Ne-a atras atenția editorialul „Rinocerita“ semnat de Nicolae Prelipceanu în revista VIAȚA ROMÂNEASCĂ (nr. 8). Textul scris de redactorul șef al lunarului bucureștean are atracivitatea actualității, dar și un farmec special, d’antan, arătând că autorul nu este un om „recent“ și „aproximativ“, ci unul „vechi“, cu lecturi de calitate, pe care știe să le pună în pagină pilduitor. Articolul pornește, în chip evident având acest titlu, de la Rinocerii, piesa lui Eugène Ionesco, și are darul să ne reamintească o anume maladie, reală dar și simbolică, rinocerita, ce apare ciclic sub diverse nume și de care am suferit (ori chiar mai suferim) și noi. Reproducem un pasaj amplu din articol, lăsând cititorilor plăcerea de a-l descoperi în întregime în paginile revistei Viața Românească: „Acum nu mai puțin de 61 de ani, Eugène Ionesco scria și lansa o piesă zguduitoare, Rinocerii. Povestea e cunoscută acum de toată lumea, cuvântul care a derivat din ea, imaginara dar deloc neadevărata boală rinocerita, e acum pe buzele tuturor. Pe scurt, printr-un oraș francez, să zicem Paris, deși astfel de specificări geografice nu stau în caracterul literaturii ionesciene, trece un rinocer. Toată lumea se miră, se tot miră, până când trec următorii doi, pe urmă trei, patru. În scurtă vreme, exact timpul strict necesar ca piesa să nu treneze, turme întregi de rinoceri încep să cutreiere străzile orașelor și chiar să-i atace pe trecători. Nu trece mult și aflăm sursa acestei invazii: ea nu este una externă, vine chiar din interior, din orașul în cestie, cum ar spune un personaj caragialian. Oamenii încep să fie convinși că trebuie să devină ei înșiși rinoceri, că acesta e, cum s-ar zice azi, trendul, și intră în rânduri. Vorba unui cântec comunist de acum multe zeci de ani, pe care trebuia să-l intonăm la școală: «Nu sta pe gânduri,/Intră în rânduri,/ Vino-ntr-un pas cu noi» și urma, parcă, refrenul: «Acest cântec tineretu-l va cânta, va cânta,/ Acest cântec glorios va triumfa, triumfa, triumfa…/ Veniți cu noi/ Și în rânduri strânse să pornim…» (Ni se spune că noul coronavirus se va transforma și va mai bântui cine știe cât prin lume, revenind mereu. Nici rinocerii nu rămân la fel, astfel încât rinoceritele, transformate puțin, se întorc mereu. «L’éternel retour.»)
E drept, rinocerii lui Eugène Ionesco nu cântă, așa cum cântam noi, acum zeci de ani, ei tropăie și distrug totul în cale, inclusiv clădiri, dărâmă pereții, sparg oglinzile, pe scurt distrug lumea veche, cum îi spuneau comuniștii celei existente până la ei, dar nu neapărat pentru a clădi una nouă, ci doar așa, pentru că ei trebuie să distrugă. Marele dramaturg plecat de la București se referea la nazism, foarte proaspăt încă în mintea tuturor europenilor supraviețuitori ai războiului, la masele de uniforme întunecate care mărșăluiseră prin orașele Germaniei, spărgând vitrinele magazinelor cu proprietari evrei, lovindu-i pe cei care li se păreau a fi evrei, asta desigur, înainte de «soluția finală», când lucrurile mergeau mult mai departe. (Dar minerii noștri?) Numai că, vedeți dumneavoastră, nazismul ăsta, dacă stai să-l descrii sau doar să-l simbolizezi într-o parabolă, semnifică mult mai mult. Și asta pentru că nazisme de tot felul răsar mereu, în istoria acestei omeniri.(…)“