Când Emily St. John Mandel a scris romanul Station Eleven (Stațiunea unsprezece, 2014) sau când Ma Ling a publicat Severance (Despărțire, 2018), două „apocalipse zombie“ în opinia exegeților , premiate și răspremiate, nici una dintre autoare nu și-a imaginat că vor vinde într-un viitor foarte apropiat un număr record de exemplare. Pandemia contemporană le-a transformat în vrăjitoarele care au prezis dezastrul anului 2020: romanele lor despre Georgia flu și, respectiv, Shen fever au anticipat foarte realist viața provocată de noul Covid-20. Deși în romanele lor totul e mult mai dramatic decât astăzi, civilizația umană apropiindu-se de extincție, sunt multe lucruri pe care le trăim și noi la fel. Catastrofele, ficționale sau nu, încep identic: cu un virus sau un spor exterminator. Totul devine gri, ca o notă de subsol la un cântec al morții. Apoi, ne spune Candace Chen, eroina lui Ma Ling, nici nu-ți dai seama cum se apropie sfârșitul. Dar: „După sfârșit vine începutul“. Momentul zero este urmat de o nouă viață. De-a dreptul sinistră: supraviețuitorii trăiesc căutând hrană în magazinele sau locuințele pustii, fură benzina din mașini, nu mai au curent electric, apă caldă, internet sau televizor, rătăcesc de colo, colo, încărcați doar de rușinea că sunt singurii care mai trăiesc și dezamăgiți că nu pot aștepta altceva decât propriul lor sfârșit.
Ma Ling e o autoare din America, de origine chineză: romanul ei de debut a fost întâi o nuvelă, scrisă în ultimele luni petrecute la o firmă care și-a redus numărul angajaților, iar apoi, când a fost disponibilizată și plătită cu o indemnizație compensatorie, severance payment (să ne gândim la titlu?), l-a transformat într-un roman. Așa cum a mărturisit într-un interviu, problema fundamentală din roman se reducea inițial la motivul de neînțeles pentru care eroina continuă să mai lucreze în timpul unei pandemii ucigătoare, venită din Shenzen, capitala chineză a produselor electronice. Boala a început în 2011, adusă pe vapoarele cu mărfuri de export și de turiștii asiatici și s-a răspândit prin sporii inhalați, care provoacă imediat dureri de cap, oboseală, eforturi respiratorii și pierderea memoriei. În funcție de sistemul imunitar al bolnavului, situația se înrăutățește în două-trei săptămâni, pentru a ajunge în cele din urmă la lipsa poftei de mâncare, incapacitatea de a respira și pierderea conștiinței. Nu este eficientă nici o variantă de vindecare. Iar măștile nu ajută la nimic.
Contextul o încurajează pe Ma Ling să pună întrebări dificile. Cine trăiește mai mult? Unele teorii susțin că cei aleși de Dumnezeu, altele că cei selectați de natură. Pentru Candace e clar: toate informațiile oferite de media nu i-au făcut decât și mai neputincioși în ignoranța lor. Statisticile sunt inexacte și par urmarea unei conspirații: rubrica morților din ziarul Times a fost oprită, pentru că miile de victime zilnice nu pot decât să provoace panică. În China, unde o treime din populație e bolnavă, autoritățile nu anunță nimic: ei nu vor să sperie investitorii sau să lovească în economia țării. De aceea nu opresc nici exporturile, nici circulația turiștilor. În plus, mai există și o cale naturală de răspândire a bolii, vântul. Clocotind de spori, transformă pandemia într-o boală planetară. Dacă natura conspiră și ea, dacă Dumnezeu s-a pus între paranteze, mai există vreo scăpare?
Pe axa temporală, autoarea pendulează între trecut, momentul zero al declanșării bolii în New York și călătoriile spre Chicago atunci când un grup de supraviețuitori o iau pe Candace cu ei. Sunt joncțiuni temporale care ne plimbă prin istoria distopică a unei Americi înfrânte de pandemie.
Primul moment se leagă de China și exilul american, datorat unui tată care a dorit să fie necunoscut și liber într-o lume nouă, cu totul diferită de țara lui de baștină. Aici e prezent și Donald Trump, ironizat de Ma Ling printr-un amănunt nostim: freza lui e imitată de un cașcaval rotund, servit la o petrecere de Candace. Dar atât părinții lui Candace, cât și fiica lor se vor simți mereu străini, respinși de un New York ne-asiatic. Amintirile lui Candace și trecutul petrecut alături de părinții ei nu fac altceva decât să decojească sâmburele dureros al dorinței de a aparține unui loc unic, numai al ei. Autoarea, care a trăit momente asemănătoare de când a venit din provincia Fujian, știe să exploreze volutele ascunse ale regretelor, insistând din când în când și asupra durerilor provocate de exil.
Acum, orașul New York e mort. Romanul lui Ma Ling spulberă mitul dezvoltat după 9/11 că nu va fi niciodată distrus. Suprafețele sale strălucitoare și bogate sunt doar aparent invincibile. Candace se plimbă pe străzile pustii, suprinzând orașul în procesul deteriorării sale: sfârșitul sfârșitului e prevestit de o vegetație sălbatică, infiltrată în toate colțurile orașului. Spațiul, nefiresc și artificial, nu mai aparține oamenilor, ci unei ferigi. Adusă și ea din China, amenință să acopere totul, așa cum a fost orașul când au venit europenii: „un paradis“ al vegetației și al animalelor sălbatice, mișunând în libertate.
După ce serviciul ei la o editură ce publică biblii ia sfârșit, eroina nu mai are ce face altceva decât să se plimbe prin oraș pentru a fotografia. Ce? Pubele de gunoi și conținutul lor revărsat pe străzi, graffiti de pe pereții vagoanelor de metrou, reclame urâte și inutile sau roiuri de păsări pe cer. Ma Ling ne înșiră aici clișeele fotografice ale pandemiei, scurte îmbrățișări ale morții. Candace le va posta pe blogul New York Ghost, până când blogul nu va mai fi accesat, iar eroina va deveni ea însăși stafia orașului. Pe muribunzi nu-i fotografiază niciodată, din respect pentru suferința lor, dar surprinde adeseori cadavre. Așa e cel al unui angajat căzut sub o tejghea de recepție, mort în timpul serviciului. Ca și el, sunt multe alte victime, găsite în case sau în mașinile înșirate pe străzi. Important este ca eroina să nu se sperie de ceea ce vede, să bântuie întruna, să își golească mintea prin mișcare. Te poți reinventa în felul acesta, crede ea: dacă înainte, pe Facebook, erai țintuit între cuiele trecutului, acum poți uita totul și, întors într-un prezent fără internet, ești liber să îți conturezi o nouă personalitate. Condiția este să nu dai ortul popii.
La un moment dat, și Candace este găsită aproape moartă de o echipă de supraviețuitori. Conduși de un fost IT-st, Bob, o vor lua cu ei spre un loc „secret“ de lângă Chicago. Este vorda despre un mall, unde tânărul îi adăpostește pentru a nu mai fi obligați să dormă în corturi. Fiecare își va alege un magazin și-l va transforma în propriul său apartament.
Toate destinele descrise de Ma Ling sunt cutremurătoare. Pe drumul spre Chicago, Ashley, o membră a grupului, își vizitează casa părintească, unde toată familia ei a murit deja. Ferestrele sunt sparte, peluzele invadate de buruieni și odăile au un miros urât, de șoareci și putreziciune. Tatăl e într-un balansoar, sfrijit, dezumflat ca un balon din care a ieșit aerul, cu telecomanda într-o mână și fața plină de larve și gândaci. Ashley se prăbușește și ea, de durere dar, mai ales, din cauza bolii, luată când a încercat o rochiță veche, uitată într-un dulap. Moare, strănutând drept în fața lui Candace: o condamnare la care eroina, speriată, nu poate răspunde decât fugind la baie și spălându-se bine pe față. Apăsat și cu îndârjire.
Prin urmare, amintirile și nostalgia conduc și ele la moarte. „Trecutul este o gaură neagră, tăiată în ziua prezentă ca o rană, iar dacă te apropii prea mult, riști să cazi în ea“, le spune Bob, sfătuindu-i să fie în mișcare, să nu stea pe loc. Și el se mișcă, se transformă, se impune, încet, încet, ca un adevărat tiran, pedepsindu-i sau răsplătindu-i pe ceilalți după cum vânează. To stalk e aici cuvântul de ordine. Nimeni nu face altceva. Și fiecare vânătoare este diferită. Pentru că uneori intri în casele oamenilor încă vii, alteori în cele ale morților. Pentru Candace însă nu este vorba doar despre a fura: gestul se poate încărca și de o experiență estetică sau de o împlinire morală, dacă mai ai putere să sfidezi duhurile morții.
Ce duce cu ea în pribegirile sale? Mâncare, perne, farfurii, medicamente și cărți. Sau câte o jucărie, pentru a-și aminti de copilărie și de seninătatea unor ani fără boli și tragedii. Căci memoria și trecutul câștigă o forță necunoscută până acum. Supraviețuitorii nu mai pot acumula cunoștințe noi. Se pot doar întoarce în timp, căci febra Shen este o febră a amintirilor și, pentru că o amintire atrage multe alte amintiri, Candace se îneacă într-un trecut mult mai larg decât și-ar fi imaginat vreodată. Din China în America, de la părinți la copii, de la soț la soție, amintirile s-au transmis întotdeauna binefăcător: Candace a preluat poveștile bunicilor, iar mama ei a absorbit amintirile chinezești ale tatălui, de parcă ar fi vrut să le mențină circuitul, să le amplifice mișcarea. Dar acum, de când zilele frumoase de altădată s-au ascuns în sacii de gunoi, nu mai există nimic. Totul e redus la două lucruri: „conducem, dormim și iarăși conducem“. Dintr-un loc în altul, de la un magazin sau un apartament pustiu la altul. Doar viețuirea pe roți mai există. Cu izul ei puternic de vagabondaj.
Ceea ce s-a întâmplat imediat după momentul zero ne este cunoscut și nouă astăzi: s-au dezinfectat pereți, clanțe și uși, bolnavii au fost opriți în spitale și nu au mai putut fi vizitați, iar măștile au devenit obligatorii, deși înăbușă atunci când e foarte cald. Cele din autobuze se înșiră într-un carnaval absurd: negre sau roz, din pânză simplă sau blană de leopard, cu sau fără vreun logo celebru… Accesoriile sunt și ele adaptate timpurilor pandemice și vândute cu succes, atâta timp cât mai există cumpărători. Până și la o paradă a modei, modelele poartă mănuși și măști, decorate cu semnăturile designerilor sau cu imprimeul rochiilor. Materialele folosite pentru veșminte sunt transparente, de parcă nu ar interesa hainele, doar corpul femeilor și potențialul lui de boală. Cât despre minți, sunt și ele vulnerate de pandemie. Ma Ling insistă asupra lui Bob, cel care dictează regulile, conduce raziile și îi împușcă pe supraviețuitori. Ca să îi scutească de chinuri, mărturisește el, nu foarte convingător. Într-una dintre casele vizitate, după ce omoară familia adunată în jurul mesei, o obligă pe Candace să ucidă o adolescentă găsită la etaj. Slăbită și plină de răni, copila este adusă jos, așezată și ea la masă pentru a întregi cercul familiei și a fi împușcată alături de părinți. Candace ratează ținta, apoi o rănește la cap, la piept, în tot corpul: trage de mai multe ori, de parcă i s-au lipit palmele de arma ucigătoare. Simte că a trecut de bariera morții, înspre un alt ținut, unde mișună cu toții acum. Nu se mai poate opri.
Știind că este gravidă, mai are doar o singură speranță. Să nu întrerupă peregrinările. Nici atunci când moare Bob, nici când rămâne cu totul singură. Deși nu știe unde să se ducă, fuge cu mașina, până când, ding, ding, ding, află că nu mai are benzină. O ia la fugă pe jos. Unde? Încotro? Pare plasată pe una dintre scările lui M.C. Escher și, asemenea figurilor sale, urcă sau coboară trepte ce nu duc niciunde, purtând cu ea un dor de schimbare, fără sens, fără perspectivă. Neîmplinit și dureros…
Roma nul ca nadien cei Emily St. John Mandel ne oferă o altă variantă a pandemiei. Înce pe cu o moarte naturală, cu un atac de cord al actorului Arthur Leander, care se sfârșește pe scenă în timp ce interpretează rolul regelui Lear. Alături de el sunt două fetițe, foarte tinerele fiice ale regelui. Una dintre ele, Kirsten Raymonde, devine eroina principală a romanului. Ea face legătura între acest moment al trecutului și un viitor marcat de o dezlănțuire devastatoare a pandemiei adusă cu avionul de la Moscova. Toți călătorii vor muri în câteva ore, nu fără a împrăștia boala în toată Canada. Georgia flu a explodat „ca o bombă cu neutron“: incubația e foarte rapidă, oamenii se îmbolnăvesc în câteva ore și nu mai au nicio salvare.
Ca și Ma Ling, autoarea pendulează constant între viața de dinaintea pandemiei, momentul zero și două decenii după el. La început, oamenii încearcă să fugă dar, oriunde s-ar îndrepta în rătăcirile lor năuce, nu se pot ascunde. Iată o descriere a lui Kirsten: „Pe drum erau numai călători, șocați ca de bombe, copii cu pături peste paltoane, oameni care vor fi omorâți pentru ce poartă în sacoșe, câini flămânzi. Auzea împușcături în orașe, deci le evita și pe ele. Se strecura în casele de la țară, căutând conserve, în timp ce la etaj zăceau morții.“ Autoarea romanului și-a coborât eroina în anticamera morții.
Când, în adolescență, și-a pierdut părinții și a rămas singură, Kirsten s-a alăturat unui grup călător, The Travelling Symphony, o orchestră ce interpretează jazz, muzică pop sau piese clasice la câte o margine de drum sau în vreo parcare. O face pentru doar câțiva spectatori: ca să nu moară și muzica de pandemie. De atunci, Kirsten călătorește împreună cu ei înspre necunoscut, doarme în corturi, ia mâncarea din magazinele pustii și apa de la stațiile de benzină. Uneori vânează iepuri sau cerbi pentru a supraviețui.
Ca și Candace, Kirsten duce doar câteva lucruri cu ea. Desigur, sunt altele: trei cuțite la brâu pentru a se apăra de atacatori, un pulover, două sticle cu apă și o cârpă pe post de mască pentru casele pline de praf. Nu se poate despărți nicicum de cele două volume de benzi desenate despre o stațiune spațială, Station Eleven, și un prespapier primite de la Arthur Leander. Cu ce pleacă din case? Cu câte un prosop, o solniță, reviste vechi, chiar programe de televiziune, pentru a-și aminti ce a văzut atunci când era copilă. Frigiderul a devenit istorie, la fel computerul sau aerul condiționat. Nu poți să mai dai un telefon, nu te mai poți întoarce acasă, nu ai o broască unde să învârți cheia, nici bani sau card de scos din portmoneu. Lista cu tot ce nu mai există e lungă: unele lucruri ne sunt cunoscute și nouă concerte, festivaluri de film, olimpiade, zboruri cu avionul, poliție, pompieri, ziare, gustul unei portocale și multe, multe altele. Lumea de odinioară s-a încheiat. Copiii nu o mai cunosc, unora nici nu li se mai povestește nimic. Școlile întâlnite în drum sunt ruinate, cu graffiti pe pereți, „The end is here“, cu găuri în tavan, ferestre sparte și câte un schelet pe ici, colo. Trecutul doare, iar viitorul s-a ascuns definitiv sub el. Ca un mormânt gol.
Colegii din orchestră dispar pe rând, pierduți prin câte o pădure sau luându-și viața în cotloane părăsite. Unul dintre tovarășii de rătăcire ai lui Kirsten și-ar mai dori o dată să vadă un avion pe cer. Nu reușește decât în vis: atunci când îl vede, cade în genunchi, începe să râdă și să plângă atât de tare încât se trezește. În rest, se visează rar și se visează rar pentru că nu se mai doarme. Oamenii au devenit insomniaci. Kirsten are și ea probleme, fiind adeseori cutremurată de goliciunea peisajului și de lipsa oamenilor vii. „Iadul e absența celor de care ți-e dor“, mărturisește ea. Se miră cum pot muri atâția oameni în jur, ca într-un film horror fără sfârșit. Orașul Toronto, ca și New York-ul lui Candace, a amuțit. Drumurile sunt blocate de mașini abandonate, avioanele nu mai zboară, nici vapoarele de la ocean nu mai circulă. Cerul și apa sunt goale. Doar pământul e plin de cadavre.
E greu să te ancorezi într-un asemenea peisaj și nu-ți rămâne decât să murmuri: „Nu te opri. Nu te opri. Nu te opri.“ Kirsten e mai norocoasă decât cei prinși în aeroporturi, de unde nu mai pot pleca. În nicio direcție, chiar și după două decenii de la pandemie. A devenit locul unde se moare și se nasc copiii, unde se explică ce este o hartă și se povestește cu „a fost odată ca niciodată“ despre lucrurile cu care s-a venit aici, adunate într-un muzeu de un prieten al lui Arthur. Spre bună aducere aminte. Un tânăr ziarist a început și el să publice rarități în ceva ce aduce a ziar: în primul număr a inclus un poem de Emily Dickinson, într-al doilea un fragment din biografia lui Abraham Lincoln, iar într-al treilea un interviu cu Kirsten și mențiunea că, din păcate, fiind prea tânără, interlocutoarea nu-și amintește prea multe despre ce a fost înainte de izbucnirea pandemiei. Istoria se recuperează din ce în ce mai greu.
Și în acest roman apare un personaj „tare“: este Tyler, fiul lui Arthur Leander. Se crede un profet al Domnului, care înțelege că judecata divină a hotărât cine să supraviețuiască și cine nu. De aceea poate să omoare oameni, să fure și să violeze tinerele fete, considerându-le drept soțiile lui. Erijat în conducătorul unui regn de figuri dezaxate, răutatea lui dirijează mersul lumii. Kirsten devine și ea la un moment dat prizoniera lui, dar când Tyler citează din Station Eleven, benzile desenate fiind concepute de prima soție a tatălui său, Kirsten continuă textul și îi reține atenția până când cineva îl va ucide din spate, salvând-o.
La un moment dat, grupul muzical se aso ciază cu o trupă de actori, care interpretează pie sele lui Shakespeare. St. John Mandel ne amintește din nou de dramaturgul renascentist, dar acum o face altfel: Shakespeare a fost contemporan cu mai multe epidemii de ciumă și a trebuit să-și întrerupă scrierea pieselor atunci când teatrele au fost închise. Moartea a fluturat și deasupra Londrei de odinioară, iar unele versuri din Visul unei nopți de vară, cum e cel referitor la „cețurile pestilențiale“ invocate de Titania, sunt o invitație de a iubi arta în ciuda pandemiilor. Nu degeaba păstrează Kirsten și o copie a Regelui Lear, iar pe braț și-a tatuat o replică dintr-un episod al serialului Star Trek Voyager: „Survival is insufficient“. Supraviețuirea nu e suficientă pentru ea: trebuie să te bucuri de muzică, de Shakespeare, de benzile desenate, să ai momente de bucurie, de frumusețe „transcendentală“. Deși totul s-a schimbat, deși s-a instalat amorțeala, debusolarea și înghețul, există o frumusețe nesfârșită în jur. Îți trebuie doar puterea să o descoperi. Eroina crede că ai întotdeauna un mecanism interior de supraviețuire, o putere de a găsi energii salvatoare. Chiar dacă ești mereu înconjurat de frică, deznădejde, măști rătăcitoare și moarte.
Și noi, astăzi, pendulăm între Shakespeare și benzile desenate, între Hamlet și Star Trek: arta, de orice fel ar fi ea, ne susține. Cu ea vom supraviețui pandemiilor. Citatul din Czeslaw Milosz, ales ca motto de Emily St. John Mandel „Partea luminoasă a planetei se întoarce spre întuneric“, nu ne sperie. Rămânem optimiști, chiar dacă lumea a ieșit parțial din rosturile ei obișnuinte, iar suferințele ne pândesc, cu viclenie, de pretudindeni.