María Dueñas, doctor în limba şi literatura engleză, profesoară la Universitatea din Murcia, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare de limbă spaniolă în întreaga lume. Familia mamei sale a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan, locul unde se desfăşoară cea mai mare parte a evenimentelor descrise în Iubirile croitoresei (Polirom, Iași, 2011, 2013), romanul său de debut, care s-a vîndut în peste un milion de exemplare. Restul cărților sale apărute în românește sunt publicate tot la Editura Polirom.
Cristian Pătrășconiu: Este iubirea o temă dificilă, greu de apucat pentru literatură și, în mod special, pentru literatura pe care o faceți?
María Dueñas: (râde) Nu, nici vorbă. Este o temă centrală pentru literatură, aș putea spune. Pentru literatură, în general și, în particular, și pentru ceea ce fac eu. Este o temă recurentă, sub toate fațetele sale.
Dar dificilă?
Uneori, da, dificilă. Nu e chiar simplu să scrii despre iubire. Vreau să spun, să scrii despre aceasta și să o faci într-un mod convingător sau, mai mult decât atât, într-un fel memorabil.
Legat cumva de această întrebare; dumneavoastră despre ce anume vă este foarte dificil să scrieți? Ce este problematic pentrun dumneavoastră în proză?
De regulă, evit să scriu despre mine însămi. Mă străduiesc, pe cât este posibil, să nu îmi pun pe hârtie propria experiență, să nu transpar eu acolo. Uneori – cred, de altfel, că aceasta este de neevitat – îmi transmit părerile, gândurile prin intermediul personajelor, dar eu mă mențin ascuns. Încă o dată: pe cât este posibil.
Pentru cine scrieți? Care este direcția, sensul scrisului dumneavoastră?
Și de ce, nu-i așa?
Exact. Și: de ce scrieți?
Scriu pentru oricine dorește să se apropie de cărțile mele. Trebuie să vă spun că, în mare parte, sunt femei. Deși, atunci când sunt întrebată dacă scriu doar pentru femei spun, normal, că nu. Scriu pentru toți, dar realitatea este că, între cititorii mei, femeile ocupă poziția cea mai importantă. Și pentru că, noi, femeile, citim mai mult. De ce scriu? Pentru că aceasta este o parte foarte importantă din viața mea.
Despre bărbați sau despre femei scrieți, mă refer la literatură, mai ușor, mai firesc?
(râde, din nou) Ce întrebare! Cum am mai spus: scriu pentru toți.
Eu nu între pentru cine, ci despre cine…
Corect. Dar are legătură ce spuneam mai înainte cu răspunsul direct la întrebarea dumneavoastră: eu scriu pentru toată lumea, dar e la fel de adevărat că am o conexiune mai bună cu femeile. Fiind tot femeie, există, cred, și o complicitate. Pe de altă parte, există și multe prejudecăți din partea bărbaților – ei spun „nu aș fi vrut să citesc cărțile tale, pentru că m-am gândit că literatura ta este pentru femei; dar am citit, și acum mă bucur foarte mult că am făcut asta și vreau să mai citesc“.
Cum sunt femeile din proza dumneavoastră? Cum ați vrut, de fapt, să fie?
Personajele feminine din romanele mele nu sunt femei super-eroine și nici nu doresc să fie așa ceva. Nu sunt femei puternice, care pornesc de pe poziții puternice. Femeile mele sunt, la început, mai degrabă convenționale, obișnuite; însă, la un moment dat, în viața lor se întâmplă ceva, apare un eveniment care e un fel de răscruce pentru ele, care le zdruncină complet. Și atunci, ele trebuie să se remonteze, trebuie cumva să își adune forțele interioare și să răzbească – fie să răzbească în sensul de a supraviețui, fie să reușească să ajungă undeva mai sus, să meargă mai departe.
Dar bărbații?
(se gândește) Ei sunt oarecum mai puțini și, să zicem, mai puțin pregnanți. Deși, iată, în cel de-al treilea roman pe care l-am publicat – Cumpătare –, personajul principal este un bărbat, și anume un bărbat puternic. Este adevărat că și în celelalte romane apar personaje masculine, dar acestea sunt, cumva, puși în umbră de cele feminine, protagoniste de top, am zice. Dar, una peste alta, trebuie să spun că fac eforturi pentru a construi personaje masculine puternice.
Vă ascultă personajele dumneavoastră? Mai mult cele feminine decât cele masculine sau invers?
La prima vedere, pot să spun că acestea – fie ele masculine, fie ele feminine – fac ce vor din mine. Fapt este că au o autonomie foarte mare. Eu le trasez un drum pe care, așa mă gândesc, ar trebui să le urmeze; însă, în mod constant, ele deviază și uneori trebuie să fac eforturi serioase ca să le aduc din nou pe drumul inițial.
De la ce pornește mai ușor un roman de-al dumneavoastră: de la un personaj ori personaje sau de la o intrigă pe care o vedeți brusc(posibilă)?
În ceea ce privește structura – dar și compoziția – romanelor mele, eu fac parte dintre acele autoare care pleacă, de fiecare dată, de la un scenariu. Și, nu mai puțin important pentru tipul de muncă pe care îl fac, am în vedere de la bun început alegerea locului unde se va desfășura acțiunea romanului respectiv. De exemplu, în Iubirile croitoresei, acțiunea se întâmplă în Maroc, în Cumpătarea – acțiunea are loc în Heres. De asemenea, intriga mea este legată adesea și de un moment istoric – spre exemplu, în Fiicele căpitanului, cel mai recent roman al meu, am în vedere migrația spaniolă din anii 1930, cu precădere în New York. Ei bine, abia după ce am stabilit spațiul/ locul și momentul istoric, încep să construiesc personajele și să desfășor „fragmentele“ romanului. Pur și simplu, așa funcționez cel mai bine.
À propos de acest cel mai recent roman – Fiicele căpitanului –, ați intenționat să spuneți ceva aparte aici, cu trimitere la ceea ce se întâmplă în prezent? Mă refer, desigur, la tema migrației…
Pe undeva, da; putem să spunem și în felul acesta. Ceea ce mă interesa să evidențiez în acest cel mai recent roman al meu a fost să înfățișez sentimentele, trăirile femeilor – și anume, ale acelora care au migrat nu într-un fel voluntar, ci obligate. În conformitate cu modul în care era, la vremea când se petrece acțiunea romanului meu, configurată societatea, decizia era în mâinile bărbaților; ele erau iubitele, soțiile, poate fiicele care trebuiau să se supună. Or, dacă bărbații decideau să plece undeva, să emigreze, atunci plecau. Ei bine, în aceste condiții – stricte – a fost foarte intersant și foarte provocator pentru mine să încerc să sondez trăirile acestor femei, care erau, practic, dezrădăcinate. Femeile acestea plecau, erau dezrădăcinate, lăsau o lume întregă în spate, ajungeau într-o alta, în care trebuiau să se adapteze
Împrumutați mult din realitatea imediată, din prezentul nostru ca să zic așa, ficțiunii dumneavoastră?
Da. Pe de o parte, realitatea ajută – inclusiv realitatea noastră înconjurătoare – mult literatura pe care o scriu. Pe de altă parte, obișnuiesc să mă documentez foarte bine cu privire la momentul pe care îl aleg drept cadru pentru acțiunea uneia sau a alteia dintre cărțile mele. Am în vedere aici atât dimensiunea geografică, dar și dimensiunea istorică. Acestea, pentru a avea o mai mare veridicitate și pentru a transmite o asemenea stare – care e și una de siguranță – cititorilor.
Ce anume credeți că are foarte prețios un roman scris din perspectiva unei femei?
(se gândește puțin) Poate că e un plus în privința capacității de a seduce cititorii. Este adevărat: și personajele masculine pot seduce, nu doar cele feminine.
Întrebarea mea avea (și) o altă direcție: ce e prețios la un roman scris de o femeie?
Da, înțeleg. Eu însămi am discutat, în mai multe dintre intervențiile mele publice, despre literatura scrisă de femei și despre literatura scrisă de bărbați. Cred că unele dintre diferențele care se pot detecta țin de ceea ce am putea numi „planul emoțional“. De, dacă vreți, o anume intuitivitate specială. Este, bănuiesc, la literatura scrisă de noi, femeile, o capacitate aparte de a explora această lume – a emoțiilor.
A fi scriitoare și a avea succes poate stârni opoziție, animozitate? Este, de asemenea, o temă pe care ați mai atins-o în trecut…
Într-adevăr, am mai vorbit despre lucrurile acestea în presa internațională.
În alte cuvinte: succesul unei scriitoare este – în continuare – mai greu de acceptat, de primit în spațiul public față de succesul unui scriitor?
Sunteți, puțin, avocatul diavolului acum.
Acesta este sensul în care am formulat întrebarea de mai înainte…
Pe de o parte, aceasta este o discuție importantă. Și e drept că anumiți bărbați scriitori ridică puțin din sprânceană, să spunem. Ridică din sprânceană și spun: asta de unde a mai apărut și ce vrea să facă? Când fac observații precum aceasta, eu mă refer mai mult la literatura din Spania și la cea de limbă spaniolă, dar cred că este o trăsătură a literaturii universale. În general, în literatură, marile cărți erau scrise de bărbați și chiar personajele feminine foarte importante – a se vedea Madame Bovary – au fost create, cel mai adesea, tot de bărbați. Pe de altă parte, cred că acum perspectiva și compoziția scenei publice s-au schimbat puțin. Este un fapt în literatura din ultimele decenii: au apărut foarte multe femei care scriu despre femei. Ca să dau și un exemplu concret în sensul acestei discuții: de multe ori, scriitorii bărbați nu sunt întrebați dacă scriu și cum scriu despre bărbați, pe când noi, scriitoarele, suntem chestionate cu întrebări de acest gen – dacă scriem despre femei sau dacă scriem despre bărbați și cum anume o facem. Dar nu contează; răspundem…
Unde scrieți cu cea mai mare plăcere? Nu despre ce scrieți cu mare plăcere, ci unde anume?
Eu scriu doar la mine acasă, în biroul meu. Acolo mă simt cel mai bine, cel mai confortabil. La mine acasă, la biroul meu, la calculatorul meu; nu scriu în aeroporturi, nu scriu în timpul unor călătorii. Este adevărat – când sunt plecată îmi vin idei, le notez, le schițez, dar „pe curat“ scriu doar acasă. La biroul meu.
Aveți anume ritualuri, anumite superstiții legate de scris?
Nimic. Nimic de acest gen.
Nici vreo pisică prin preajmă?
Da. Provin dintr-o familie numeroasă și sunt obișnuită să am de toate în jurul meu.
Plusez: liniște sau zgomot, agitație în jur? Când scrieți, vreau să spun…
Dacă e să aleg, prefer, desigur, liniștea. Dar dacă e agitație, știu destule trucuri pentru a mă abstrage și pentru a continua să fac ceea ce am de făcut – să scriu, adică… Am învățat de multă vreme să mă detașez cu ușurință și să mă concentrez asupra scrisului.
Dacă așa ceva ar fi posibil, cu care dintre personajele care populează romanele dumneavoastă ați face ceva esențial, gen – o călătorie?
Prima opțiune ar fi, de departe, profesorul Daniel Carter din romanul meu Ce avem și ce uităm.
De ce?
Pentru că este cel puțin un tip interesant. Dacă pot să formulez așa, aș spune că, dintre toți protagoniștii romanelor mele, Daniel Carter este cel mai contemporan. Și cred că ne-am înțelege foarte bine.
De asemenea un mic joc: dacă ar fi posibil, care dintre clasicii literaturii spaniole v-ar fi plăcut să vă fi citit măcar un roman?
Ooo, ce provocare! Să dăm frâu liber viselor și să spun că Miguel de Cervantes mi-ar fi plăcut să îmi fi citit romanele. Dar aceasta, desigur, ca să visăm puțin…
Trăim într-un timp al vitezei, al unei accelerații fără precendent, probabil. Este loc, în această lume, pentru romane mari, care au 500, 600, 1000 de pagini? Este timpul lor?
Poate o să vă mire ce spun. Da, sunt convinsă că da, încă este timpul lor. Din fericire, încă este vreme pentru acestea și pentru un fel de lectură care implică multă răbdare și o mare investiție de timp. Și nu spun aceasta fiindcă așa mi-ar plăcea să stea lucrurile, nu este o proiecție de-a mea. Mă bazez pe faptul că romanele mari, groase se vând încă destul de bine. Să vedem însă cât timp va mai dura aceasta.
Vă temeți de viitor, pentru literatură?
Personal, nu. Nu mă tem, fiindcă, pentru perioada cât mi-a mai rămas mie din cariera profesională nu e suficientă să se întâmple ceva radical. Dar e probabil că pentru generațiile următoare de scriitori lucrurile vor sta diferit.
Dar, à propos de ce se întâmplă acum în raport cu literatura: filmele și, mai ales, noile tehnologii ajută literatura sau o subminează?
Discuția aici cred că trebuie să fie purtată pe mai multe planuri. Sau măcar să spunem că e ca la un cuțit cu dublu tăiș și pesemne că adevărul este pe undeva pe la mijloc. Pe de o parte, îți iau din timpul necesar pentru a digera o poveste; timpul filmelor sau al noilor tehnologii este diferit de acela de care un om are nevoie când citește o carte și când are nevoie să reflecteze la conținutul său. În aceeași măsură, este adevărat că și filmele și noile tehnologii ajută la promovarea cărților – pot face în așa fel încât să vină spre cărți persoane care poate că nu aveau foarte mult de-a face cu literatura. Însă, cum spuneam, totul se întâmplă foarte repede – și aceasta nu este neapărat ceva de bine.
Ce a fost decisiv pentru cariera dumneavoastră de scriitoare? Unde a fost, să zic așa, punctul de cotitură?
Fără îndoială: când am publicat primul roman. Atunci când încă eram profesoară la Universitate. După debutul în roman, lucrurile au luat o turnură cu totul spectaculoasă pentru mine.
Ați vrut sau nu ați vrut să deveniți scriitoare?
Nu am plănuit deloc aceasta, să știți…
Dar când ați știut că nu aveți încotro și că veți deveni scriitoare?
Are de asemenea legătură cu primul meu roman – când am văzut că Iubirile croitoresei crește, așa cum crește un bulgăre de zăpadă care se rostogolește, am înțeles că nu pot să fac ambele lucruri la aceeași intensitate și performanță. Am renunțat la cariera mea academică și am ales să devin full time scriitoare.
Cum ați făcut față succesului exploziv de la debut?
Aș spune că a fost ceva sănătos și foarte plăcut, chiar dacă, este adevărat, în unele momente mi-a fost dificil să mențin frâiele, să dețin controlul. Găsesc că este foarte bine să ai un asemenea succes – este și un test pentru tine însuți sau însăți și, de asmenea, ajungi și la foarte mulți cititori. Un succes mare în literatură, un succes de public îți dă șansa de a călători și de a cunoaște foarte multă lume.
Care este cititorul optim pentru cărțile dumneavoastră? Este bărbat, e femeie?
Pentru că am deja foarte multe cititoare, nu m-ar deranja să câștig ini-mile cât mai multor bărbați. Domnilor, vă rog!
Cum vă despărțiți de cărțile dumneavoastră?
Hm… nu este un proces așa de simplu. Pentru că atunci când termini o poveste, un roman, când pui ultimul punct pe manuscris – acela nu este momentul în care cu adevărat te desparți de carte. Pentru că urmează promovarea, urmează cronicile în reviste, urmează foarte multe evenimente care au legătură cu acea carte. Cred că îi lași unei cărți autonomia ei și cumva te desparți de ea atunci când începi să scrii următorul roman, următoarea poveste. Pentru că, pe măsură ce noul roman îți acaparează tot mai mult mintea, vechiul roman își consolidează autonomia sa și propria-i viață.
Mai sunt ale dumneavoastră cărțile atunci când ele există pe rafturile de librărie sau de bibliotecă?
Nu, nu. Deja sunt ale cititorilor.
Cum este la dumneavoastră „între două cărți“? Cum petreceți acest interval de timp care, pentru unii scriitori, e uneori chiar provocator de depresii?
Eu nu am timp de depresii. Pentru mine, perioada aceasta dintre două romane nu este una de neliniște. Mai întâi: încerc să mă desprind de romanul anterior – e adevărat, este greu, inclusiv din rațiuni care țin de prezența în spațiul public a cărții. Apoi: vreau să mă încarc cu cât mai multe pentru romanul pe care urmează să îl scriu.
Care e Marea Întrebare la care vă răspun- deți dumneavoastră înșivă cu literatura pe care o faceți?
(se gândește mai multe secunde). Poate că această mare întrebare e următoarea: va continua literatura să îi seducă în aceeași măsură pe cititori? De ce spun aceasta? Pentru că există o viziune pesimistă, la limită chiar apocaliptică, mai ales în ceea ce privește romanul. Se vorbește des, tot mai des despre „sfârșitul romanului“. Este însă un „sfârșit“ care, în ciuda acestor „proiecții“, nu a venit până acum. Sper să nici nu vină vreodată…
Revista ROMÂNIA LITERARĂ și autorul acestui dialog mulțumesc Institutului Cervantes din București pentru sprijinul deosebit la realizarea acestui interviu.
