrate gesturi de revoltă. Elocvent, ele au o pedală formală de reținere și aceasta pesemne o reminiscență a retractilității de odinioară. Exasperarea e deviată expresiv prin mici implozii traduse în caricatură: „Mila Domnului s-a făcut praf. Oamenii sunt morari grozavi se pare, se pricep să macine aproape orice“. Ori: „Am constatat pe piele proprie: în România nu se judecă, ci se dau sentințe“. Ori: „Nu înveți să mori din auzite“. În fapt protestul nu cedează, ci devine „stilat“ cu scopul unei mai convingătoare audiențe. Abordînd o modalitate joculară, prelungindu-și monologul printr-o ambiguitate „hîtră“ a tonului de sorginte ardelenească: „Paradoxul lui Eugène Ionesco: «Cuvintele singure contează, restul e vorbărie». Totul e vorbărie, cuvintele contează… În orice ordine o spui, esența nu se schimbă. Putem atunci extinde la altă categorie? Doar regele contează, restul e norod… Totul e norod, doar regele contează… Cît de periculos poate deveni jocul? Sau nu-i decît politică“. Finalul însă e de un dramatism acut pe care Kocsis Francisko n-a cutezat a-l aduce în scenă din capul locului: „Colosala traumă de a simți că posezi ilegitim, fie și temporar, condiția de om“. O criză de conștiință căreia i se trasează schema, echivalentă în duhul existențialismului – de ce nu? – cu o soluție.